Categorii

Duminica a XXIX-a din Timpul de peste An – Ciclul A

Is 45,1.4-6; 1Tes 1,1-5; Mt 22,15-21

„Daţi aşadar împăratului ce este al împăratului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu” (Mt 22,21).

După invitaţia la nuntă din duminica trecută făcută de Mântuitorul Isus, ocazie prin care am înţeles împreună cum trebuie să ne pregătim ca să putem avea parte de acest banchet ce rămâne prefigurare a vieţii veşnice, astăzi, Isus porneşte spre Ierusalim şi este înconjurat ca de fiecare dată de oameni. Cei care-l abordează de această dată sunt fariseii şi irodienii, decişi să-l condamne, şi caută pentru aceasta un motiv şi un prilej. Ne amintim că nu este nici prima, nici ultima dată când Isus Cristos este atacat sau, mai bine spus, provocat de adversarii săi.

Acum se iveşte o ocazie potrivită pentru aceştia, care încearcă să-l compromită pe Mântuitorul, în câmp politic, cu o întrebare ce se referă la plata tributului: „Este îngăduit să plătim tribut împăratului sau nu?” (Mt 22,17) Într-o comunitate ocupată de romani, cum se afla la acea dată Israelul, umilinţa de a plăti tribut stăpânirii romane era de neconceput. Această vasalitate contravenea conştiinţei de popor al lui Dumnezeu, pentru care Iahve era singurul suveran.

În cazul unui răspuns afirmativ, Cristos putea fi considerat drept unul care nu-şi iubea naţiunea, şi atrăgea astfel ura şi implicit condamnarea din partea fariseilor. Pe de altă parte, dacă se opunea obligaţiunii de a da tribut împăratului, pedeapsa venea din partea irodienilor, aceştia fiind susţinători ai ocupaţiei romane. Oricum ar fi fost răspunsul la întrebarea iudeilor, această situaţie apărea drept o provocare, o cursă clară întinsă lui Isus. Dar Cristos se foloseşte de această ocazie pentru a clarifica problema raportării omului la Dumnezeu faţă de raportarea la realităţile terestre. Era licit ca un membru al poporului evreu, care îl avea pe Dumnezeu drept singur stăpânitor şi rege, şi de care întreaga existenţă îi era legată, să accepte autoritatea unui cezar străin şi chiar păgân?

Înainte de a surprinde răspunsul lui, interesant este să ne îndreptăm spre prima lectură luată din Cartea profetului Isaia (capitolul 45). Cuvintele profetului se referă la regele Persiei, Cirus, care, printr-un edict, le oferă izraeliţilor posibilitatea de întoarcere din exilul babilonian şi, în acelaşi timp, ocazia de a se relua cultul de la templu. Un rege străin este transformat, astfel, într-un instrument de salvare pentru poporul ales. De aici apare un semn clar, care dezvăluie unicitatea suveranităţii divine, şi, în acelaşi timp, revelează un fapt: existenţa ca un lucru necesar al puterii temporale, exercitată în stat prin diferiţi conducători sau organisme.

Aceasta va fi şi intenţia lui Isus, dezvăluită prin cuvintele: „Daţi aşadar împăratului ce este al împăratului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu” (Mt 22,21), astăzi devenite proverbiale. Accentul cade, în mod evident, pe a doua parte a răspunsului: asupra a ceea ce i se cuvine lui Dumnezeu, care, desigur, este totul; Dumnezeu este singurul rege adevărat şi căruia i se închină toate popoarele, după cum am cântat în psalmul responsorial. Isus nu este un renegat sau un rebel, şi acest lucru îl constatăm din întreaga sa viaţă, care apare drept mărturie ce denotă un constant respect la adresa autorităţilor din acea vreme.

Această reverenţă faţă de puterea statală este tocmai un model de conduită şi pentru noi astăzi. Acel „daţi împăratului ce este al împăratului” ne obligă ca cetăţeni, ca oameni de care ne leagă apartenenţa la un stat şi inseraţi într-o comunitate umană organizată. Face parte, mai cu seamă, din misiunea laicilor în calitate de cetăţeni. În documentele Conciliului al II-lea din Vatican, de multe ori se face apel la implicarea în societatea civilă. Mai ales, constituţia pastorală Gaudium et spes îndeamnă laicii la a face să crească valorile Evangheliei în mijlocul societăţii, în şcoală, la locul de muncă, în diferitele structuri politico-administrative. Dimensiunea politică face parte din însăşi structura umană; direct sau indirect, creştinul devine ziditorul civilizaţiei temporale, o civilizaţie menită să ducă la edificarea şi creşterea tuturor oamenilor în drumul spre întâlnirea şi realizarea deplină, care va fi în împărăţia veşnică, locuinţa ultimă şi definitivă a omului.

Evanghelia nu oferă soluţii imediate la problemele întâlnite în viaţa de fiecare zi. Dumnezeu valorizează în acest sens şi cere acţiunea liberă şi responsabilă din partea omului. Evanghelia, desigur, nu ne arată cum să votăm sau pe cine, aceasta rămânând o alegere personală. Cu alte cuvinte, Dumnezeu mă tratează ca un adult, şi asta pentru noi este un lucru extraordinar. Cel de Sus are încredere în mine şi în ceea ce fac. El a creat totul bun şi noi suntem chemaţi a păstra, a veghea la această bunătate, asumând propria inteligenţă şi libertate. Papei Pius al IX-lea îi plăcea să spună despre politică: „este cea mai înaltă formă de caritate”.

Acest lucru l-a trăit şi l-a exersat şi unul dintre fondatorii Comunităţii Europene, Robert Schumann, fost ministru francez de externe la sfârşitul anilor ’50. Catolic practicant, şi care a fost propus recent pentru beatificare, şi-a trăit angajamentul politic ca un apostolat: aplica în viaţa publică aceleaşi principii cu cele ale practicii sale religioase. Credinţa a fost aceea care i-a determinat angajamentul şi i-a iluminat acţiunile politice şi pentru el acţiunea în câmpul politic a fost o cale spre sfinţire.

Aceeaşi atitudine trebuie să ne inspire şi pe noi, o atitudine dreaptă cetăţenească. Acel „nu cruţă nici o osteneală” (1Tes 1,3), despre care vorbeşte sfântul apostol Paul în a doua lectură, fiind mândru de tesaloniceni şi lăudându-i pentru comunitatea creştină înfloritoare de la Tesalonic, ne impulsionează şi pe noi în a contribui la construirea binelui comun. Aceasta să se manifeste chiar şi prin plata taxelor şi a impozitelor, făcută cu conştiinciozitate, dar şi sub forma participării şi a implicării cu seriozitate, în orice mod, în treburile cetăţii. Avem nevoie să valorificăm acest simţ lăuntric de dreptate, de bunătate şi de slujire a binelui comun.

În vara anului 2005, România s-a confruntat cu o serie întreagă de inundaţii. Atunci într-un ziar central apărea o ştire ce anunţa o viitură ce afectase o localitate vrânceană: imediat au intervenit cei de la Protecţia Civilă împreună cu un pluton de jandarmi, şi timp de trei zile au lucrat la consolidarea barajului de pe cursul râului ce traversa localitatea, şi care deja cedase parţial. Curios că, în tot acest timp, cei mai mulţi dintre săteni treceau gură-cască, uitându-se la soldaţii care lucrau zi şi noapte. Dar mai curios este faptul că, în acelaşi cotidian, un alt articol dezvăluia un fapt ce se petrecuse la Palatul Prezidenţial. Şeful statului decora un simplu muncitor pe buldozer, care, din proprie iniţiativă, oferind timpul şi utilajul său vreme de o săptămână, ajutase într-un sat la refacerea unui drum afectat de furia apelor. Două atitudini diferite, dar care ne împing la reflecţie şi ne dau de gândit asupra calităţii noastre de creştini, dar şi de locuitori ai acestei lumi.

Cerând creştinului un raport just şi angajant în treburile societăţii, Isus Cristos revendică, în acelaşi timp, prioritatea lui Dumnezeu. Suntem cetăţeni, dar, în acelaşi timp, fiii lui Dumnezeu, şi rugăciunea colectei pune în evidenţă, înainte de orice, această prioritate divină, şi atunci ne-am rugat cerând harul de-a înfăptui ceea ce voieşte Domnul, conştienţi că rămânem pur-tătorii în lume ai acestei amprente divine.

A limita semnificaţia Evangheliei de astăzi doar la acest aspect socio-politic ar părea ca ceva reductiv: a-i oferi Cezarului ceea ce-i aparţine, dar, totodată, lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu. Şi ce este pentru un creştin Dumnezeu şi voinţa sa, dacă nu totul? Dacă reuşim să avem un raport just cu el, atunci nu va fi nici o problemă o implicare responsabilă şi constructivă în viaţa comunităţii şi trăirea în societatea civilă. Fie pentru a alege bine, fie pentru a acţiona drept, avem nevoie, mai întâi, să facem noi înşine, în forul nostru interior, o alegere morală, să discernem ce este esenţial pentru noi personal şi pentru concetăţenii noştri şi ce suntem dispuşi să facem pentru acele lucruri esenţiale. Şi în aceste alegeri, prima să fie alegerea personală a lui Dumnezeu.

Aşadar ne rămâne invitaţia la a trăi în această lume după planul şi voinţa lui Dumnezeu, contribuind, fiind în lume acel ferment pozitiv, ce dă sens şi speranţă în construirea civilizaţiei umane.

Marian BENCHEA

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.