Categorii

Duminica a XXIX-a din Timpul de peste An – Ciclul A – Lectio divina

PREGĂTIRE SPIRITUALĂ

Ascultă-ne, Duhule Sfânt,

tu care eşti prietenul nostru.

Tu care eşti mereu aproape de noi,

umple inimile noastre cu iubirea ta.

Îţi mulţumim, Tată, pentru că,

atunci când Isus s-a întors la tine

ni l-ai trimis pe Duhul Sfânt

pentru ca să ocupe locul său.

Chiar dacă nu-l putem vedea,

ştim că acţionează în lume,

în tot ceea ce este bun şi sfânt,

şi în vieţile noastre pentru ca să împlinim

voinţa ta.

Trimite-ni-l pe Duhul Sfânt, te rugăm,

pentru ca să formeze vieţile noastre

şi să ne conducă mereu.

Amin.

TEXTUL BIBLIC: Matei 22,15-21

În acel timp, fariseii s-au dus să ţină sfat, ca să-l prindă pe Isus în vorbă. 16 Şi i-au trimis la el pe discipolii lor împreună cu irodienii, ca să-i spună:

– Învăţătorule, ştim că eşti sincer şi înveţi cu adevărat calea lui Dumnezeu: nu ţii seamă de nimeni, căci nu te uiţi la faţa omului. 17 Spune-ne, aşadar, ce părere ai: este permis sau nu a da tribut Cezarului?

18 Dar Isus, cunoscând răutatea lor, le-a zis:

– Ipocriţilor, de ce mă ispitiţi? 19 Arătaţi-mi moneda tributului!

Iar ei i-au adus un dinar. 20 El le-a zis:

– Ale cui sunt imaginea aceasta şi inscripţia?

21 I-au zis:

– Ale Cezarului.

Atunci le-a zis:

– Daţi-i, aşadar, Cezarului ceea ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu!

22 Când au auzit, au rămas uimiţi şi, lăsându-l, au plecat.

 

1- LECTURA: Ce spune textul? 

Câteva întrebări pentru a te ajuta la o lectură atentă…

Cine a ţinut sfat pentru a-l pune la încercare pe Isus? Cum îl linguşesc pe Isus? Ce întrebare îi pun? De ce anume îşi dă seama Isus şi cum îi numeşte? În ce manieră le răspunde? Ce lecţie le dă, cu care ei au rămas uimiţi?

Câteva piste pentru a înţelege textul

Pr. Damian Nannini

Evanghelia ne previne despre intenţia fariseilor de a ridica o problemă lui Isus: „Atunci fariseii s-au dus să ţină sfat, ca să-l prindă pe Isus în vorbă” (Mt 22,15). Apoi adaugă că pentru a concretiza asta „i-au trimis la el pe discipolii lor împreună cu irodienii”. Această ultimă observaţie este importantă pentru că irodienii (din dinastia lui Irod Antipa) apărau colectarea de tributuri pentru ei.

Mai întâi au cuvântul fariseii care încep cu o lungă introducere lăudând atitudinile lui Isus ca învăţător; poate că era conform normelor retoricii din acel timp, însă cunoscând intenţia lor adevărată sună a falsitate sau adulare interesată. Apoi merg la miezul problemei: „este permis sau nu a da tribut Cezarului?”.

Această întrebare este o capcană pentru că dacă Isus răspunde afirmativ, ar sprijini sau ar recunoaşte dominaţia romană şi, cu asta, s-ar pune împotriva majorităţii poporului iudeu care o respingea. De fapt, plătirea impozitelor era un semn clar de supunere faţă de puterea dominatoare. Dimpotrivă, dacă răspunde negativ, ar putea fi acuzat că este opozant al conducerii şi ar putea fi condamnat ca răzvrătitor sau revoluţionar. De fapt, în procesul din faţa lui Pilat îl acuză chiar de asta: „Şi au început să-l acuze spunând: «L-am găsit pe acesta instigând neamul nostru şi interzicându-ne să plătim tribut Cezarului»” (Lc 23,3).

Isus răspunde evidenţiind intenţia răutăcioasă a celor care-l întreabă şi semnalând că este vorba despre o ispitire (se foloseşte acelaşi verb care desemnează ispitele diabolice din Mt 4,1.3). Apoi cere ca să-i arate o monedă de tribut, un dinar roman, care avea gravată efigia împăratului Tiberiu cu inscripţia „Ti(berius) Caesar Divi Aug(usti) F(ilius) Augustus” (Tiberiu Cezar August, fiul Divinului August), şi pe cealaltă parte, „Pontif(ex) Maxim(us)” (Pontif maxim).

Apoi spune cunoscutul său răspuns precis: „Daţi-i, aşadar, Cezarului ceea ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu” (Mt 22,21). Prima parte a răspunsului, „daţi-i Cezarului ceea ce este al Cezarului”, apare înainte de toate ca o constatare de fapt: voi aveţi o monedă care poartă imaginea împăratului, daţi-i-o lui, plătiţi tributul de vrem ce aveţi o monedă a tributului. Prin urmare împăratului îi aparţine „banul” său de vreme ce era moneda fiscală şi simbolul puterii politice şi administrative. Nu putem spune că Isus cu această frază este de acord cu dominaţia romană asupra lui Israel. Cu atât mai puţin pare că trebuie interpretată această afirmaţie ca o fundamentare teologică a obligaţiei cetăţeanului de a plăti impozitele.

Apogeul naraţiunii se află în al doilea membru al răspunsului: „daţi-i lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu”. Chiar dacă Isus nu precizează „ceea ce este al lui Dumnezeu”, tradiţia biblică este clară recunoscându-l pe Dumnezeu ca Stăpân al întregii lumi: al persoanelor, al regilor şi al împărăţiilor. Inclusiv putem lega acest text cu Gen 1,26 unde se afirmă că bărbatul şi femeia sunt şi au imaginea lui Dumnezeu, aparţin lui Dumnezeu şi lui Dumnezeu se datorează. După aceea, un pic mai înainte în contextul acestor dispute cu saduceii şi fariseii, Isus va aminti care este porunca principală: „Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău” (Mt 22,37). În acest mod Isus situează iubirea/ascultarea faţă de Dumnezeu ca obligaţia fundamentală a oricărui om şi a omului întreg.

În sinteză, răspunsul final complet al lui Isus nu ar da girul pentru o separare totală între două ordine sau puteri: materială sau civilă şi spirituală sau religioasă. Dimpotrivă, este vorba mai degrabă de afirmarea stăpânirii universale şi absolute a lui Dumnezeu, în faţa căruia plătirea tributului apare ca ceva relativ şi accidental.

În faţa acestui răspuns al lui Isus, atât de profund şi atât de inteligent, adversarii săi se retrag uimiţi, până la disputa următoare.

 

2- MEDITAŢIA: Ce-mi spune Domnul în text?

Evanghelia de astăzi ne invită să reflectăm asupra stăpânirii lui Dumnezeu şi asupra primatului său în vieţile noastre. Profetul Isaia afirmă deschis că Dumnezeu este Stăpânul istoriei, dincolo de vicisitudinile politice ale momentului. Fără îndoială că acţiunea sa este misterioasă, însă credinţa ştie să recunoască şi să aştepte pasul său pentru istorie şi pentru viaţă.

În mod asemănător, Isus le aminteşte fariseilor şi irodienilor primatul lui Dumnezeu în viaţa omului. Legitimitatea plătirii tributului unei puteri dominatoare ilegitime este o temă delicată şi încurcată. Isus nu rezolvă în profunzime această dilemă de vreme ce i-a fost propusă cu o intenţie vicleană, răutăcioasă. Deşi recunoaşte dreptul împăratului de a emite propriile sale monede; înainte de toate afirmă dreptul lui Dumnezeu asupra a toate, stăpânirea sa universală. Este ceea ce îi corespunde ca Dumnezeu, Creator şi Stăpân a toate.

Nu pare superficial să se insiste asupra acestui lucru în timpurile de secularism şi relativism. Însă înainte de a lansa criticile noastre la adresa culturii şi a lumii actuale, uneori este oportun să începem de acasă. Pentru că există semne care revelează o uitare făţarnică a primatului lui Dumnezeu în viaţa creştinilor. Sunt suficiente ca mostră pierderea sensului duminicii ca zi a Domnului; pierderea sensului transcendent al liturgiei; subestimarea contemplaţiei; supraestimarea mijloacelor în detrimentul scopului ultim al omului. Nu suntem scutiţi de ispita autoreferenţialităţii sau a narcisismului care pune eu-l nostru în centrul acţiunii noastre, inclusiv ministeriale. Este foarte reală ispita de a cădea în „mondenitatea spirituală” despre care vorbea cardinalul de Lubac în Meditaţii despre Biserică. Conform lui, mondenitatea spirituală „constituie cel mai mare pericol, ispita cea mai perfidă, care se renaşte mereu – în mod viclean – când toate celelalte au fost învinse şi obţine nouă vigoare chiar cu aceste victorii”. Şi o defineşte astfel: „Ceea ce practic se prezintă ca o desfacere a celeilalte mondenităţi, însă al cărei ideal moral, şi chiar spiritual, ar fi, în locul gloriei Domnului, omul şi perfecţionarea sa. Mondenitatea spirituală nu este altceva decât o atitudine în mod radical antropocentrică…”.

Cred că la ceva asemănător se referea papa Benedict în discursul său curajos adresat catolicilor angajaţi:

„Biserica trebuie mereu din nou să se deschidă la preocupările lumii, din care, întocmai, ea însăşi face parte, să se dedice fără rezerve acestor preocupări pentru a continua şi a face prezent schimbul sacru care a început cu Întruparea. În dezvoltarea istorică a Bisericii se manifestă însă şi o tendinţă contrară: adică aceea a unei Biserici satisfăcute de ea însăşi, care se acomodează în această lume, este autosuficientă şi se adaptează la criteriile lumii. Nu rareori dă astfel organizării şi instituţionalizării o importanţă mai mare decât chemării sale de a fi deschisă spre Dumnezeu şi de a deschide lumea spre aproapele. Pentru a corespunde adevăratei sale misiuni Biserica trebuie mereu din nou să facă efortul de a dezlipi de această secularizare a ei şi să devină din nou deschisă spre Dumnezeu. Cu asta ea urmează cuvintele lui Isus: «Ei nu sunt din lume, după cum nici eu nu sunt din lume» (In 17,16), şi tocmai aşa El se dăruieşte lumii. Într-un anumit sens, istoria vine în ajutor Bisericii prin diferitele epoci de secularizare care au contribuit în mod esenţial la purificarea ei şi la reforma interioară. De fapt, secularizările – fie ele exproprierea de bunuri a Bisericii sau ştergerea privilegiilor sau altele asemănătoare – au însemnat de fiecare dată o profundă eliberare a Bisericii de forme de mondenitate: ea se despoaie, ca să spunem aşa, de bogăţia sa pământească şi îmbrăţişează din nou pe deplin sărăcia sa pământească”.

Evanghelia ne invită să recuperăm atitudinea care acordă primatul adoraţiei adevăratului şi unicului Dumnezeu şi respectivei slujiri dezinteresate a aproapelui, aşa cum semnala tot papa Benedict al XVI-lea în discursul menţionat mai înainte:

„Eliberată de poverile şi de privilegiile materiale şi politice, Biserica poate să se dedice mai bune şi în mod într-adevăr creştin întregii lumi, poate să fie într-adevăr deschisă la lume. Poate din nou să trăiască mai dezinvolt chemarea sa la slujirea adoraţiei lui Dumnezeu şi la slujirea aproapelui. Datoria misionară, care este legată de adoraţia creştină şi ar trebui să determine structura Bisericii, devine vizibilă în mod mai clar”.

În concluzie, şi dincolo de tema relaţiilor dintre Biserică şi stat, lecturile ne invită la o mărturisire de credinţă în stăpânirea lui Dumnezeu în istorie şi în vieţile noastre. Credem că Dumnezeu continuă să acţioneze în istorie în favoarea poporului său. Acest act de credinţă – uneori dificil în faţa realităţii care se prezintă ochilor noştri – este necesar şi eliberator. Da, adorarea lui Isus ca Dumnezeu şi Domnul nostru este ceea ce ne eliberează, ca Biserică şi ca lume, de idolatriile puterii, averii şi plăcerii. Şi ne permite să continuă să sperăm…

Să continuăm meditaţia noastră cu aceste întrebări:

Cum fac pentru ca zilnic Dumnezeu să fie primul şi cel mai important în viaţa mea? Cum trăiesc viaţa, dând lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu şi lumii ceea ce îi corespunde? Particip ca un cetăţean la iniţiative statale, sociale, sportive sau culturale?

 

3- RUGĂCIUNEA: Ce-i răspund Domnului care îmi vorbeşte în text?

Ia, Doamne, şi primeşte toată libertatea mea, memoria mea,

înţelegerea mea şi toată voinţa mea, tot ceea ce am şi ceea ce posed.

Tu mi le-ai dat, Ţie, Doamne, ţi le restitui. Totul este al tău.

Dispune de el după voinţa ta.

Dă-mi iubirea ta şi harul tău, căci acestea îmi sunt îndeajuns. Amin.

 

4- CONTEMPLAŢIA: Cum îmi însuşesc în viaţă învăţăturile din text?

„Dumnezeule, vreau să trăiesc dându-ţi ceea ce trebuie să primeşti”

 

5- ACŢIUNEA: La ce mă angajez pentru a concretiza schimbarea?

În fiecare seară când programez ziua următoare mă voi și gândi la ceea ce voi face pentru a-i mulţumi lui Dumnezeu incluzând în ea lucrurile pe care trebuie să le fac ca parte a responsabilităţilor mele sociale şi vremelnice.

„… însă omul, orice fiinţă vie, poartă în sine altă imagine, imaginea lui Dumnezeu

şi, de aceea, Lui, fiecare îşi datorează existenţa sa”

Benedict al XVI-lea

 

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.