Categorii

Duminica a XXIV-a din Timpul de peste An – Ciclul A

Sir 27,30; 28,1-7; Rom 14,7-9; Mt 18,21-35

Liturgia cuvântului de astăzi continuă mesajul duminicii precedente, acela al comuniunii şi al respon-sabilităţii faţă de aproapele. Evanghelia şi cele două lecturi dezvoltă reflecţia asupra modului în care convieţuirea dintre oameni se poate desfăşura într-un ambient de linişte şi pace. Acest ambient trebuie să fie caracterizat de iertare. Noi, cei de faţă, aparţinem unei comunităţi ce a făcut experienţa iertării, prin sacramentul Botezului. Acceptând Botezul, prima experienţă a îndurării divine, am acceptat să recu-noaştem că suntem greşitori şi avem nevoie de iertarea lui Dumnezeu. Actul iertării ce vine din partea lui Dumnezeu implică însă pentru fiecare dintre noi şi anumite atitudini faţă de cei din jurul nostru. De fapt, mesajul biblic de astăzi tocmai acest lucru îl subliniază: relaţiile interumane, în perspectiva întrupării, morţii şi învierii lui Cristos, devin mai profunde numai prin gesturi autentice de iertare şi împăcare pe care ni le oferim unii altora.

Acest aspect îl întâlnim mai întâi în prima lectură, luată din Cartea lui Ben Sirah. Autorul prezintă, prin contrast cu imaginea omului nechibzuit, trăsăturile de caracter ale aceluia care ştie să ierte ofensele primite pentru a fi mai apoi iertat de Dumnezeu. Autorul ajunge la aceste convingeri în urma unei atente analize a comportamentului uman, care îl prezintă pe om greşitor şi având mereu nevoie de iertare, dar şi printr-o atentă observare a revelaţiei divine, care îl prezintă pe Dumnezeu într-o strânsă legătură cu omul, iubirea sa fiind inseparabilă de iubirea faţă de oameni. În fragment întâlnim două momente inerente oricărui act de iertare: momentul rugăciunii, în care îi prezentăm Domnului gândurile noastre, şi cel al punerii în practică a acestora. Textul ne spune: „Dacă omul ţine mânie împotriva altui om, cum va îndrăzni să ceară vindecare de la Domnul?” (Sir 28,3) Şi continuă: „Pune capăt oricărei duşmănii!” (Sir 28,6) Aceste două momente se întrepătrund. Rugăciunea, fiind un dialog deschis cu Dumnezeu, se transformă într-un moment de destăinuire sinceră, în care noi ne prezentăm simpli şi greşitori.

La fel se întâmplă şi în rugăciunea Tatăl nostru. Noi îi cerem Domnului iertare, hotărâţi fiind de a dărui, la rândul nostru, iertarea celor din jur. Ca autorul primei lecturi, care se întreabă: „Dacă omul ţine mânie împotriva altui om, cum va îndrăzni să ceară vindecare de la Domnul?” (Sir 28,3), ne întrebăm şi noi astăzi: cum putem rosti rugăciunea Tatăl nostru fără a fi împăcaţi cu fraţii noştri? Suntem conştienţi de încărcătura cuvintelor pe care le rostim? Am spus de atâtea ori această rugăciune, încât ar fi trebuit să devină una cu gândurile şi faptele noastre. Însă de multe ori nu se constată nici o schimbare în felul nostru de a gândi şi de a acţiona. Îndeplinirea acestei hotărâri – „precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” – ar trebui să arate că noi suntem conştienţi de planul de milostivire al lui Dumnezeu cu noi, iar acestui plan, gândurile şi acţiunile noastre i se supun în totalitate.

Revenind la prima lectură, constatăm că ea este tributară concepţiei vechi despre dreptate: omul iartă pentru a primi, la rândul său, iertare. Desăvârşirea, împlinirea actului de iertare, este adusă de Cristos şi o putem vedea în textul evanghelic de astăzi: „Să ai şi tu milă… aşa cum eu am avut milă de tine!” (Mt 18,33) Accentul nu mai cade pe o iertare interesată acordată aproapelui, ci atinge statutul unui gest absolut gratuit. Iubirea divină, care nu a cerut nimic de la noi, cei iertaţi, ne îndeamnă să iertăm fără rezerve. De aceea, la întrebarea lui Petru – „Doamne de câte ori trebuie să iert?” (Mt 18,21) –, Cristos răspunde cu neaşteptatul imperativ: „Nu-ţi spun până la a şaptea oară, ci până la şaptezeci de ori câte şapte!” (Mt 18,22) Numai în aceste condiţii iertarea creştină restabileşte un nou şi profund raport între persoane şi este o probă vie a faptului că noi am înţeles iertarea pe care am primit-o de la Dumnezeu.

Milostivirea lui Dumnezeu este mare şi judecata sa faţă de păcătoşi este supusă îndurării, ne spune Isus prin parabola de astăzi. Fragmentul evanghelic se găseşte în cadrul discursului comunitar (cf. Mt 18,1-35) şi este o consecinţă a constatării că în comunităţile umane în care nu lipsesc tensiunile este mereu nevoie de iertare, pentru ca viaţa în comun să fie posibilă. Acesta este motivul pentru care discursul comunitar se încheie cu o parabolă ce subliniază necesitatea iertării (cf. 18,23-34). Gratuitatea absolută a iertării care ne vine din partea lui Dumnezeu, spune parabola, nu reduce responsabilitatea omului, ci păstrează un îndemn ce ni se adresează direct: „Se cuvenea să ai şi tu milă!” Acestui îndemn ne conformăm, nu numai prin imitarea unui gest de iertare, cât, mai ales, prin însuşirea unei atitudini ce tinde neîncetat să o reflecte pe cea a lui Dumnezeu.

Pe malul unui râu trăiau doi fraţi: Mihai şi Ioan. Aveau gospodăriile alăturate şi tot timpul lucrau împreună umăr la umăr, folosindu-se de aceleaşi unelte. Într-o toamnă, la seceriş, au avut o mică neînţelegere. În scurt timp, situaţia s-a agravat. Însă, într-o dimineaţă, la uşa lui Mihai, fratele mai mare, a bătut un drumeţ ce avea în spate câteva unelte de tâmplărie. „Bună ziua, om bun!” „Bună ziua!”, a răspuns Mihai. „Nu te supăra. Caut şi eu ceva de lucru”, a spus străinul. „Dacă ai nevoie de mici reparaţii, aici, în gospodărie, aş putea să te ajut, pentru că sunt tâmplar”. „Da. Am ceva de lucru pentru dumneata. Vino cu mine. Vezi, acolo, pe partea cealaltă a râului, locuieşte vecinul meu. De fapt, este fratele meu mai mic. Săptămâna trecută era o păşune frumoasă între noi, dar el a intrat cu buldozerul şi a deviat albia râului, aşa încât să ne separe. Nici eu nu vreau să mă las mai prejos şi mi-am cumpărat aceste scânduri pentru a face un gard de doi metri înălţime între noi. Nu vreau să-l mai văd!” „Cred că înţeleg situaţia”, a spus tâmplarul. „Dă-mi, te rog, un hârleţ şi cuiele necesare pentru a mă apuca de treabă”. Între timp, fratele mai mare a plecat la târg şi s-a întors abia spre seară. Intrând în grădină, a făcut ochii mari şi a rămas fără glas când, în loc de un gard de doi metri, a văzut un pod ce unea cele două maluri. Apropiindu-se de pod, a observat că din partea cealaltă venea un om. L-a recunoscut îndată: era fratele său. Acesta a traversat podul şi i-a întins mâna. „Mihai, ai o inimă mare. Să te apuci să construieşti un pod aşa de frumos, după tot ce ţi-am spus şi ţi-am făcut! Te rog, iartă-mă”. Pe când ei se împăcau, au văzut că tâmplarul îşi aduna uneltele pentru a pleca. „Aşteaptă. Mai rămâi câteva zile”, i-au spus cei doi fraţi. Tâmplarul le-a răspuns: „Mi-ar plăcea să mai rămân, însă mai am multe poduri de construit”.

Cristos, asemenea unui tâmplar priceput, a refăcut multe poduri în viaţa noastră, începând cu podul care ne leagă de Tatăl ceresc şi continuând cu podurile relaţiilor noastre interumane. Cristos nu doreşte decât să-i cerem ajutorul, să recunoaştem lucrarea pe care o realizează pentru noi şi să ne alăturăm atitudinii sale prin gesturi concrete de iubire.

Noi ştim că iertarea nu este un act uşor de îndeplinit. De multe ori cere o întoarcere radicală, o întoarcere ce se ridică împotriva multor sentimente de aversiune pe care le-am adunat în adâncul inimii. În comunităţile mici, efectele unor nedreptăţi pot fi nefaste asupra imaginii celui care le îndură. Unui astfel de om îi va veni foarte greu să ierte, însă, dacă va înţelege cu adevărat ce înseamnă iubirea şi îndurarea lui Dumnezeu, va reuşi să le pună şi el în practică. Iertarea nu este un act de slăbiciune; este un act al puterii de caracter, un dar al Duhului. Din păcate, deseori confundăm actul de a ierta cu laşitatea în faţa celorlalţi, în faţa celor care au mai multe mijloace de a se impune. Trebuie să înţelegem că noi, creştinii, când iertăm, nu o facem din slăbiciune sau frică, ci pentru că suntem conştienţi de alegerea pe care o facem datorită harului Duhului Sfânt. Tertulian spunea: „Ceea ce împinge la blândeţe, la iertare, nu este un impuls uman asemănător nepăsării, ci o dispoziţie divină, pentru că însuşi Dumnezeu a fost primul care ne-a dat exemplu” (Despre răbdare, 2). Iertarea noastră este un act dinamic şi creator, care construieşte cu ajutorul lui Cristos noi poduri de acces între oameni. Este greu să uităm tot ceea ce, poate, am îndurat din partea unora, dar tocmai în acest fapt constă măreţia actului nostru. Noi, fiind conştienţi de răul suferit, alegem să iertăm.

Astăzi ne-am adunat în jurul lui Cristos, pentru a-l întâlni în cuvântul său viu şi în Euharistie, pentru a experimenta prezenţa sa tainică. Fiecare moment al participării noastre la sacramentele Bisericii este o manifestare a comuniunii şi a iertării care există între noi, dar şi o ocazie a experimentării iubirii îndurătoare a lui Dumnezeu. Iertarea Tatălui ne-a constituit drept comunitate, ca Biserică.

A fi Biserică înseamnă a aparţine lui Cristos (cf. Rom 13,7-8), aşa cum o demonstrează şi sfântul Paul în lectura a doua a liturgiei cuvântului. Acest fragment este luat din partea practică a Scrisorii către Romani, în care Paul dă directive pentru o mai bună convieţuire între cei ce respectau şi cei ce nu respectau prescripţiile iudaice. El, care în Scrisoarea către Corinteni ne demonstrează că suntem constituiţi stăpâni peste toate (cf. 1Cor 3,22), ne aminteşte în lectura de astăzi că această stăpânire nu are de-a face cu egoismul, cu mândria de a deţine, pentru că noi „ai Domnului suntem” (Rom 13,8). Apostolul neamurilor ne face conştienţi că, dincolo de ceea ce gândim şi simţim, cel mai mult contează această apartenenţă la unicul Domn, „care a murit şi a înviat” (Rom 13,9) şi care „a făcut acestea pentru a deveni stăpân şi al celor morţi şi al celor vii” (Rom 13,9). A fi stăpâni împreună cu Cristos, a fi cu el, a-i aparţine înseamnă a lua parte la gloria sa, glorie precedată de pătimire şi moarte. Apartenenţa la Cristos include asumarea întregului său proiect spiritual (Fil 2,5). Noi, care constituim trupul său, care aparţinem lui Cristos cel îndurător, trebuie să dovedim că suntem adevărate membre ce duc la îndeplinire planul său.

Petru întreabă nu numai pentru el, ci întreabă în numele tuturor: „Doamne, de câte ori va trebui să-l iert pe fratele meu, care greşeşte împotriva mea?” Răspunsul lui Isus este acelaşi pentru fiecare dintre noi: „Nu-ţi spun până la şaptea oară, ci până la şaptezeci de ori câte şapte!”, adică întotdeauna.

Florin-Petru SESCU

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.