Categorii

Duminica a XXIV-a de peste an, Ciclul B

   Is 50,5-9a; Ic 2,14-14; Mc 8,27-35

   „Cine caută să-şi scape viaţa, o va pierde, iar cine-şi părăseşte viaţa pentru mine şi pentru Evanghelie, o va scăpa„(Mc 8,35).

   Pornind de la aceste cuvinte din finalul Evangheliei de astăzi, putem observa care este scopul omului aici pe pământ şi pentru ce nu trebuie să-şi lege inima de cele pământeşti. Evanghelia de astăzi este compusă din trei idei de bază: prima idee este mărturia lui Petru despre mesianitatea şi divinitatea lui Cristos; a doua idee constituie anunţul patimii, morţii şi învierii lui Cristos la care Petru se opune iar Cristos îl îndepărtează cu duritate, şi în sfârşit a treia idee este motto-ul prin care am început predica de astăzi şi care constituie o concluzie practică trasă de Isus pentru discipolii şi mulţimea care-l înconjura.

   Aceste trei idei din Evanghelia de astăzi ni se adresează şi nouă creştinilor din preajma mileniului III şi este necesar să le analizăm pe rând. Prima idee se referă la mărturia pe care orice creştin ar trebui să o dea despre Cristos în orice clipă şi în orice situaţie s-ar afla. Veţi spune poate că lui Petru i-a venit uşor să dea mărturie, pentru că trăind mereu lângă Cristos, observându-i cuvintele şi faptele a putut constata cu uşurinţă că el este Fiul lui Dumnezeu. Dar în aceeaşi situaţie ca Petru ne aflăm şi noi. Şi noi trăim lângă Cristos, şi noi ne rugăm şi-l ascultăm pe el când ne vorbeşte. Şi noi îl vedem în cei săraci şi asupriţi şi mai ales noi ne hrănim cu Trupul şi Sângele lui. Deci şi noi ar trebui să avem pe buze mărturia lui Petru. Problema mai stringentă pentru noi rămâne însă păcatul, faptul că nu întotdeauna suntem fideli lui Cristos aşa cum era Petru şi ceilalţi ucenici. Păcatul ne împiedică în mărturia pe care trebuie să o dăm. Păcatul ne face să ne fie teamă, jenă sau ruşine de credinţa şi trăirea noastră şi de aceea păcatul trebuie eliminat din viaţa noastră.

   Dar cum să eliminăm păcatul? La această întrebare răspunde a doua idee de bază din Evanghelia de astăzi, idee care este un anunţ despre patima, moartea şi învierea Domnului. De ce oare a anticipat Cristos aceste evenimente mântuitoare? Pentru a-i pregăti pe ucenici cu privire la aceste evenimente şi pentru a-i întări în credinţă şi statornicie. Ceea ce a urmat însă ne demonstrează că totuşi ucenicii n-au înţeles prea clar vorbele lui Isus. Petru, gândind ca un simplu om, vrea să-l apere pe Isus, dar Isus nu-l lasă şi îi spune că este o piedică în calea sa, în îndeplinirea misiunii sale. La fel ca Petru, orice păcat, dar mai ales păcatele de moarte, sunt piedici în calea realizării comuniunii noastre cu Cristos; numai participând la patima, moartea şi învierea lui Cristos putem avea această comuniune cu el. Iar Patima, moartea şi învierea lui Cristos sunt purtate în realitate la fiecare sfântă Liturghie. Pentru orice creştin, la Liturghie Cristos moare şi învie pentru a mântui cu puterea sa divină. Cristos este Slujitorul credincios despre care profetul Isaia dă mărturie în prima lectură de astăzi. Ceea ce el a profeţit s-a împlinit în Isus Cristos. Suferinţele descrise în prima lectură sunt suferinţele pe care Isus le-a îndurat pentru păcatele noastre, pentru păcatele omenirii, iar aceste păcate sunt distruse de jertfa sa de pe Calvar perpetuată până la sfârşitul veacurilor în jertfa sfintei Liturghii. Iată forţa noastră în mărturia pe care trebuie să o dăm despre Cristos: sfânta Liturghie, jertfa sfintei Liturghii, sfânta Euharistie care este sacramentul iubirii. Cristos ne stă alături permanent iar noi trebuie doar să valorificăm, să fructificăm această prezenţă prin credinţă, rugăciune şi abandonare la voinţa lui. Sfânta Tereza de Lisieux spunea: „Nu-mi pare rău că m-am abandonat în braţele iubirii lui Dumnezeu.” Abandonul la voinţa lui Dumnezeu ne dobândeşte libertatea interioară prin care îl alegem necontenit pe el.

   Ajungem astfel la cea de-a treia idee de bază a Evangheliei de azi, idee care este o concluzie practică asupra modului în care trebuie să trăim viaţa pământească pentru a fi mereu în legătură cu Dumnezeu. Cristos dă un răspuns simplu la prima vedere: „Cine caută să-şi scape viaţa, o va pierde, iar cine-şi părăseşte viaţa pentru mine şi pentru Evanghelie, o va scăpa”. Dar acest răspuns este foarte profund. Despre care viaţă e vorba? Este vorba atât de viaţa pământească, naturală cât şi de cea suprafirească, supranaturală. Aceste două vieţi fac parte din fiinţa oricărui om, dar viaţa suprafirească, supranaturală nu poate fi percepută decât prin credinţă şi renunţare la cealaltă viaţă, adică viaţa naturală, pământească. De aceea Cristos insistă asupra faptului că numai renunţând la cele pământeşti ne vom salva viaţa suprafirească. Să nu înţelegem greşit această renunţare. Renunţarea la viaţa naturală înseamnă a ne folosi de toate darurile pe care ni le dă Dumnezeu aici pe pământ pentru a înainta şi a creşte în iubire şi fidelitate faţă de el. A renunţa înseamnă deci a nu ne face din viaţa aceasta pământească un scop în sine, ci a ne folosi de ea pentru a-l sluji pe Dumnezeu şi a dobândi astfel viaţa suprafirească, viaţa fiilor lui Dumnezeu.

   La acest imperativ din Evanghelia de astăzi ne obligă şi apostolul Iacob în lectura a doua. Miezul fragmentului din această scrisoare îl constituie cuvintele: „Credinţa fără fapte este moartă” (Iac 2,17). Aceste cuvinte ne despart profund de protestanţi care susţin că singură credinţa este de ajuns pentru mântuirea sufletului. Dar totuşi credinţa cere faptele pentru a-şi demonstra eficacitatea. Este la fel cum se învaţă la şcoală nişte principii pentru ca mai târziu să le pui în practică. Aşa cum te pregăteşti teoretic pentru o anumită meserie pe care ţi-o alegi, tot aşa este şi în viaţa de credinţă: ceea ce creştinul învaţă la biserică trebuie să pună în practică. Iar această practică se observă cel mai mult în dragostea faţă de aproapele. Nu putem doar să-l sfătuim pe aproapele nostru, trebuie şi să-l ajutăm practic, bineînţeles în măsura în care ne este cu putinţă.

   După al II-lea război mondial, într-o bisericuţă dintr-un sat din Franţa, nişte soldaţi au găsit o statuie care-l reprezenta pe Cristos Rege, însă această statuie nu avea mâini. Soldaţii au căutat, au răscolit printre dărâmături, dar nu au găsit nici o mână. Atunci au pus o placă în faţa statuii şi pe ea au scris: „Creştinilor, mâinile lui Cristos sunteţi voi”. Iată un exemplu care ne invită la meditaţie şi hotărâre pe marginea textului din lectura a doua. Mâinile lui Cristos suntem noi, prin noi el vrea să îndeplinească operele sale de mântuire. Depinde doar de noi dacă colaborăm sau nu cu el. Dacă vom colabora cu el, întreaga noastră viaţă va fi o mărturie asemenea celei a lui Petru, dacă nu, toată viaţa ne vom zbate neştiind ce să facem, pentru ce trăim şi cui slujim. Evanghelia de azi este o invitaţie, dar şi un răspuns la aceste întrebări fundamentale. Nu ne rămâne decât să medităm şi să luăm hotărâri.

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.