Categorii

Duminica a XXIII-a din Timpul de peste an – Ciclul C

Duminica-XXIII-C-TPA-lectioÎnţ 9,13-19; Fil 9b-10.12-17; Lc 14,25-33

      Care om poate cunoaşte planurile lui Dumnezeu? Cine poate să-şi imagineze ce vrea Domnul? Noi oamnenii cunoaştem cu multă greutate lucrurile pământeşti şi de aceea nu putem pretinde că cunoaştem gândul lui Dumnezeu sau că înţelegem lucrurile cereşti. Reflexiile noastre sunt dubioase şi nesigure, mereu supuse erorii, pentru că chiar sensurile le înşeală făcându-l să prefere valori pământeşti în locul celor cereşti, bunuri trecătoare în locul celor veşnice. În această situaţie este imposibil fără ajutorul lui Dumnezeu, El singur poate da omului înţelepciunea care-l luminează pe drumul binelui şi îl învaţă ceea ce este plăcut. Este tocmai ceea ce am ascultat la prima lectură de azi.

      Omul se află în dificultatea de a înţelege secretele lui Dumnezeu, nu cunoaşte voinţa lui Dumnezeu, şi aceasta nu pentru că Dumnezeu nu ar putea vorbi, dimpotrivă, Dumnezeu ne-a vorbit şi vorbeşte în continuare prin trimişii săi. Şi totuşi nu este întotdeauna uşor să recunoaştem şi să ascultăm de glasul lui Dumnezeu. Astăzi când fiecare caută să se îmbogăţească, când omul se interesează prea mult de el însuşi, lăsând-i parcă în umbră pe ceilalţi, mai este el capabil să ascute glasul lui Dumnezeu, mai este el oare capabil să discearnă gândurile şi secretele lui Dumnezeu?

      Ca să pătrundem pe căile destinelor noastre, ale mântuirii, e absolut necesar ca să ne ajute înţelepciunea divină, căci „cine a cunoscut voinţa ta, dacă tu nu i-ai dat înţelepciune, dacă n-ai trimis de sus duhul tău”(Înţ 9,17). Şi iată că Înţelepciunea lui Dumnezeu, s-a făcut om şi astfel din cuvântul şi exemplul său am învăţat care sunt căile mântuirii, în ce constă fericirea deplină. Aşadar, prin Cristos Dumnezeu a devenit palpabil şi s-a făcut auzit, a devenit inteligibil. Înţelepciunea pe care ne-a împărtăşit-o Dumnezeu prin Cristos, nu este speculaţie, dar este viaţa trăită în credinţă şi supunere la voinţa sa.

      Fiind multă lume adunată în jurul său, Isus le spune condiţiile urmării sale, cere oamenilor să-l urmeze cu o fidelitate aşa de mare încât să pună pe locul al doilea celelalte persoane dragi, cum ar fi: tată, mamă, soră, frate, copii. Prima condiţie pe care o cere isus celor care vor să-l urmeze este: „Dacă cineva vine după mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze”(Lc 14,26). În inima noastră nu trebuie să fie decât un singur centru, toate celelalte se rotesc în jurul său. Exigenţa lui Isus este de a ocupa acest centru, vrea o iubire fără margini. Prin aceasta nu vrea să abolească porunca a IV-a, sau alte expresii ale iubirii umane, dar vrea să afirme că orice iubire trebuie să fie subordonată iubirii lui. Isus cere de la noi să-l punem pe primul loc.

      Isu ne cere şi purtarea crucii: „Cine nu-şi ia crucea şi nu mă urmează nu poate fi ucenicul meu” (Lc 12,27).

      Doctorul Marcello Candia (care cu banii săi a construit un spital la Manca şi în care a lucrat mult timp ca laic-misionar, lovit de o boală grea, spunea parohului său: „Părinte, astăzi Isus m-a făcut să trăiesc experienţa cea mai frumoasă a vieţii mele. M-a făcut să înţeleg că nu e suficient să lucrezi pentru Cristos, nu ajunge numai să te rogi dar mai important e să accepţi cu disponibilitate durerea ca şi cum Dumnezeu o permite. Ştiam că există durere, dar în ignoranţa şi în vanitatea mea nu am mai văzut-o într-adevăr”.

      A fi aproape de Cristos înseamnă a accepta umilinţa crucii. Într-adevăr a accepta cu bucurie crucea este un lucru extraordinar. Însă unii creştini caută să înlăture din viaţa lor suferinţa, crucea. Uită de exemplul lui Cristos care a purtat crucea până pe Calvar, ba mai mult, s-a jertfit pentru mântuirea noastră. Creştinul nu trebuie să se gândească să poarte crucea numai în anumite zile. Ei trebuie să o poarte mereu. Desigur că nu există creştini perfecţi ci numai în formare, cu renunţările şi victoriile sale, conştient de limitele şi posibilităţile sale, conştient de datoria de a se angaja în purificarea constantă a propriilor sentimente. Căderea şi păcatele nu trebuie să-l descurajeze, şi ele fac parte din viaţa noastră. Şi ele sunt o „cruce” care trebuie purtată. Important este ca în toată viaţa noastră să-l avem prezent mereu pe Cristos suferind, să-l iubim pe Cristos suferind pentru că El ne poate mântui. În acest sens Don Orione, fondatorul unei congregaţii religioase, ne spune: „Dacă nu-l iubim pe Cristos răstignit, înseamnă că nu-l iubim deloc.”

      O altă condiţie pe care o cere Cristos azi este aceea de a ne elibera de sclavia bunurilor pământeşti: „Cine nu renunţă la tot ce are, nu poate fi ucenicul meu” (Lc 14,33). Desigur că aceste cuvinte, ne par foarte dure, cu toate acestea renunţarea la toate averile nu e numai învăţătura evanghelică rezervată religioşilor sau sufletelor pioase dar e o condiţie indispensabilă pentru a fi discipoli ai lui Cristos. Renunţarea la aceste bunuri nu vrea să spună „a trăi fără” dar a pune aceste bunuri la locul lor, adică a le pune în slujba altora şi să nu devină pentru noi o idolatrie. Dacă punem pe primul loc câştigul, cariera, succesul, familia, nu suntem discipolii lui Cristos. Cristos şi Evanghelia Sa trebuie să devină alegeri pentru mântuirea noastră. Alegerea şi descoperirea lui Cristos schimbă într-adevăr viaţa după cum a schimbat relaţşiile dintre Filemon şi sclavul său Onasim, după cum am auzit în a doua lectură.

      Onesim, sclavul lui Filemon, fugit de la stăpânul său, îl întâlneşte pe Paul şi alături de el pe Cristos. Paul, campionul libertăţii creştine, nu-l incită pe Onesim să pretindă libertate de la stăpânul său, dar îl retrimite înapoi tot ca sclav. În mod juridic Onesim rămâne tot sclav, însă raporturile sale cu stăpânul se schimbă, devin fraterne şi aceasta numai datorită numelui lui Cristos şi harului său. Desigur această schimbare a fost rodul sfântului Paul care i-a propus lui Filemon un nou tip de raport, nu lanţurile şi pedeapsa ci primirea respectuasă. Paul cere acest lucru din două motive: pentru că este o persoană, ca toate celelalte, şi pentru că este creştin şi, deci, frate cu Cristos.

      Această scrisoare a lui Paul este una dintre paginile de neuitat referitoare la demnitatea persoanei umane. Rămâne să ne întrebăm şi noi, prin examenul de conştiinţă făcut de Papa Ioan Paul al II-lea în vederea mileniului III, de ce lipseşte atât de mult respectul faţă de persoana umană în lumea de astăzi. De ce sunt atâtea crime? De ce atâtea avorturi? Toate aceste întrebări îşi găsesc răspunsul  într-o singură propoziţie şi anume: „pentru că în lumea de azi lipseşte demnitatea persoanei”.

      Cine-l mărturiseşte pe Cristos este obligat să fie atent şi delicat cu nevoile oamenilor, cu suferinţele impuse de barierele de clasă, rasă şi altele. Multe lacrimi s-ar usca, multe feţe încruntate s-ar însenina, ar surâde dacă noi am fi instrumente de iubire, de mântuire, de trăire a înţelepciunii divine ce ni s-a revelat prin Cristos. De aceea să-l rugăm pe Cristos să ne dea harul de a înţelege voinţa lui Dumnezeu, să-l putem urma pe El şi astfel să vedem în aproapele nostru chipul lui Dumnezeu, să-l recunoaştem ca pe un frate al lui Isus.

                                                                                                                             Ionel Roşu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.