Categorii

Duminica a XXIII-a din Timpul de peste An – Ciclul A

Ez 33,7-9; Rom 13,8-10; Mt 18,15-20

Ascultând lecturile din liturgia cuvântului de astăzi, cred că gândul multora dintre noi s-a oprit asupra unui aspect, şi anume: corectarea fraternă. Poate că acest lucru este normal, de vreme ce în natura noastră este înscris simţul sociabilităţii şi al responsabilităţii faţă de aproapele sau, aşa cum spunea o mare mistică, suntem conştienţi că ori ne mântuim împreună, ori nu ne mântuim deloc. Totuşi, deschizând ochii şi privind realităţile lumii de astăzi, putem observa cum relaţiile adevărate şi profund umane ocupă un loc nesemnificativ pe scara valorilor umane, iar tot ceea ce înseamnă simţ comunitar şi responsabilitate faţă de aproapele sunt valori pe cale de dispariţie. Omul din ziua de azi, rănit parcă prea des şi prea violent în iubirea şi încrederea sa, nu mai are curajul şi voinţa să privească spre celălalt, să se simtă responsabil faţă de aproapele şi, de aceea, se închide în sine însuşi, în izolare şi în singurătate. Observăm cum omul de astăzi este împreună cu celălalt doar pentru a face gălăgie şi pentru a se simţi bine împreună, dar în nici un caz pentru a-l asculta în linişte pe Dumnezeu şi pentru a găsi calea ce duce spre el.

 Biserica, în ciuda acestor crunte realităţi, dar totodată conştientă că „bucuria şi speranţa, tristeţea şi angoasa oamenilor de azi… sunt şi bucuria şi speranţa, tristeţea şi angoasa ucenicilor lui Cristos” (GS 1), ne invită astăzi la deschidere către celălalt, pentru ca împreună să putem ajunge la acel celălalt, care este Dumnezeu.

Prima lectură, luată din Cartea profetului Ezechiel, ne descrie deja chemarea profetului, dar şi a fiecăruia dintre noi, de a fi adevăraţi străjeri, adevărate santinele, care să vegheze atât asupra persoanei proprii, cât, mai ales, asupra persoanei aproapelui, căci Dumnezeu lucrează prin oameni şi se foloseşte de noi ca de nişte instrumente minunate, pentru a-i conduce pe toţi la el. Pentru a ne putea îndeplini cum se cuvine această datorie de străjeri, trebuie să veghem mereu asupra persoanei proprii, pentru ca, rămânând aproape şi în prezenţa lui Dumnezeu, să fim mereu capabili să ascultăm îndemnul ce vine din gura lui (cf. Ez 33,7), şi se adresează inimii noastre. Abia apoi vom reuşi să-l privim pe aproapele, nu doar cu ochii minţii, ca să-l judecăm, ci şi cu ochii inimii, a unei inimi atinse de milostivirea divină, şi astfel, vom şti să urmăm calea voită de Dumnezeu în încercarea de a-l îndrepta pe aproapele. Această cale ne este descrisă şi de evanghelistul Matei în fragmentul evanghelic de astăzi (cf. Mt 18,15-17) şi, după cum am putut observa cu toţii, este o cale plină de milostivire, ce respectă şi iubeşte persoana, dar urăşte şi nimiceşte păcatul şi greşeala.

Gândindu-ne la această atitudine a noastră de responsabilitate faţă de aproapele, cred că pentru mulţi dintre noi se nasc întrebări de genul: „Pentru ce aş face acest lucru faţă de aproapele? Am încercat de atâtea ori să-l îndrept pe cel de lângă mine, dar degeaba, şi, chiar mai rău, mi l-am făcut duşman; ce rost mai are?” Răspunsul la toate aceste întrebări ni-l oferă sfântul Paul, care, în cea de-a doua lectură de astăzi, luată din Scrisoarea către Romani, ne spune: „Să nu aveţi nici o datorie faţă de nimeni, în afară de datoria de a vă iubi unii pe alţii, căci iubirea este împlinirea desăvârşită a Legii” (Rom 13,8.10). Într-adevăr, noi nu avem nici o datorie faţă de aproapele, decât aceea de a-l iubi, iar când împlinim cu adevărat acest lucru, vom vedea că şi aproapele nostru devine mai corect, mai bun. Ceea ce e important este ca noi să ştim să îndeplinim acest lucru, nu ca o poruncă, ci, pur şi simplu, din iubire.

Şi dacă nu suntem deocamdată convinşi că iubirea este cea care ne ajută să-l călăuzim şi să-l conducem pe aproapele spre Dumnezeu, cred că ar fi benefic pentru noi să ascultăm o întâmplare petrecută în mijlocul unei familii creştine, dar lovită de o grea încercare. Capul acestei familii, tată a trei copii, din cauza multelor griji şi a anturajelor nepotrivite, a căzut în patima beţiei, şi astfel, dintr-un om gospodar cum era în primii ani ai căsniciei, acum devenise un beţiv care nu lăsa să treacă o zi fără să se îmbete şi să facă scandal în casă, pornind de la cele mai nesemnificative lucruri. Ceea ce era mai grav era faptul că în ultima perioadă începuse să devină şi violent faţă de soţie şi chiar faţă de cei trei copii. De-a lungul acestei perioade a decăderii sale, întreaga familie a încercat să-l ajute, atrăgându-i atenţia asupra atitudinii sale greşite şi făcându-l astfel să se îndrepte, dar totul a fost în zadar. Soţia şi cei trei copii, văzând cât de rău a ajuns soţul şi tatăl lor, s-au hotărât ca seară de seară să facă o scurtă rugăciune împreună pentru întoarcerea celui pe care îl iubeau totuşi atât de mult. Într-o seară, pe când el se întorcea acasă întristat şi abătut, căci tocmai rămăsese fără serviciu, s-a mirat de liniştea din casă. Dar când a înaintat puţin, a auzit vocea soţiei şi a copiilor, care, îngenuncheaţi la picioarele unui crucifix, îl implorau pe Dumnezeu pentru întoarcerea lui. Cuprins de indignare şi milă, cu ochii scăldaţi în lacrimi, a îngenuncheat şi el în tăcere alături de restul familiei şi s-a rugat împreună lui Dumnezeu pentru binele întregii familii. Din acea zi totul a început să redevină senin şi frumos în mijlocul acelei familii.

Cred că, de multe ori, şi noi am ajuns să spunem că aproapele nostru este pierdut, că nu mai putem face nimic pentru el, căci am făcut tot ce ne-a stat în putinţă. Cred totuşi că în astfel de momente am uitat tocmai ceea ce este cel mai important: am uitat de puterea rugăciunii şi, mai ales, a rugăciunii făcute în comun. De cele mai multe ori, atunci când ascultăm fragmentul evanghelic de astăzi, riscăm să ne oprim atenţia doar asupra primei părţi, în care ni se vorbeşte despre corectarea fraternă, şi omitem ultimul fragment, care constituie mesajul profund şi esenţial al Evangheliei de astăzi. În acest ultim fragment, Isus ne învaţă că, atunci când orice încercare de a-l conduce pe aproapele pe calea spre Dumnezeu dă greş, noi nu trebuie să ne descurajăm, ci să ne rugăm, căci el ne spune: „Dacă doi dintre voi, pe acest pământ, se vor înţelege să ceară vreun lucru, îl vor primi de la Tatăl care este în ceruri” (Mt 18,19).

Într-adevăr, dacă vreodată avem impresia că am făcut tot ce puteam pentru a-l îndrepta pe aproapele nostru şi vedem că totul este în zadar, atunci să ne amintim de rugăciune, căci ea este slăbiciunea lui Dumnezeu şi puterea omului, iar o rugăciune făcută împreună cu un semen de-al nostru are o valoare şi o forţă atât de mare, încât obţine de la Dumnezeu tot ceea ce cere.

Să ne unim aşadar în rugăciune şi, continuând jertfa euharistică, să-l rugăm pe Domnul, care va coborî şi va fi prezent pe altar cu trupul şi sângele său, să ne ofere înţelepciunea necesară, pentru ca, trăind încă de pe acest pământ ca adevăraţi fraţi, să ajungem împreună în împărăţia sa cerească.

Felix-Marius ROCA

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.