Categorii

Duminica a XXII-a din Timpul de peste an – Ciclul C

Duminica-XXII-CEcl 3,19-21.30-31; Evr 12,18-19.22-24a; Lc 14,7-14

      Lecturile liturghiei de astăzi ne invită să medităm despre o virtute care stă la baza vieţii multor sfinţi. Sfântul Augustin spune că umilinţa stă în fruntea virtuţilor, cărora le insuflă viaţă. Ea este atât de importantă pentru viaţa noastră, însă este atât de puţin înţeleasă şi practicată. Cristos a profitat de fiecare circumstanţă pentru a o indica.

      Aş vrea ca astăzi împreună să reflectăm asupra acestei virtuţi şi să ne întrebăm: ce este umilinţa? Ce ne învaţă Cristos despre această virtute? Care sunt efectele binefăcătoare ale umilinţei şi pe baza lecturilor propuse de Sfânta Biserică pentru această duminică, să încercăm să dăm fiecare un răspuns. Adevărata umilinţă nu este contrapusă legitimei dorinţi de avansare personală în viaţa socială, de obţinere de prestigiu, de primirea de onoruri şi demnităţi care revin fiecărei persoane. A fi umil, nu înseamnă a te desconsidera total, spunând că nu eşti în stare de nimic. Nu înseamnă a renunţa întotdeauna la dreptate şi la adevăr. Toate acestea pot sta împreună cu o profundă umilinţă căci  spune atât de frumos autorul cărţii  Înţelepciunii : „Cu cât eşti mai mare cu atât să  te umileşti mai  mult” (Eclez 3,18). Funcţiile înalte sunt accidentale, ele nu adaugă nimic la valoarea persoanei şi totuşi omul este înclinat să facă din aceste funcţii un piedestal pe  care să se urce ca astfel să fie deasupra altora. Contrar acestei înclinaţii tot Cartea Înţelepciunii ne învaţă atât de frumos „Fiule, săvârşeşte faptele tale cu modestie şi vei fi iubit” (Eclez 3,19). Această modestie nu constă în negarea talanţilor pe care i-am  primit, din contra trebuie să valorificăm aceşti talanţi, dar trebuie să recunoaştem că aceşti talanţi sunt din partea lui Dumnezeu şi nu se datorează meritelor noastre ci bunătăţii şi îndurării lui Dumnezeu. A fi umil înseamnă, nu doar să nu umblăm după onoruri deşarte, trecătoare, dar să fim conştienţi şi să ne recunoaştem propria nimicnicie, să ne simţim mici înaintea lui Dumnezeu, să ne abandonăm în mâinile lui ca nişte copii în braţele părinţilor atunci când sunt în primejdie. Cine se umileşte se pune la dispoziţia lui Dumnezeu, îşi dobândeşte mântuirea şi va fi înălţat. Cristos a realizat în chip desăvârşit şi a dus până la capăt această micşorare de sine. El este icoana cea mai perfectă (desăvârşită) a smereniei, a umilinţei, el se apleacă şi spală picioarele apostolilor chiar şi pe ale lui Iuda trădătorul.

      Cristos a arătat dezgust total faţă de opusul acestei virtuţi, care este mândria şi făţărnicia. Evanghelia de astăzi ne descrie o scenă din care putem vedea această atitudine a lui Isus. Isus este invitat la masă, probabil şi apostolii, de unul din capii farizeilor. Cristos se aşează într-un loc retras pentru a putea observa orice mişcare în rândul celorlalţi invitaţi. Şi într-adevăr are ce observa în rândul farizeilor; el observă graba farizeilor de a ocupa primele locuri la masă. Este o scenă ridicolă şi dezgustătoare dar mereu adevărată. După un moment, probabil, după ce invitaţii şi-au ocupat locurile şi se putea conversa, Cristos expune parabola pe care am auzit-o şi noi astăzi şi care se încheie cu aceste cuvinte: „Când eşti invitat la masă, aşează-te pe ultimele locuri, pentru că, venind cel care te-a invitat, îţi va zice:  prietene poftim mai în faţă şi aceasta va fi o cinste pentru tine în ochii celorlalţi oaspeţi” (Lc 14,10).

      Ce vrea să ne spună Cristos prin această parabolă? Parabola ne aminteşte de necesitatea de a sta la locurile noastre şi să nu transformăm viaţa noastră într-o cursă nebună pentru locuri mereu mai ieşite în evidenţă, pentru care de multe ori nu suntem pregătiţi şi care mai târziu poate să devină motiv de umilire. Cu toate acestea, viaţa multora, chiar creştini, se reduce mai mult sau mai puţin la o astfel de cursă după primele locuri, şi chiar caută să se justifice în numele binelui, al apostolatului şi chiar al gloriei lui Dumnezeu. Dar dacă ar avea curajul să privească mai în adâncul inimii ar descoperi că aceste justificări provin numai din mândrie. Mândria este opusul umilinţei şi faţă de nici un alt păcat Cristos nu s-a pronunţat cu atâta asprime. El a iertat-o pe Maria Magdalena, pe femeia prinsă în adulter, l-a iertat pe Petru care se lepădase de trei ori de el, l-a tratat cu bunăvoinţă până şi pe Iuda, mustrându-l cu blândeţe: „Prietene pentru ce ai venit?” (Mt 26,50). Mândria şi făţărnicia farizeilor au fost condamnate de Cristos cu asprime, în public, fără cruţare.

      Urmându-l îndeaproape pe Isus, sfinţii au pus la temelia vieţii lor umilinţa.  Astfel într-o zi sfântul Francisc de Salles a fost atacat de o persoană cu tot felul de insulte denigratoare. El însă îşi păstră tot timpul calmul fără a scoate o vorbă. La sfârşit o altă persoană martoră la această scenă îl întreabă mirat, cum de nu a ripostat. „M-am temut să nu pierd tot ce am adunat în 20 de ani”. Trebuie să recunoaştem că nu este uşor să acumulăm adevărata umilinţă în două trei zile, ne trebuiesc mulţi ani mai ales astăzi într-o lume atât de secularizată, în care concepţiile materialiste predomină peste tot, şi în care umilinţa făţarnică este practicată  de majoritatea conducătorilor de state. Mulţi consideră această virtute depăşită, rezervată numai călugărilor. Şi totuşi fără această virtute oamenii nu pot progresa pe calea spirituală. Fără umilinţă nimeni nu poate recunoaşte care sunt propriile limite, şi de aceea cei mândri trăiesc numai în iluzii deşarte, crezând că totul li se cuvine pentru că ei sunt oameni deosebiţi, că au merite deosebite şi visele lor neîmplinindu-se devin nefericiţi, suferă şi toate acestea numai din cauza mândriei.

      Umilinţa are atâtea efecte binefecătoare: cel umil se bucură de har înaintea lui Dumnezeu se bucură de o pace lăuntrică – pentru că omul umil nu-şi face iluzii deşarte, se bucură de ceea ce i-a oferit Dumnezeu „apropierea de cetatea lui, de Ierusalimul ceresc, de miile de îngeri, de comunitatea primilor născuţi, de sufletele celor drepţi ajunşi la desăvârşire” (Evr 12,22-23), după cum am auzit în cea de-a doua lectură de astăzi. Nimeni nu se poate apropia de Dumnezeu decât acela care recunoaşte distanţa infinită dintre el şi Dumnezeu şi care îşi recunoaşte propria micime. Umilinţa fereşte omul de păcat, deoarece omul care este umil nu-şi pune încrederea în sine ci în harul lui Dumnezeu şi chiar dacă va cădea, va avea curajul să se ridice şi să continue viaţa cu mai multă încredere. Această încredere insuflă celui smerit o continuă luptă cu sine şi o tot mai mare abandonare în mâinile lui Dumnezeu la care recurge neîncetat, convins că fără el nu se poate săvârşi nici un bine pentru mântuire.

      Faţă de învăţătura lui Isus faţă de smerenie şi faţă de exemplul sfinţilor privitor la această virtute, ne întrebăm şi noi astăzi: care este locul pe care-l ocupă smerenia în viaţa noastră? Unde este smerenia mea dacă în loc de a-mi ţine mereu în faţa ochilor oglinda propriilor păcate pentru ca privind în ea să  nu uit ce sunt, şi astfel să mă străduiesc a mă îndrepta, judec mereu fără cruţare greşelile şi atitudinile altora?

      Cât de înţelept este să ne ocupăm numai de mizeria noastră sufletească asemenea Sfintei Tereza de Lisieux care spune: Între mine şi aproapele pun vălul păcatelor mele şi astfel când mă uit la el şi vreau să-l judec nu văd decât păcatele mele şi mă gândesc la mine însumi.

                                                                                                                       Valentin Ciceu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.