Categorii

Duminica a XXII-a din Timpul de peste An – Ciclul A

Ier 20,7-9; Rom 12,1-2; Mt 16,21-27

Identitatea noastră creştină îşi are fundamentul în sacramentul Botezului. Prin acest sacrament, noi am primit filiaţiunea divină şi harul de a-l mărturisi pe Isus Cristos drept singurul mântuitor şi învăţător al nostru. Coerenţa cu această identitate impune ca existenţa noastră pământească să fie trăită într-o urmare fidelă şi perseverentă a modelului nostru suprem, Isus Cristos, care s-a jertfit pe sine din iubire pentru mântuirea lumii.

Tema centrală a liturgiei cuvântului din această duminică, a XXII-a de peste an, este tocmai aceea a jertfei, a sacrificiului la care este chemat orice ucenic al Domnului.

Prima lectură de astăzi, luată din Cartea profetului Ieremia, ne prezintă experienţa dureroasă şi lupta interioară a acestuia, determinate de misiunea sa profetică şi, în mod deosebit, de gândul renunţării la ea. Profetul Ieremia este un iudeu născut în anul 650 î.C., la Anatot, localitate aflată la 6 km Nord-Est de Ierusalim, într-o familie sacerdotală. Acceptând chemarea, profetul spera să fie ocrotit şi apreciat, însă misiunea încredinţată nu i-a adus decât necazuri şi suferinţe, condamnându-l la o izolare socială aproape completă. Trimis să vestească nenorocire, mesajul profetului nu numai că nu a fost acceptat, ci a trezit mânia tuturor, aşa încât cuvântul Domnului nu i-a adus decât ocară şi batjocură toată ziua (Ier 20,7). În această situaţie, Ieremia i se plânge Domnului că n-a ştiut la ce se angajează când a acceptat misiunea profetică, că n-a ştiut câte şi cât de mari sunt jertfele pe care trebuie să le facă vestind cuvântul său. Astfel, copleşit de suferinţe şi persecuţii, Ieremia se simte părăsit chiar şi de Dumnezeu, lucru ce-l determină să-l învinuiască şi să considere că l-a forţat şi l-a înduplecat în acceptarea misiunii. Ba, mai mult, profetul ajunge până la răzvrătire şi la drastica hotărâre de a întoarce spatele misiunii sale. Însă Dumnezeu îl domoleşte şi îl face conştient de incapacitatea de a-şi părăsi chemarea: „Dar, iată, în oasele mele şi în inima mea era parcă un foc mistuitor. Mă străduiam să-l stăpânesc şi nu reuşeam” (Ier 20,9b). Dumnezeu a biruit asupra profetului, întrucât cuvântul său a pătruns în fiinţa acestuia asemenea unui foc care nu poate fi nici îndepărtat, nici stins. De aceea, Ieremia acceptă să-şi îndeplinească misiunea indiferent de numărul jertfelor pe care trebuie să le întâmpine.

În pericopa evanghelică de astăzi, Isus îi înştiinţează pentru prima dată pe apostolii săi despre pătimirea, moartea şi învierea sa (cf. Mt 16,21). Discursul lui Cristos are loc după ce Petru, în Cezareea lui Filip, călăuzit de Duhul Tatălui, l-a recunoscut pe Isus drept Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu (cf. Mt 16,16). Anunţul pătimirii, morţii şi învierii constituie, de fapt, începutul unei noi etape a învăţăturii Mântuitorului, al cărei scop era purificarea ucenicilor de concepţia iudaică curentă a unui Mesia eliberator de sub stăpânirea romană şi restaurator al împărăţiei davidice şi, totodată, pregătirea acestora pentru scandalul crucii. Petru însă, fiind încă adeptul unui mesianism triumfalist, nu înţelege necesitatea pătimirii şi a morţii Domnului şi nici nu ia în seamă referinţa la înviere, care încheie totuşi anunţul lui Cristos. Dimpotrivă, condus de logica omenească, îl ia deoparte pe Isus şi protestează, dorind să-l facă să renunţe la aceste lucruri atât de contrare aşteptărilor lor. Dar Isus, fiind conştient că pătimirea şi moartea sa nu reprezintă un eveniment întâmplător sau un destin obscur, şi nici, pur şi simplu, o decizie a oamenilor, ci, dimpotrivă, este conform planului de mântuire al Tatălui, se adresează lui Petru, spunându-i: „Mergi în urma mea, Satană. Tu eşti o piatră de poticnire pentru mine, pentru că nu te gândeşti la cele ale lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor” (Mt 16,23). Cristos îl mustră pe Petru, adresându-i-se cu apelativul „Satană”, deoarece, prin atitudinea sa, se opunea practic îndeplinirii misiunii sale mântuitoare, sugerându-i nesupunerea şi neascultarea faţă de voinţa Tatălui ceresc, care-i călăuzea, de fapt, întreaga viaţă. Astfel, Petru se plasează într-o optică lumească asemănătoare cu cea a Satanei, care deja în pustiu încercase să-l îndepărteze pe Isus de la misiunea sa. Totuşi, expresia „Mergi în urma mea” nu înseamnă nici „Piei din faţa mea”, şi nici „Nu mai fi discipolul meu”, ci exprimă porunca lui Isus ca discipolul să-şi regăsească locul în urma sa, invitându-l astfel la a-l urma mereu şi la a-şi călăuzi întreaga viaţă după logica şi voinţa divină, şi nu după cea a lumii. Desigur, această expresie s-ar potrivi şi multor creştini atât din trecut, cât şi din prezent, ba chiar şi nouă înşine, dacă avem în vedere faptul că adesea în viaţă acţionăm, pur şi simplu, fără a reflecta prea mult asupra voinţei divine sau asupra mentalităţii cerute de Isus ucenicilor săi. În acest sens, trebuie să ţinem cont şi de avertismentul sfântului Ignaţiu de Loyola, care ne învaţă că diavolul încearcă să-l îndepărteze pe om de la îndeplinirea voinţei lui Dumnezeu chiar sugerându-i aparent gânduri bune, aşa cum pare cel al lui Petru. Aşadar, după cum Isus a împlinit voinţa Tatălui său ceresc, supunându-i-se în toate, tot astfel, şi noi, creştinii, suntem chemaţi să împlinim mereu voinţa lui Dumnezeu, pentru ca şi noi să putem ajunge la înviere, la fericire.

În cea de-a doua parte a Evangheliei de astăzi, Cristos ne învaţă cum să-l urmăm. El ne spune tuturor: „Dacă vrea cineva să vină după mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze. Căci cine vrea să îşi salveze viaţa, o va pierde, dar cine îşi pierde viaţa pentru mine, acela o va salva. Aşadar ce i-ar folosi omului de-ar câştiga lumea întreagă, dar şi-ar pierde sufletul?” (Mt 16,26-27) Cristos ne învaţă, înainte de toate, că a-l urma înseamnă a ne lepăda de noi înşine. Dar ce este lepădarea de noi înşine? Sfântul Grigore cel Mare consideră că lepădarea de sine este marea noutate pe care Cristos o aduce în lume, întrucât aceasta nu înseamnă numai dezlipirea inimii de bunurile exterioare, ci impune şi renunţarea la noi înşine. Astfel, prin lepădarea de noi înşine, Cristos ne cere mult mai mult decât bunurile noastre, ne cere viaţa noastră, adică jertfirea eu-lui nostru propriu, a voinţei noastre, a pornirilor noastre rele pentru a face loc lui Dumnezeu şi voinţei sale. Prin urmare, lepădarea de noi înşine înseamnă detaşare de tot ceea ce ne împiedică să căutăm şi să împlinim în mod desăvârşit voinţa lui Dumnezeu. Însă a uita de noi înşine pentru a-l căuta pe Cristos şi a ne dărui viaţa împlinirii planului său de mântuire nu înseamnă sărăcirea vieţii şi a personalităţii noastre, ci, dimpotrivă, constituie înnobilarea, îmbogăţirea şi împlinirea acestora, întrucât existenţa noastră umană şi creştină se realizează prin urmarea fidelă a lui Cristos. „În Cristos se află aşadar împlinirea plenară a omului, deoarece numai el îl dezvăluie pe deplin omului pe om şi îi descoperă măreţia chemării proprii” (GS 22).

În acelaşi timp, a-l urma pe Cristos presupune şi purtarea crucii. Dar ce este crucea şi ce înseamnă purtarea ei? Crucea este emblema creştinului, însă este plină de taină şi dificil de înţeles. Ea nu pătrunde în mintea şi inima oamenilor, tocmai pentru că adesea sensul şi valoarea ei rămân necunoscute, tocmai pentru că adesea suntem creştini doar cu numele. Crucea a fost şi este socotită de mulţi drept nebunie, însă această nebunie a salvat lumea şi a plăsmuit sfinţii, şi aceasta, numai datorită faptului că Isus Cristos şi-a purtat crucea şi s-a lăsat din iubire răstignit pe ea pentru mântuirea noastră. Dintre atâtea mijloace pe care Dumnezeu le avea pentru a mântui lumea, el a ales durerea, a ales crucea. Însă noi ştim că, după ce şi-a purtat crucea şi a murit pe ea, Cristos a înviat şi s-a înălţat la Tatăl. De aceea, dacă Cristos ne invită astăzi să mergem pe urmele lui, purtându-ne crucea, adică acceptând jertfele, suferinţele pe care ni le aduc coerenţa trăirii noastre creştine şi viaţa de zi cu zi, o face tocmai pentru ca şi noi să înviem spre viaţa veşnică. Prin urmare, crucea este, în primul rând, rodul coerenţei creştinului cu identitatea sa şi poate însemna dispreţ, neînţelegere, batjocură, calomnie, izolare, persecuţii sau chiar moartea pentru fidelitatea faţă de Cristos. În al doilea rând, crucea este inerentă vieţii şi poate însemna boală, suferinţă, greutăţi materiale, familiale, profesionale etc.

Prin exemplul şi chemarea sa, Cristos ne învaţă astăzi că atitudinea noastră faţă de cruce nu trebuie să fie aceea a indignării, a răzvrătirii sau a disperării, ci a acceptării şi a purtării ei cu răbdare, cu seninătate şi din iubire faţă de el. Cristos nu vrea să ne lăsăm striviţi de cruce, ci, dimpotrivă, să o privim ca pe un lucru care vine din mâna lui Dumnezeu, care face ca totul să conlucreze la binele celor ce-l iubesc (cf. Rom 8,28) şi care ne conduce la dobândirea fericirii veşnice. Îndemnându-ne să ne purtăm crucea, Cristos vrea să conştientizăm faptul că el a dat sens şi valoare şi tuturor suferinţelor noastre. De fapt, Cristos, după cum afirmă papa Paul al VI-lea, lansează vocaţia durerii: cheamă durerea, chiar şi a noastră, să iasă din zădărnicia ei deznădăjduită, şi să devină, unită cu a sa, izvor pozitiv de bine. Astfel, dacă noi renunţăm la noi înşine şi ne purtăm cu demnitate crucea, mărturisindu-l pe Cristos, atunci ne vom regăsi, ne vom împlini şi vom fi părtaşi ai vieţii veşnice.

În a doua lectură de astăzi, luată din Scrisoarea către Romani, sfântul Paul ne îndeamnă să nu ne conformăm exemplului acestui veac, adică să nu gândim şi să nu trăim conform mentalităţii timpului nostru, întrucât lumea şi mentalitatea ei nu se lasă călăuzite de Duhul adevărului, de Duhul lui Dumnezeu, ci preferă duhul minciunii, al neascultării, al Satanei. Tocmai din acest motiv, lumea şi mentalitatea ei resping crucea, lepădarea de sine, jertfa de sine. În schimb, fiind capabil să deosebească voinţa lui Dumnezeu de cea a oamenilor, creştinul este chemat să se ofere pe sine ca jertfă vie, plăcută şi sfântă spre preamărirea iubirii lui Dumnezeu.

De-a lungul celor 2000 de ani de creştinism, nenumărate suflete l-au urmat cu înflăcărare pe Cristos, îmbrăţişând crucea fiecărei zile ca pe lucrul cel mai preţios de pe pământ. Exemplul lor străluceşte pe firmamentul Bisericii, îndemnându-ne ca şi noi, la rândul nostru, să nu ne lăsăm abătuţi şi derutaţi de seducţiile lumii acesteia, ci, în umilinţă şi cu încredere în harul dumnezeiesc, să ne purtăm zilnic crucea, recunoscând în ea înţelepciunea şi voinţa sfântă a lui Dumnezeu. În acest fel, crucea se poate transforma dintr-o povară apăsătoare într-un instrument divin al mântuirii, al fericirii noastre.

Dintre atâţia creştini, care chiar şi în zilele noastre şi-au purtat crucea din iubire faţă de Dumnezeu, îl amintesc pe cardinalul de Milano, fericitul Andrea Ferrari. Într-o zi, pe când era bolnav, acesta a primit vizita câtorva preoţi nou-sfinţiţi. Privindu-i, cardinalul le-a spus: „Dacă mă întrebaţi cum mă simt, vă răspund: mă simt bine pentru că fac voinţa lui Dumnezeu”. Exemplul acestui om sfânt, care a văzut planul divin până şi în suferinţa sa şi a simţit bucuria jertfei, ne dă tărie şi curaj pentru a împlini voinţa lui Dumnezeu chiar şi atunci când aceasta ne poartă pe căile sacrificiului şi ale durerii.

Să ne rugăm astăzi bunului Dumnezeu, ca el să ne dea şi nouă harul de a înţelege şi a ne purta crucea proprie cu seninătate şi răbdare, ţinând cont întotdeauna de sfatul sfântului Filip Neri: „Nu încercaţi să fugiţi de crucea pe care v-o trimite Dumnezeu, pentru că veţi găsi, cu siguranţă, o alta mai mare”.

Ciprian ANDREI

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.