Categorii

Duminica a XXI-a din Timpul de peste an – Ciclul C

Duminica-XXI-TPA-CIs 66,18-21; Evr 12,5-7.11-13; Lc 13,22-30

„Doamne, sunt puţini cei care se mântuiesc?

      Iată o întrebare de căpătâi a existenţei noastre pe care persoana din Evanghelie, a cărui nume a rămas anonim, i-o pune lui Isus. Este o întrebare care nu ne preocupă numai pe noi creştinii, dar i-a preocupat şi-i preocupă pe toţi oamenii din toate timpurile şi din toate locurile, indiferent chiar de credinţa lor, de religia lor. Întrebarea poate avea şi sensul următor: Doamne eu mă voi mântui?

      Un răspuns ni-l oferă reflecţia teologică. În cartea sa „Mic discurs despre iad”, marele teolog catolic contemporan Hans Urs von Balthasar constată că de-a lungul existenţei sale Biserica a canonizat, a ridicat la cinstea altarelor, un număr mare de sfinţi, dar nu face nici o precizare, nicăieri, despre osândirea vreunei persoane. În acest sens el observă că nici în Sfânta Scriptură nu găsim o asemenea precizare. Nici chiar Iuda, trădătorul lui Isus, modelul omului păcătos, nu putem şti dacă a fost condamnat la iad, la pedeapsa veşnică.

      Desigur, în acest caz s-ar putea replica: Biserica ne învaţă că iadul există, ba chiar există o dogmă care susţine existenţa acestuia, deasemenea există posibilitatea reală a osândei. Atunci, dacă nu ne este dat numele nici unui osândit, nici în Sfânta Scriptură, nici în istoria Bisericii, iadul nu este doar un fel de sperietoare prin care se încearcă îndepărtarea oamenilor de la săvârşirea păcatelor?

      Cu siguranţă aceasta este o întrebare legitimă. Învăţătura Bisericii însă, îşi are rădăcinile în chiar învăţătura lui Cristos, care în evanghelia de astăzi ne vorbeşte despre posibilitatea reală a pierzaniei, a osândei. Dar trebuie să urmărim cu atenţie modul în care se pune problema acestei pierzanii.

      Sfântul Paul ne învaţă că în Isus Cristos toţi suntem predestinaţi la mântuire (cf. Rom 8,30). Maurice Blondel preluând această învăţătură a sfântului Paul mărturiseşte plin de credinţă şi de speranţă că harul divin nu este refuzat absolut niciunui om, dotat cu voinţă liberă, şi care nu opune nici o rezistenţă intenţionată acestui impuls secret al providenţei mântuitoare. Iar filosoful Edith Stein, evreică convertită, martirizată în lagărele naziste, recent beatificată de papa Ioan Paul II, spune: Am căutat să înţelegem prin ce anume participă libertatea la lucrarea mântuirii. În acest scop nu este sueicient să avem în vedere doar libertatea. Trebuie, de asemenea, să cercetăm de ce este harul în stare să facă şi dacă şi pentru acesta este o limită absolută. Până acum am văzut: harul trebuie să vină spre om. Cude la sine putere, el poate să ajungă în cel mai bun caz până în faţa porţii, dar nicidecum să forţeze vreodată intrarea. Şi, mai departe: poate să vină la el fără ca omul să-l caute, chiar fără să-l dorească. Întrebarea este dacă îşi poate desăvârşi lucrarea fără participarea omului. Ni s-a părut că la această întrebare trebuie răspuns negativ. Aceste cuvinte atârnă greu. Căci în mod vădit în ele este conţinut faptul că libertatea lui Dumnezeu, pe care o numim atotputenicie, îşi găseşte o limită în libertatea omului. Harul este Duhul lui Dumnezeu ce coboară asupra sufletului omenesc. Nu-şi poate afla aici sălaş dacă nu e primit de bunăvoie. Acesta-i un adevăr dur(…)  Singurul care îndepărtează omul de la mântuire, singurul care urăşte şi acuză omul în faţa lui Dumnezeu este păcatul. Responsabilitatea intrării în focul iadului nu-i revine deloc lui Dumnezeu, aşa cum ar încerca să insinueze celebrul poet renascentist italian Dante Aliguieri în opera sa „Infernul”. Intrarea în iad este opera omului care prin păcat îşi întoarce faţa sa de la Dumnezeu, refuzându-l. În iad merg numai cei ce în mod voit îl părăsesc pe Dumnezeu.

      Doamne sunt puţini cei care se mântuiesc? Sau: Doamne, sunt mulţi cei care se osândesc? Mulţi, puţini, modul acesta de a întreba este o expresie specific semitică. Nu este vorba despre un procent matematic. Dacă până acum am auzit explicaţia teologilor la această întrebare, să urmărim răspunsul dat de Isus Cristos. Tânărul, al cărui nume rămâne necunoscut, era marcat probabil de o veche concepţie iudaică a mântuirii globale a Poporului ales, el vrea să afle părerea lui Isus despre această mentalitate.

      Răspunsul lui Isus la această întrebare, plin de vitalitate, incriminează falsa siguranţă în care se aflau urmaşii lui Avram. Folosind imaginea porţii strâmte Isus provoacă imaginaţia fiecăruia dintre noi. Prin poarta strâmtă e clar că nu se poate intra în grup, în masă aşa cum susţinea concepţia iudaică. Poarta şi aşa strâmtă este deschisă numai pentru o perioadă definită, limitată de timp. Va veni clipa în care în nod necesar va trebui să fie închisă. Închiderea porţii ne sugerează ideea morţii. Odată cu moartea fiecare este imortalizat într-o anumită stare – în care comunicarea pe direcţia din afară – înăuntru, sau invers, nu va mai fi posibilă. În spatele porţii închise se află cei care au rămas pe dinafară. Aici se desfăşoară tragicul dialog, judecata nepărtinitoare. În disperarea lor, cei rămaşi pe dinafară – adică excluşi de la mântuire – încearcă în ultimul moment să obţină dreptul de a trece prin poartă înăuntru. Pentru a obţine acest drept apelează la o serie de legături pe care ei le-au avut în viaţa lor cu Isus. Am mâncat şi am băut cu tine, adică, Tu ne cunoşti, Tu eşti unul dintre ai noştri, noi suntem din acelaşi popor cu tine, suntem aleşi ca şi tine. Am mâncat şi am băut cu tine se referă la acel ospăţ pe care Isus îl dă tuturor, chiar şi păcătoşilor, ca semn de iertare şi de comuniune.

      Acum însă, la această pretinsă comuniune, la această pretinsă mântuire colectivă replica este foarte dură: Nu vă cunosc, nu ştiu cine sunteţi, vă spun nu ştiu de unde sunteţi. Îndepărtaţi-vă de la mine voi toţi cei care aţi făcut fărădelegi. Iată Isus ne spune motivul rămânerii pe dinafară: nelegiuirea, păcatul. Sensul gestului de comuniune se adresează celor păcătoşi, pentru a-i îndemna în această viaţă pământească la convertire. După moarte nu se mai poate face nimic. Cine a ascultat de  exigenţele iubirii de Dumnezeu în această viaţă va intra prin poarta cea strâmtă. După moarte nici o legătură, nici chiar cea de sânge cu Avram, nu garantează automatismul mântuirii.

      În Israel va exista o linie de divizare: între cei ce păstrează alianţa, adică cei ce vor trece prin poarta cea strâmtă, şi cei ce vor călca alianţa, cei nelegiuiţi care vor rămâne pe dinafară. Să intre prin poarta strâmtă, sunt chemaţi toţi păgânii, după cum ne spune profetul Isaia, dar exigenţele rămân aceleaşi – convertirea la iubirea lui Dumnezeu. Mai mult, se pare că aceştia vor avea prioritate asupra Poporului ales, cei din urmă vor fi cei dintâi.

      Însă cine este poarta cea strâmtă? Este poarta Împărăţiei Cerurilor. Este crucea lui Cristos. Numai cine participă la crucea sa dobândeşte autentica convertire şi garanţia îndepărtării de iad şi a intrării în Împărăţia Cerurilor.

       Se spune că un om sărman, seară de seară, după truditoarea muncă a zilei îşi plângea condiţia sa. În acelaşi timp îi invidia pe cei care în ochii săi duceau o viaţă mai plăcută. Domnul Isus i-a ascultat plângerile şi într-o seară l-a întâmpinat la uşa casei sale. Tu eşti Doamne? – spuse sărmanul om. Apoi continuă: Nu încerca să mă linişteşti, ştii ce apăsătoare e crucea pe care mi-ai Încredinţat-o. Atunci Domnul a zâmbit, spunându-i: Vino cu mine, îţi voi da posibilitatea să-ţi alegi o altă cruce. Ajunşi într-o peşteră omul descoperi acolo un număr imens de cruci. Cu dispreţ aruncă într-un colţ crucea sa şi începu să caute cu nesaţ. Mai întâi încercă o cruce uşoară, dar care era prea lungă şi incomodă; apoi şi-a pus la gât o cruce episcopală, dar se simţea prea apăsat de responsabilitatea care i-ar fi revenit; apoi a probat o cruce în aparenţă netedă, dar odată pusă pe umeri îl înţepa ca şi cum ar fi avut ace. Căutând, găsi câte un defect la toate crucile. În cele din urmă, într-un colţ, găsi o cruce puţin uzată, dar care nu era nici incomodă nici grea. Atunci îi zise lui Isus: O iau pe asta. Domnul zâmbi cu blândeţe. În acelaşi moment omul şi-a dat seama că  acea cruce pe care o luase era chiar crucea pe care dorea mai înainte s-o abandoneze.

      În viaţa aceasta pământească, e un mister dumnezeiesc acesta, fiecăruia dintre noi îi este dat să poarte o cruce ca semn al participării la crucea mântuitoare a lui Cristos. După cum ne spune Scrisoarea către Evrei pe cine îl iubeşte Domnul îl pedepseşte, îl biciuieşte pentru că fiul pe care Tatăl îl pedepseşte îi oferă acestuia garanţia că în viitor în el se vor împlini năzuinţele sale. Pedeapsa – chiar dacă este tributară unei mentalităţi acelui timp biblic – apare ca o pedagogie divină. Isus pune pe umerii fiecăruia dintre noi o cruce care este actul de identitate, paşaportul intrării în Împărăţia de dincolo. Purtarea ei nu implică nicidecum resemnare, fapt ce ar însemna refuzul convertirii oferite de Cristos. Purtarea ei cere un efort personal constant, după cum am spus nimeni nu se mântuieşte ca urmare a unei legături de sânge, sau ca urmare a simplului fapt că este creştin, că este botezat. Mântuirea este un moment de har care trebuie continuat în orice clipă a vieţii.

      Doamne eu mă voi mântui? Nimeni nu poate fi aşezat în locul meu pentru a da răspunsul pe care Dumnezeu îl aşteaptă de la mine. De mine depinde dacă voi fi pe dinafara sau pe dinăuntrul porţii strâmte. Cristos mă lasă să aleg. Atenţie, însă, la faptul că poarta nu rămâne deschisă la nesfârşit. Răspunsul meu trebuie dat îndată, mâine ar putea fi prea târziu.

                                                                                                                       Fabian Măriuţ

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.