Categorii

Duminica a XXI-a din Timpul de peste An – Ciclul B

Ios 24,1-2.15-18; Ef 5,21-32; In 6,60-69

„Fraţilor, din respect faţă de Cristos, fiţi supuşi unii faţă de alţii” (Ef 5,21). Hermann Hesse, scriitor german, laureat al Premiului Nobel pentru literatură pe anul 1946, în cartea sa „Călătoria spre Soare-răsare”, încerca să enunţe legea slujirii:

Cine vrea să aibă o viaţă lungă trebuie să slujească. Însă cine vrea să fie stăpân îşi scurtează zilele. Puţini sunt cei născuţi ca să stăpânească; aceia pot s-o facă şi să-şi păstreze voioşia şi sănătatea. Dar ceilalţi, cei care au ajuns stăpâni numai prin ambiţie, sfârşesc cu toţii în nefiinţă… de exemplu, în sanatorii.

Această definiţie nu este întru totul adevărată; toţi suntem capabili de a sluji şi de a conduce. Însă există un pericol: în viaţa noastră poate prevala dorinţa de conducere, setea de putere. Liturgia Cuvântului de astăzi ne învaţă că slujirea trebuie să ocupe primul loc în viaţa noastră, iar conducerea să fie o slujire a celorlalţi.

În ispita setei de putere nestăvilite au căzut mulţi oameni şi au sfârşit tragic. Ştim cu toţii cine a fost Nicolae Ceauşescu: preşedinte al Republicii Socialiste România (11 iulie 1965 – 22 decembrie 1989). Începând cu anii ’70, Ceauşescu a devenit obiectul unui cult al personalităţii tot mai deşănţat, nemaiîntâlnit în Europa de la moartea lui Stalin. În acest context, poeţii proletcultişti au jucat un rol important. Dictatorul era calificat adesea drept „geniul Carpaţilor” sau „marele conducător”, iar consoarta sa, Elena, de altfel, semianalfabetă, drept „savant de renume mondial” şi „mama iubitoare a poporului”. La o şedinţă de deschidere a Marii Adunări Naţionale, Ceauşescu şi-a făcut apariţia purtând un sceptru similar cu cele folosite de monarhi. La 25 decembrie 1989, soţii Nicolae şi Elena Ceauşescu sunt judecaţi într-un proces sumar de un tribunal militar ad-hoc, condamnaţi la moarte şi executaţi, la câteva minute după pronunţarea sentinţei. Tribunalul respectiv, a cărui legitimitate a fost ulterior contestată, şi-a asigurat un loc special în istorie prin faptul că avocatul însărcinat cu apărarea lui Ceauşescu a făcut front comun cu procurorul, în loc să îşi apere „clientul”.

În lectura întâi de astăzi, luată din Vechiul Testament, avem un exemplu de persoană capabilă de a sluji şi de a conduce, fără a cădea într-o dictatură autoritară, aşa cum a căzut Nicolae Ceauşescu; este vorba de Iosua, cel care a urmat la conducerea poporului evreu după Moise, iar în perioada cuceririi Canaanului a ocupat poziţia de comandant militar. El şi casa lui aleg să slujească în mod liber Domnului! El nu obligă însă şi poporul evreu să aibă aceeaşi opţiune. Îi lasă libertatea de a alege cărui dumnezeu să-i slujească. Dictaturile totalitare din secolul al XX-lea nu ofereau acest spaţiu de libertate oamenilor. Toţi erau obligaţi prin felurite mijloace de convingere neortodoxe de a adera la ideologiile totalitariste, care negau existenţa lui Dumnezeu, considerându-l un obstacol în formarea noului om. Modelul „omului nou” propus de aceste ideologii este fals, nerealizabil, deficitar, eronat.

Dar adevăratul model ni-l prezintă lectura a doua de astăzi, luată din Scrisoarea sfântului Paul către Efeseni. Cristos este prin excelenţă modelul de conducător care slujeşte. „Cristos este capul Bisericii, trupul său, căruia el i-a adus mântuirea”; „s-a dat pe sine pentru ea”, „a voit să o facă sfântă şi neprihănită” prin „baia botezului şi prin cuvântul vieţii”. Iar Biserica răspunde acestei atenţii deosebite a lui Cristos prin supunere.

„Fraţilor, din respect faţă de Cristos, fiţi supuşi unii faţă de alţii”( (Ef 5,21). Greu astăzi a urma acest îndemn al sfântului Paul într-un mediu competitiv ce caracterizează societatea contemporană. Se pare că ne aflăm pe un drum vicios, „fiecare pentru sine”. Vedem asta în potopul de spectacole TV ce au inundat mass-media, bazate pe o filozofie ce întoarce exact pe dos conceptul slujirii neegoiste. Cultura egoismului şi lăcomiei este proclamată peste tot cu putere. Noi toţi suntem afectaţi, chiar şi generaţia viitoare. Şi totuşi, ne întrebăm: Ce loc ocupă slujirea în sistemul nostru de valori? Ce loc va ocupa în sistemul de valori al generaţiei viitoare?

În martie 2003 am citit o povestire tristă despre un cunoscut bucătar francez, pe nume Bernard Loiseau. Pentru francezi (aşa cum poate că ştie toată lumea) prepararea mâncării este o artă. Se spune despre bucătarii francezi renumiţi că sunt cel puţin la fel de cunoscuţi ca şi starurile de cinema. Potrivit relatării, dl Loiseau (care şi-a început cariera ca un sărman ajutor de bucătar într-un ungher) a depus eforturi disperate în munca sa de-a lungul anilor. Cu asemenea implicare, a ajuns în cele din urmă „unul dintre cei mai faimoşi maeştri bucătari din lume”. Francezii erau înnebuniţi după el! Şi an după an, până în 1991, restaurantului său i-a fost oferită cea mai înaltă distincţie, de trei stele, de către cea mai prestigioasă agenţie de atestare din Franţa. Pentru dl Loiseau era „împlinirea nevoii de o viaţă pentru recunoaştere”, spune relatarea. El a devenit singurul bucătar-şef a cărui afacere era cotată la bursă. A publicat cărţi, avea apariţii regulate la TV, a produs o gamă de produse congelate etc. Pe scurt, devenise o celebritate în Franţa. Dar în februarie 2003 s-a produs tragedia. S-a întâmplat exact după ce prestigioasa agenţie de atestare a scăzut punctajul restaurantului de la 19 la 17 (în sistemul lor, pe o scară de la 1 la 20). Dl Loiseau a fost zdrobit, devastat. Fiind singur acasă, într-o zi, şi-a luat viaţa.

Incidentul este semnificativ pentru noi, creştinii, care trăim pentru a sluji. În cazul dlui Loiseau bucuria slujirii a fost deformată, pervertită de dorinţa păcătoasă de recunoaştere, popularitate şi putere. Am socotit incidentul de două ori mai semnificativ o dată ce am citit comentariul dnei Loiseau pentru televiziunea franceză, la priveghiul soţului ei:

Toţi aceşti oameni, spunea ea, toate aceste fiinţe excepţionale care îţi dau impresia siguranţei depline, toţi sunt foarte fragili. Toţi au asemenea momente puternice de îndoială.

Sfântul Ambroziu ne învaţă în lucrarea sa Expositio psalmi 108

cel care îşi supune trupul şi îşi cârmuieşte sufletul fără a se lăsa copleşit de patimi este propriul său stăpân; poate fi numit rege, pentru că este în stare de a-şi guverna propria fiinţă; este liber şi independent şi nu se lasă pradă unei robii vinovate.

Dacă domnul Loiseau şi-ar fi însuşit în viaţa sa această învăţătură, ar fi trăit şi astăzi, depăşind acea mică problemă cu restaurantul foarte uşor.

Dacă vrem să fim slujitori adevăraţi, „supuşi unii faţă de alţii” într-o lume nebună şi plină de egoism, egocentrism şi lăcomie, ar fi bine să ne inventariem propriile motivaţii: „De ce fac aceasta? De ce vreau să devin preot, medic, lucrător social, avocat, asistent medical, profesor, misionar sau orice altceva? Fac asta pentru o compensaţie materială? Pentru că acolo sunt bani? Pentru că asta înseamnă putere? Pentru că acolo sunt camere video şi aparate foto?”

În Evanghelia după sfântul Ioan proclamată astăzi vedem cum mulţi dintre ucenicii lui Isus „s-au retras şi nu mai umblau cu el”. Ei şi-au inventariat propriile motivaţii şi au ajuns la concluzia că Isus este un învăţător mincinos, de neînţeles, de aceea, nu trebuie să mai piardă vremea urmându-l. Isus Cristos, observând acest fenomen, i-a întrebat pe cei doisprezece apostoli: „Vreţi şi voi să plecaţi?”. Iar „Simon Petru i-a răspuns: „Doamne, la cine am putea merge? Tu ai cuvintele vieţii veşnice. Iar noi am crezut şi am ştiut că tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu”.

Isus Cristos ne întreabă şi pe noi astăzi: „Vreţi şi voi să plecaţi?” Iar noi ce îi vom răspunde? Această întrebare este mereu actuală! Şi nouă ne solicită astăzi un răspuns. Dar acest răspuns nu-l dăm doar o singură dată, ci în fiecare zi a vieţii noastre, prin felul cum ne raportăm la Cristos, la aproapele nostru. Îl slujim noi pe Cristos şi pe aproapele? Sau preferăm numai să ne slujim pe noi înşine? Hermann Hesse, în cartea sa Gertrud, ne propune o filozofie a vieţii: „Să trăieşti pentru alţii şi să nu te iei pe tine însuţi prea în serios!” Este greu, dar nu de nerealizat această uitare de sine şi orientare mai mult spre Cristos şi aproapele.

Lecturile proclamate astăzi ne invită pe fiecare dintre noi să fim creştini responsabili în Biserică. Cum putem fi astfel? Slujind pe aproapele nostru pe acest drum al mântuirii. Slujirea trebuie să fie principiul vieţii noastre. Chiar şi atunci când suntem în funcţii înalte ale unor instituţii şi avem în subordine un număr de oameni, a-i conduce trebuie să însemne, de fapt, a-i sluji.

„Fraţilor, din respect faţă de Cristos, fiţi supuşi unii faţă de alţii!” (Ef 5,21)

Sergiu-Alin PAL

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.