Categorii

Duminica a XXI-a din Timpul de peste An – Ciclul A

Is 22,19-23: Rom 11,33-36; Mt 16,13-23

În liturgia cuvântului de astăzi, creştinul îl întâlneşte pe Dumnezeu de la care vine toată puterea, pe cel care încredinţează puterea omului. Însă puterea omenească nu este niciodată o dominaţie absolută, fiindcă cel de la care vine rămâne mereu stăpânul omului. Această putere constituie un mare mister şi trebuie pusă în slujba iubirii. Astfel, în prima lectură, Isaia ne vorbeşte despre destituirea guvernatorului Şebna, funcţionar în serviciul regelui Ezechia, şi despre înlocuirea lui cu Eliachim. Dumnezeu însuşi este cel care îi conferă noului guvernator puterile sale. Textul accentuează însemnele folosite pentru învestitura sa: tunica, eşarfa şi cheile. Acest ultim însemn era simbolul autorităţii slujitorului care putea să permită sau să interzică accesul la suveran. Observăm că Dumnezeu nu spune că încredinţează puterea lui Eliachim fără să-l mai intereseze ce va face acesta cu ea, ci el vrea ca acesta să fie un tată pentru locuitorii din Ierusalim. Astfel, tronul său va fi un turn de mărire pentru casa tatălui său.

În fragmentul din Evanghelia după sfântul Matei se revine asupra puterii cheilor, textul fiind argumentul cel mai important în favoarea primatului sfântului Petru. Ni se prezintă un dialog eficace şi insistent, care culminează cu profesiunea de credinţă a lui Petru şi cu promisiunea despre rolul său viitor.

La început, Isus este cel care pune întrebarea discipolilor, iar la sfârşit, tot Isus este cel care le cere să nu reveleze nimănui identitatea sa mesianică. În centrul relatării se găseşte o nouă întrebare a lui Isus, cu scopul de a cunoaşte opinia discipolilor săi, şi răspunsul lui Petru, care mărturiseşte credinţa sa în Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu (Mt 16,16).

Aşadar dialogul iniţial este constituit din două întrebări ale lui Isus referitoare la identitatea sa: prima – în opinia oamenilor şi a doua – după judecata discipolilor săi. Primul răspuns al ucenicilor reia opinia populară despre Isus; al doilea reflectă poziţia discipolilor reprezentaţi de Simon Petru: „Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu” (Mt 16,16). Isus continuă cu un monolog, care se referă direct la Petru, şi conţine o promisiune şi învestitura lui Petru.

Prima întrebare pune lumea în relaţie cu Fiul Omului. Această denumire, în locul unui simplu pronume, serveşte pentru a pune problema în termeni mai precişi şi, mai ales, pregăteşte răspunsul lui Petru. În Vechiul Testament (cf. Dn 17,13-14) îl găsim pe Fiul Omului prezentat ca Mesia glorios. Răspunsul ucenicilor, care exprimă opinia oamenilor, înşiră patru modele interpretative ale figurii şi activităţii lui Isus. El este identificat cu Ioan Botezătorul, pe care-l întâlnim în anturajul curţii lui Irod Antipa (cf. Mt 14,2); cu Ilie, prezentat de Isus însuşi ca profetul apocaliptic, care retrăieşte în figura lui Ioan Botezătorul (cf. Mt 11,14; 17,10-17); cu profetul Ieremia, contestat de cei la care a fost trimis.

Răspunsul lui Simon Petru este o sinteză a credinţei Bisericii primare. Petru îl recunoaşte în omul din Nazaret pe Fiul Dumnezeului celui viu (Mt 16,16); dar nu umanitatea sa – trupul şi sângele – i-au descoperit aceasta, ci harul oferit de însuşi Dumnezeu. Petru, prin puterea Duhului Sfânt, îl mărturiseşte pe Cristos. Astfel, el devine capabil să primească puterea cerească, cheile împărăţiei cerurilor. Totuşi, atunci când este condus de opinii omeneşti, este dojenit cu asprime.

Isus este cel care-l învesteşte cu autoritate pe Petru, la fel cum îi învesteşte şi pe creştini astăzi. Dar despre ce fel de autoritate este vorba în cazul lui Petru şi al creştinului care acţionează în Biserică, pentru că l-a recunoscut pe Cristos? Răspunsul ne este sugerat de însăşi viaţa lui Isus: stă la masă cu cei păcătoşi, îi vindecă pe cei bolnavi, îi mângâie pe cei întristaţi şi le spală picioarele ucenicilor săi. În acest sens, teologul Hans Küng ne spune în cartea sa, A fi creştini: „Creştinismul este memoria activă a lui Isus în teorie şi practică. Cel care are un rol în Biserică, cel care face parte din ea, cel care are autoritate, ca şi cel care este un simplu credincios, fiecare trebuie să se pună în perspectiva de a deveni slujitor, de a fi trimis, de a acţiona în numele lui Isus, de a-i da slavă lui Dumnezeu şi nicidecum sieşi. Este logica umilinţei slujirii, a iubirii, aşa cum ne iubeşte Dumnezeu”.

Dumnezeu îşi arată încrederea şi grija faţă de om. În acest sens, lectura a doua, luată din Scrisoarea sfântului apostol Paul către Romani, propune mesajul următor: Dumnezeu, în ciuda tuturor păcatelor omului, continuă să-i dăruiască viaţă nouă, spre a-l conduce la mântuire. Lectura se încheie cu o formulă foarte concisă: căci toate sunt de la el, prin el şi pentru el (Rom 11,36); cu alte cuvinte, sfântul Paul afirmă că Dumnezeu este izvorul, drumul şi scopul: toată viaţa omului, toată istoria omului îşi are sensul în Dumnezeu. Şi viaţa sa trece prin Biserică. În faţa acestui mod divin de a acţiona, constituit din bunătate şi milostivire, omul nu poate să facă altceva decât să înalţe un imn de laudă iubirii infinite.

Scena relatată de fragmentul din Evanghelia după sfântul Matei reflectă o situaţie mereu actuală. Astăzi, ca şi atunci, lumea continuă să se întrebe asupra adevăratei identităţi a lui Isus: „Cine spun oamenii că este Fiul Omului?” (Mt 16,13) Răspunsurile la această întrebare sunt diferite, ca şi cele de pe timpul lui Isus. De cele mai multe ori, răspunsul este un rod al concepţiilor deviante, un semn al pierderii simţului pentru adevărurile întregi, autentice, ale omului de astăzi.

În celula 103 a lagărului de la Auschwitz se afla părintele Maximilian Kolbe împreună cu un evreu şi un alt concetăţean polonez. Celula era strâmtă. Făceau cu schimbul câţiva paşi în puţinii metri ai celulei. În mâinile preotului aluneca grosul rozariu franciscan. Într-o zi, a intrat în celulă un ofiţer nazist pentru inspecţie. A văzut haina călugărească, cingulul de care pendula rozariul şi crucifixul şi s-a făcut negru de furie. A apucat crucifixul şi a strigat: „Tu crezi în acesta?” „Da”, a răspuns preotul. Ofiţerul i-a dat un violent dos de palmă. De trei ori a repetat întrebarea, de trei ori a primit acelaşi răspuns şi de trei ori l-a pălmuit. Apoi, după stilul naziştilor, l-a lovit cu pumnii şi cu picioarele la întâmplare, până ce părintele Maximilian a căzut la pământ. Doar atunci ofiţerul a plecat.

Astfel a răspuns părintele Maximilian la întrebarea: „Cine este Cristos?” Pentru el, Cristos era cel în care credea. Nu îi era frică de consecinţele unui astfel de răspuns. Acest exemplu ne spune care trebuie să fie atitudinea noastră faţă de Isus. Aceasta nu poate fi decât aceea de a da mărturie, prin cuvinte şi fapte, că el este centrul vieţii noastre în orice moment.

„Dar voi cine spuneţi că sunt eu?” (Mt 16,15) Această întrebare a răsunat mereu în viaţa fiecărui om. Este o întrebare actuală şi astăzi şi nu va putea fi evitată niciodată. Dacă provocarea este adresată tuturor, atunci, pentru noi, creştinii, cine este Isus? De răspunsul la această întrebare depinde modul de a înţelege credinţa, viaţa, comunitatea, raportul cu lumea. Un răspuns articulat sau evaziv, existenţial sau pur teoretic are efecte la nivelul modului de a trăi al fiecăruia. Atitudinea faţă de această provocare a lui Isus evidenţiază relaţia vitală pe care o avem cu Dumnezeu, măsoară intensitatea ei. Prin răspunsul la această interpelare, Isus ne cere o mărturie, o adeziune promptă şi durabilă faţă de el. Cristos este şi trebuie să fie punctul central al existenţei noastre creştine. Asemenea lui Petru, trebuie să dăm mărturie despre Cristos, prin viaţa noastră, în fiecare zi.

Prin întrebarea sa, Cristos ne adresează astăzi o invitaţie la o conştientizare mai profundă a fiinţei noastre creştine, ne provoacă la un răspuns care să fie făcut din alegeri concrete, şi nu numai din cuvinte. Ce ne-ar putea împiedica de la aceasta? Teama de exigenţele cuvintelor sale? Sau obişnuinţa de a înţelege întrebările doar cum vrem noi? Trebuie să învingem tot ceea ce ne împiedică să-l urmăm şi să-i dăm un răspuns la întrebarea pe care ne-o pune. Dacă ne înscriem pe acest drum al mărturiei şi al urmării lui Cristos, el ne va oferi, cu siguranţă, tot ajutorul de care avem nevoie.

Ioan MĂRTINAŞ

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.