Categorii

Duminica a XX-a din Timpul de peste an – Ciclul C

Duminica-XX-TPA-CIer 38,4-6.8-10; Evr 12, 1-4; Lc 12,49-57

      Trăim într-o lume agitată, dornică de informaţii de ultimă oră. Posturile de televiziune şi radio transmit mesaje despre ce se întâmplă în lumea întreagă. Vedem peste tot în lume suferinţe, neînţelegeri, teroare. Peste tot se vorbeşte despre situaţia materială, socială, familială, despre greutăţile pe care le întâmpină societatea de azi, despre crizele politice, materiale din ţările sărace, etc. Se vorbeşte despre tot şi despre toate. Despre Dumnezeu însă, cine mai vorbeşte? A rămas numai datoria preotului? Mai deschidem vreo discuţie cu vreun prieten despre problemele spirituale care ne frământă? Vorbim noi despre Dumnezeu, despre ajutorul pe care l-am primit de la el într-o situaţie care ni se părea fără scăpare? Mai discutăm între noi despre ceea ce am auzit la biserică când s-a citit cuvântul lui Dumnezeu? Sau într-o lume atât de legată de acest pământ, de bunurile şi de plăcerile ei Dumnezeu ne apare ca un intrus? Oare nu mai avem nevoie de el, de cuvântul lui?

      Ba da! Numai că noi am cam uitat că predicarea şi trăirea cuvântului lui Dumnezeu nu este numai datoria preotului, ci ar trebui să fie datoria oricărui credincios. Este indispensabilă, de aceea, punerea în practică a acestui Cuvânt din partea tuturor acelora care îl ascultă. Cea mai frumoasă predică şi trăire a Evangheliei este însăşi existenţa credincioşilor – ar trebui să fie – dar care lasă atât de mult de dorit din păcate.

      Cuvântul lui Dumnezeu propus spre meditare la liturghie trebuie să fie lumină pentru paşi noştri, pentru existenţa noastră. Trebuie să fie un răspuns la problemele noastre cotidiene, pentru că într-o zi vom fi întrebaţi de Dumnezeu: „Ce ai făcut cu Cuvântul Meu!” Ce îi vom răspunde atunci Domnului? Doamne, l-am ascultat la biserică dar acasă am fost atât de ocupat încât l-am uitat imediat; nu am mai avut timp să mă gândesc la el. Este un mare păcat că nu mai avem timp de cuvântul lui Dumnezeu, că nu ne mai este „foame” de acest Cuvânt care ne interpelează indiferent de greutăţile şi ocupaţiile pe care le avem.

      Nu acelaşi lucru putem spune despre profetul Ieremia, din prima lectură, care toată viaţa s-a conformat Cuvântulu lui Dumnezeu, expunându-se oricărui risc. Lectura pe care am ascultat-o astăzi, se referă la evenimente care s-au întâmplat la palatul regelui Sedecia – între anii 588 şi iulie 587 î.C. – în timpul asediului Ierusalimului de către Nabucodonosor. Armata babiloniană a slăbit starea de asediu pentru a arăta neputinţa trupelor egiptene, ale faraonului Khofra, venite în ajutorul lui Sedecia. Profitând de acest moment de repaos, destul de precar dealtfel, Ieremia merge să-şi vadă ţara natală, Anatot, aflat la nord-est de Ierusalim, la o oră de mers pe jos. Acuzat că a trecut de partea inamicului este arestat, bătut, închis şi aruncat într-o groapă cu noroi. Dacă nu intervenea un străin în favoarea lui, murea, pentru că: „Nici un profet nu este bine primit în patria sa” (Lc 4,24) iar „Ierusalimul omoară profeţii si-i ucide cu pietre pe cei trimişi la el” (cf. Lc 13,34). După ce a trecut pericolul Ieremia experimentează bucuria eliberării.

      „Foamea” de care va  muri Ieremia însă nu este cea materială (lipsa de pâine) dar cea spirituală. Este foamea după Dumnezeu şi după împliniea planului său salvific. Este foamea omului şi a eliberării sale totale. Pentru această foame el va fi dat la moarte devenind astfel o imagine mişcătoare şi convingătoare a lui Cristos.

      Conaţionalii săi, chiar şi regele, nu au ştiut să interpreteze cuvintele şi importanţa gesturilor sale profetice (cf. Ier 13,1-14). Au rămas orbi în faţa luminii şi surzi în faţa strigătelor (cf. Ier 11,1). Dar „foamea” profetului nu se va potoli şi „suferinţa” lui nu va înceta până când nu-şi va îndeplini misiunea primită, până când nu-şi va realiza pe deplin vocaţia sa. Atunci ei vor înţelege că Ieremia nu a fost profetul care a anunţat dezastre şi nici semănătorul descurajării şi al plânsului. Atunci vor înţelege că Ieremia prin viaţa şi martiriul său a fost o profeţie a viitorului Mesia.

      Acest Mesia, prevestit de profet,  ne vorbeşte în Evanghelia de astăzi, într-un mod foarte categoric, împărţind oamenii între ei prin Evanghelia sa (nu numai la judecata finală, dar încă de pe acum). Isus afirmă că vrea să aducă foc asupra lumii. Focul, în Biblie, înseamnă pasiune interioară (iubirea dintre bărbat şi femeie) dar mai înseamnă şi Cuvântul lui Dumnezeu: „Iată eu revărs Cuvântul meu ca un foc din gura ta” (Ier 5,14). „De aceea mi-am zis: Nu voi mai pomeni de el şi nu voi mai grăi în numele lui. Dar iată că era în inima mea  ceva, ca un fel de foc aprins, închis în oasele mele, şi eu mă sileam să-l înfrânez dar n-am putut” (Ier 20,9).

      Mesajul mântuirii adus de Isus are puterea focului: luminează, încălzeşte, înflăcărează, consumă, distruge. Nu este dificil de verificat, din când în când, unul sau altul din aceste lucruri. Isus care a adus acest foc nu poate dori altceva decât ca el să se extindă şi să cuprindă tot pământul. Isus, nu numai că este conştient de moartea sa, dar chiar anticipă această zi cu un dor foarte mare. În spatele acestor cuvinte nu este preocuparea de a scăpa cât mai repede de moarte, dar se observă pătimirea lui Cristos prin voinţa Tatălui: mântuirea omului cu preţul vieţii.

      Şi acum cuvintele cele mai tulburătoare. Isus se prezintă ca un purtător de separare, de dezbinare şi de război. Poate încercăm un sentiment de revoltă: Nu aşa Doamne! Există destui oameni care seamănă discordie, la aceasta ne pricepem şi noi. Dar cum să nu aducă discordie cel care predică: „Fericiţi cei săraci… (Lc 6,20). Vai vouă bogaţilor…(6,24). Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor?” (9,60).

      Discordia intervine chiar şi în interiorul familiei: între tată şi fiu, mamă şi fiică, soacră şi noră. Această discordie este generată de Cristos, de iubirea pe care el o pretinde din partea noastră: „Dacă cineva vine la mine şi nu îşi urăşte tatăl şi mama, soţia şi copiii, fraţii şi surorile, chiar şi viaţa sa, nu poate fi ucenicul meu” (Lc 14,26). Atunci când se întâmplă totuşi ca exigenţele lui Cristos să se pună în alternativă cu exigenţele părinţilor şi ale copiilor, atunci trebuie ales Cristos. Pentru că în faţa Cuvântului lui Dumnezeu nimeni nu poate rămâne neutru. Sfântul Alois de Gonzaga, pentru a intra în Societatea lui Isus este constrâns să ducă un război enervant, alcătuit din sute de polemici, cu propriul tată, la care s-au adăugat şi oameni ai Bisericii. Sfânta Francisca de Chantal trece peste propriul copil, întins în pragul uşii, pentru a intra în convent, încurajată de sfântul Francisc de Sales. În faţa Cuvântului lui Dumnezeu trebuie aşadar să luăm şi noi o decizie, o hotărâre pro sau contra. Nu trebuie să uităm că viaţa omului fără Dumnezeu nu are sens. Acest lucru îl vom simţi, cu siguranţă, mai devreme sau mai târziu.

      Un preot în vârstă avea în parohia lui un om necredincios, dar cinstit. Preotul  obişnuia ca din când în când să-l viziteze aşa cum s-a întâmplat într-o seară de iarnă. Intrând în casă  au început să discute despre problemele care s-au întâmplat în ultima perioadă. În sobă ardea o buturugă. La un moment dat preotul îi spune: „Ce este viaţa noastră fără Dumnezeu?” Zicând aceasta, desprinde un tăciune arzător de pe buturugă şi îl dă deoparte. Amândoi priveau tăciunele care se stingea încet, încet devenind cenuşă. După un lung moment de tăcere, omul exclamă: „Am înţeles”.

      Şi noi trebuie să înţelegem că viaţa fără Dumnezeu nu are sens şi de aceea trebuie să ne angajăm în a-l urma pe Cristos. Pentru a da vieţii noastre un sens Isus ne spune în Evanghelie că trebuie să ştim să citim şi semnele timpului, să ştim să judecăm ceea ce  este drept, adică ceea ce este conform cu voinţa lui Dumnezeu. Pentru a şti să citim aceste semne ale timpului Blaise Pascal (1623-1662) ne spune: „Dacă vrei să fii convins de adevărurile eterne, nu trebuie să multiplici dovezile ci să-ţi stăpâneşti patimile”.

      Înţelepciunea populară a creat întotdeauna proverbe atât de frumoase pentru a indica diferite fenomene din natură. Isus nu se referă aici la prognozele meteorologice, atât de perfecţionate astăzi,  dar vrea să arate diferenţa care există între această ştiinţă şi adevărata cunoaştere a acestui timp atât de bogat în prezenţa lui Cristos şi de aceea decisiv pentru mântuire. A-l urma pe Cristos, într-adevăr, nu este o comoditate, dar a nu şti să citim semnele timpului nu este numai incapacitate din partea noastră dar este ipocrizie, pentru că semnele sunt clare, chiar dacă ele se lasă surprinse, nu în soare sau în stele, dar în viaţa lui Cristos.

      „Focului” lui Cristos şi „foamei” lui Ieremia îi corespunde „sângele” creştinului din a doua lectură de astăzi care trebuie să fie un adevărat ucenic al Domnului prin întreaga sa viaţă. Martorul credincios pe care, autorul Scrisorii către Evrei, ne îndeamnă să-l urmăm este Cristos, singurul „campion” adevărat în această cursă a vieţii pe care şi noi trebuie să o parcurgem în vederea mântuirii noastre.

      Cu siguranţă nu acel Cristos pe care ni-l imaginăm după bunul nostru plac, dar unicul autor şi desăvârşitor al credinţei noastre. Numai Isus din Nazaret este Domnul înviat, om adevărat şi Dumnezeu adevărat născut din Tatăl din veşnicie poate şi trebuie să fie punctul final al credinţei noastre. El care pentru iubirea Tatălui a dispreţuit josnicia noastră şi a purtat-o pe cruce, El care pentru bucuria care-l aştepta a suportat dispreţul multora şi şi-a vărsat sângele pe cruce; El care pentru a împlini voinţa Tatălui nu s-a sustras de la insultele duşmanilor şi de la dispreţul trecătorilor.

      Asupra lui Cristos suntem, aşadar, invitaţi să ne aţintim privirea, pentru a-l avea mereu prezent în inima noastră, asupra chipului său desfigurat, asupra trupului săi biciuit, asupra coastei sale străpunse, asupra picioarelor şi mâinilor sale pironite, asupra capului său încoronat cu spini, pentru a nu mai păcătui. Iată de ce autorul Scrisorii către Evrei poate să ne spună: Nu aţi rezistat încă până la sânge în lupta voastră împotriva păcatului” (v. 4).

      Cuvântul lui Cristos, confruntarea cu circumstanţele mereu imprevizibile ale Cuvântului lui Dumnezeu va fi lumina paşilor noştri, va da acţiunilor noastre sensul sfârşitului care mântuieşte. Mergând cu Cristos, marcaţi de Cuvântul său, vom fi şi noi semne ale timpului, martori ai credinţei. Dacă nu realizăm noi mai întâi valorile credinţei, nu le putem arăta şi altora. Dacă nu suntem noi mai întâi foc, nu putem incendia. Dacă nu realizăm noi mai întâi dreptatea nu putem pretinde ca lumea să fie dreaptă. Uniţi cu Cristos, pelerini împreună cu El spre patrie, rezistând în credinţa sa să devenim pentru semenii noştri o chemare la credinţă făcând drumul vieţii noastre împreună cu Cristos.

                                                                                                                         Daniel Ghitiu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.