Categorii

Duminica a XX-a din Timpul de peste An – Ciclul B

Prov 9,1-6; Ps 33; Ef 5,15-20; In 6,51-59

Mare semn de nobleţe este să ştii să admiri ceea ce te depăşeşte!

V-aţi întrebat vreodată care este punctul central al unei biserici? Care este locul cel mai important? „Dacă suprafaţa este dreptunghiulară”, ar răspunde repede matematicienii, „punctul central ar fi la intersecţia dia- gonalelor; iar dacă este rotundă, la mijlocul diametru- lui”. Nimic mai adevărat. Dar un creştin adevărat nu s-ar limita numai la atât. El ar spune că punctul cen- tral al unei biserici este acolo unde se află Cristos: taber- nacolul – atunci când nu se celebrează sfânta Liturghie sau altarul, atunci când episcopul sau preotul prezi- dează sfânta Liturghie. Da, iubiţi credincioşi, aşa este. Ba, mai mult, Isus Cristos este centrul istoriei noastre, centrul istoriei Bisericii, centrul istoriei mântuirii.

Acest lucru încearcă să-l exprime sfântul evanghe- list Ioan prezentând discursul lui Isus de la sinagoga din Cafarnaum (aşa cum am auzit în lectura evanghe- lică). Şi iată cum: Isus se prezintă ca fiind „pâinea cea vie care s-a coborât din cer”, „pâinea vieţii”, pâinea care se dă pentru viaţa lumii. Iar această pâine este trupul său, „trupul lui Cristos”. Evreii nu înţelegeau acest lucru, pentru că ei se gândeau numai la cele mate- riale. Cu o zi mai înainte, Isus săvârşise minunea înmul- ţirii pâinilor şi săturase peste cinci mii de oameni. Dar iudeii încă îi mai cereau un semn pentru a crede în el, pentru a crede că era trimis de Dumnezeu.

Mare semn de nobleţe este să ştii să admiri ceea ce te depăşeşte!

Iudeii nu recunoşteau că ceea ce spune şi face Isus îi depăşeşte. Ei credeau că ştiu şi înţeleg totul. De aceea, îi spun lui Isus că Moise le-a dat părinţilor lor mană în pustiu şi ei au crezut în Moise. „Adevăr, adevăr vă zic vouă!” (In 6,32), le spune Isus, adică îi corectează, le explică Scripturile, le arată care este, de fapt, adevărul.

„Nu Moise v-a dat pâinea din cer, ci Tatăl!” (In 6,32)

Catehismul Bisericii Catolice afirmă că „ceea ce le vestise Isus la Cafarnaum a ales să împlinească în tim- pul Paştelui: să dea ucenicilor Trupul şi Sângele său” (CBC 1339). Astfel s-a dat pe sine: instituind sfânta Euharistie la Cina cea de Taină şi realizând jertfa sa prin patima, moartea şi învierea sa. Este ceea ce uceni- cii şi noi, astăzi, împreună cu ei, numim sfânta Litur- ghie. Episcopii şi preoţii, succesorii apostolilor, cele- brează şi azi sfânta Liturghie care este alcătuită din două părţi: liturgia cuvântului (lecturile, omilia şi rugă- ciunea credincioşilor) şi liturgia euharistică (oferirea pâinii şi a vinului, consacrarea lor în Trupul şi Sângele lui Cristos şi împărtăşania).

„Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu”, le spune Isus evreilor, „are viaţa veşnică şi eu îl voi învia în ziua de apoi. Aceasta este adevărata pâine care s-a coborât din cer, nu ca aceea din care au mâncat părin- ţii voştri. Ei au murit, dar cine mănâncă din această pâine va trăi în veci” (In 6,54.58). Mana pe care evreii au mâncat-o în pustiu era doar o prefigurare, o imagi- ne, o îndepărtată asemănare a realităţii profunde a Euharistiei pe care o semnifică. Tot ce a fost în istoria poporului ales şi tot ce s-a împlinit în istoria Bisericii nu a făcut altceva decât să ne orienteze privirea spre centrul istoriei – jertfa lui Cristos.

„Greu este pentru noi cuvântul acesta!” (In 6,60), au spus evreii, pentru că nu cunoşteau Scripturile. Un bătrân înţelept spunea: „Trăim cu toţii sub acelaşi cer, dar nu toţi avem acelaşi orizont”. Este tocmai ceea ce am auzit proclamat la prima lectură: Lady Wisdom, Frau Weissheit, Donna Sapienza, Doamna Înţelepciune

– ar veni în limba română –, adică personificarea înţe- lepciunii din cărţile sapienţiale ale Sfintei Scripturi îi invită pe toţi la un ospăţ: „Dacă nu aveţi înţelepciune, veniţi la mine! Veniţi, mâncaţi la ospăţul meu şi beţi din vinul pe care l-am pregătit!” (Prov 9,4-5) Este ospă- ţul care prefigurează banchetul euharistic. Şi nu este un ospăţ de dobândire a înţelepciunii omeneşti, ci a înţelepciunii crucii pentru a dobândi viaţa: „Păşiţi pe calea înţelepciunii, ca să trăiţi” (Prov 9,6). Acelaşi îndemn îl adresează şi sfântul Paul efesenilor, aşa cum am auzit la cea de-a doua lectură: „Întotdeauna şi pentru toate, mulţumiţi-i lui Dumnezeu Tatăl, în numele Domnului nostru Isus Cristos” (Ef 5,20). Cuvântul folosit de sfân- tul Paul este euharistountes, adică a aduce mulţumire, a aduce jertfă de mulţumire lui Dumnezeu Tatăl în numele lui Isus, adică pentru jertfa lui Isus.

Oare nu aşa s-a desfăşurat şi cina pascală a lui Isus cel Înviat cu ucenicii săi la Emaus? Mergând pe drum, el le-a explicat Scripturile, apoi, şezând la masă cu ei,

„a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o şi le-a dat-o” (cf. Lc 24,13-35 în CBC 1347).

Sfântul Ioan Gură de Aur, unul dintre cei mai mari sfinţi părinţi ai Bisericii, episcop de Constantinopol, le predica în secolul al IV-lea credincioşilor, vorbind despre Euharistie: „Când vezi preotul dându-ţi sfânta Împăr- tăşanie, nu socoti că preotul face aceasta, ci că aceea care se întinde este mâna lui Cristos”. Într-adevăr, Cristos este altarul de jertfă, Cristos este şi jertfa şi tot Cristos este şi preotul care aduce jertfa. El prezidează nevăzut orice celebrare euharistică, iar episcopul sau preotul, reprezentându-l pe el, acţionând în persoana lui Cristos-Capul, prezidează sfânta Liturghie (cf. CBC 1348). Un cunoscut cântec bisericesc pune pe buzele solis- tului următoarele cuvinte atribuite lui Cristos, care se adresează preotului:

Aş vrea să-mi dăruieşti cu totul mâinile,

căci vreau să-mpart la toţi trupul meu;

pe bolnavi să-i ajut, pe săraci să-i hrănesc”

(L. Farcaş).

Acestea sunt doar câteva dintre marile minuni pe care Cristos le săvârşeşte prin intermediul preotului în viaţa măruntă de zi cu zi.

Într-o asemenea zi obişnuită – ne spune o povestioară –, un preot american, părintele John, mergea cu trenul pentru a duce sfânta Împărtăşanie unui bolnav. În acelaşi compartiment călătorea un domn mai în vârstă, numit Bill, care din cauza răcelii a strănutat. Preotul, foarte politicos, îi urează: „God bless You!”, adică „Domnul să te binecuvânteze!” – căci aşa spun americanii creştini în loc de „Noroc!” sau „Sănătate!”. Bill, cel care a strănu- tat, îi răspunde, afişând un zâmbet dispreţuitor: „Dom- nule, eu sunt ateu, eu nu cred în Dumnezeu. Nu te obosi cu asemenea cuvinte inutile!” Preotul i-a răspuns cu blândeţe: „Nu-i nici o oboseală. Este plăcerea mea. Chiar dacă dumneata nu crezi, eu tot mă voi prezenta în faţa lui Dumnezeu şi el îmi va cere cont de toate faptele bune pe care le-aş fi putut săvârşi. Dar dumneata, ateu fiind, ce crezi că ţi se va întâmpla după moarte?” Bill, fără a clipi, îi răspunse aproape mecanic: „Nimic. După moarte trupul meu se va dezintegra, se va uni cu pământul, apa şi cu celelalte elemente şi, poate, într-o zi, va răsări o floare sau va creşte un copac”. După câţiva ani, părintele John a murit şi s-a prezentat în faţa lui Dumnezeu la judecată, iar pentru faptele sale bune a fost primit în Para- dis. A murit şi ateul Bill. A fost înmormântat, trupul său s-a dezintegrat, s-a unit cu apa, cu pământul şi cu celelalte elemente şi, după câţiva ani, a crescut în acel loc un co- pac mare şi frumos. Dar, într-o zi, un tăietor de lemne veni şi, din câteva lovituri de topor, doborî copacul la pământ. Îl legă după un camion şi, târându-l prin apă şi prin noroi, îl duse la o fabrică de hârtie. Acolo copacul fu mărunţit şi din el ieşi o hârtie albă, lucioasă, pe care a fost tipărită Biblia.

Este o simplă povestioară prin care putem înţelege mai bine că pentru Dumnezeu nimic nu este cu nepu- tinţă, că el poate să facă şi din lucrurile mici, nesemni- ficative, lucruri mari, adevărate minuni. Putem să obser- văm că în atitudinea celor două personaje (preotul şi ateul) se regăseşte foarte bine atitudinea preotului şi a tuturor credincioşilor  care  colaborează  cu Isus  la înfăptuirea marilor minuni ale celebrărilor euharistice, dar şi ati- tudinea evreilor de la Cafarnaum. Mulţi dintre ei l-au părăsit pe Isus. Iar Isus i-a întrebat pe ucenici: „Vreţi oare să plecaţi şi voi?” (In 6,67) Şi, împreună cu ei, ne întreabă şi pe noi: Vreţi să mă daţi şi voi la o parte? Vreţi şi voi să nu vă mai ridicaţi privirea spre cer şi să admiraţi ceea ce vă depăşeşte? Vreţi să puneţi pe pri- mul loc în viaţa voastră lucrurile fără importanţă, voi, care consideraţi că nu mai trebuie să creşteţi, că sun- teţi destul de buni aşa cum sunteţi?

Cuvintele psalmistului ne avertizează: „Temeţi-vă de Domnul! Temeţi-vă de Domnul”, chiar dacă sunteţi

„sfinţii lui, căci de nimic nu duc lipsă cei care se tem de el” (Ps 33,10). Mă întreb câte dintre mamele creştine de astăzi nu se gândesc: Nu duc lipsă de nimic. Pentru ce să mai merg la celebrarea euharistică? Ce să-i mai cer lui Dumnezeu? Casă avem, familie bună avem, bani, maşină avem… avem de toate. Şi, în plus, trebuie să văd dacă nu cumva a murit Alejandro din telenovela mea preferată (care este difuzată la aceeaşi oră la care se celebrează Liturghia). Şi câţi dintre taţii creştini nu preferă să privească la televizor orice meci de fotbal (chiar şi de o mai mică importanţă) în loc să meargă la sfânta Liturghie. Şi, cu toate acestea, ei se consideră buni creştini, pentru că îşi trimit copiii la Biserică.

Numai „cei care-l caută pe Domnul nu duc lipsă de nimic” (Ps 33,11), ne spune psalmistul; „Gustaţi şi vedeţi cât de bun este Domnul!” (Ps 33,9) Căci atitudinea adevăraţilor creştini ni se face cunoscută prin cuvintele sfântului apostol Petru: „La cine să mergem, Doamne? Numai tu ai cuvintele vieţii veşnice!” (In 6,68)

Romică SOCIU

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.