Categorii

Duminica a XX-a din Timpul de peste An – Ciclul A

Is 56,1.6-7; Rom 11,13-15.29-32; Mt 15,21-28

Dumnezeul nostru este Dumnezeul tuturor, deoarece este un Dumnezeu al milostivirii. Iată care este tema fundamentală a acestei duminici: universalismul mântuirii, mântuire intuită în Vechiul Testament, după cum subliniază prima lectură: „Păziţi dreptatea, faceţi ce este bine, căci mântuirea mea este aproape” (Is 56,1); împlinită prin acţiunea şi prin cuvântul lui Isus din Evanghelie faţă de femeia păgână: „Femeie, mare este credinţa ta! Să ţi se împlinească dorinţa!” (Mt 15,28); făcută cunoscută de Paul şi păgânilor, prin activitatea şi predica sa misionară, în lectura a doua: „Fraţilor, vă spun vouă, care eraţi păgâni, (…) neascultători faţă de Dumnezeu, dar acum (…) aţi aflat îndurare” (Rom 11,13.30).

După ce duminica trecută s-a citit din capitolul 14 al Evangheliei după sfântul Matei episodul când Isus i-a poruncit lui Petru să meargă pe apă, însă Petru s-a dovedit slab în credinţă, iată, în duminica de astăzi, Evanghelia ne relatează episodul cu femeia canaaneană, o femeie păgână, căreia Isus i-a vindecat fiica chinuită îngrozitor de diavol (Mt 15,22). Atenţia dată de Isus, după un prim refuz, unei femei păgâne a dus la alegerea primei lecturi din Isaia, o pagină în care Dumnezeu îşi manifestă trăsătura universală a milostivirii, punând în gura profetului Isaia cuvintele: „Pe străinii care se vor pune în slujba Domnului, din iubire pentru numele lui şi vor deveni slujitorii lui, (…) îi voi conduce la muntele meu cel sfânt. Îi voi face fericiţi în casa mea de rugăciune, (…) casă de rugăciune pentru toate popoarele” (Is 56,6-7).

Şi Ps 66, cu refrenul: „Toate popoarele, preamăriţi-l pe Domnul”, cântă mântuirea universală, pe care Dumnezeu o oferă tuturor popoarelor, chiar şi păgânilor, asupra cărora îşi întinde domnia sa, de unde, invitaţia de a-l lăuda: „Să-ţi mulţumească popoarele, Dumnezeule, toate popoarele să-ţi mulţumească. Dumnezeu să ne binecuvânteze; toate marginile pământului să-l cinstească” (Ps 66,6-8).

În a doua lectură, sfântul Paul ne face să înţelegem mai bine iubirea fără limite a lui Dumnezeu faţă de toţi oamenii prin cuvintele: „Dumnezeu i-a lăsat pe toţi să cadă în neascultare, ca să-şi arate îndurarea faţă de toţi” (Rom 11,32). Această milostivire divină iese în evidenţă prin dimensiunea ei universală şi irevocabilă, „căci darurile lui Dumnezeu şi chemarea lui sunt date pentru totdeauna” (Rom 11,29), Dumnezeu dând timp de convertire tuturor, fără a face distincţie între oameni.

Episodul femeii canaaneene care, prin forţa credinţei sale de neclintit, reuşeşte să obţină de la Isus vindecarea propriei fiice vrea să ne arate că şi păgânii, nu doar izraeliţii, pot participa la bunurile escatologice, dacă toţi îşi asumă o atitudine de credinţă radicală faţă de învăţătura lui Isus. Credinţa fermă, vie şi sinceră, ce reiese din cuvintele femeii, provoacă mirarea şi admiraţia lui Isus, iar în acelaşi timp, Domnul îi împlineşte cererea.

Pentru a ne mântui, ceea ce contează este credinţa, şi nu apartenenţa la poporul lui Israel, o credinţă care e încredere radicală şi activă în Cristos, care împlineşte mântuirea deplină, fiind calea de acces şi condiţia unică pentru a ne face părtaşi la darul lui Dumnezeu, viaţa veşnică. Iar evanghelizarea unei lumi, care în parte este încă păgână şi în parte pare să redevină păgână, constituie una dintre datoriile cele mai urgente şi actuale ale Bisericii vii, din care facem parte şi noi, cei botezaţi, în numele Sfintei Treimi.

Însă, înainte de a ne deschide spre alţii, ca să le propunem fundamentul divin al speranţei noastre creştine, se cuvine să ne întrebăm: suntem noi mai întâi convinşi de credinţa primită la Botez? Trăim noi viaţa de zi cu zi în dinamismul împărăţiei cerurilor? Manifestăm în problemele cotidiene o credinţă vie? Credinţă care vrea să pătrundă şi să înalţe toate aspectele vieţii, sau am îngropat acest dar al credinţei şi ne zbatem în indiferenţa lumii, complăcându-ne în plăcerile ieftine şi de scurtă durată, oferite de o societate consumistă? O societate ce pare că nu mai are putere să-şi ridice privirea spre cer, fiind absorbită de lucruri pământeşti, care o sufocă.

Doi prieteni creştini, Mihai şi Paul, s-au întâlnit într-o zi. Deprimat, Mihai a început să i se destăinuie lui Paul, povestindu-i despre multele lui probleme, despre locul de muncă, bani, prieteni, scopul lui în viaţă şi multe altele. Totul părea să-i meargă prost. La un moment dat, Paul a băgat mâna în buzunar, a scos o bancnotă nou-nouţă de o sută de lei şi i-a întins-o, zâmbind: „Vrei această bancnotă?” Mihai, puţin confuz, i-a răspuns: „Dacă o vreau? Bineînţeles, Paul, doar este o sută de lei! Cine ar refuza-o?” Atunci, Paul a mutat bancnota în mâna stângă şi a mototolit-o până a făcut din ea un mic ghemotoc. Arătându-i ghemotocul lui Mihai, l-a întrebat din nou: „Dar acum, mai vrei bancnota?” „Paul, nu ştiu ce urmăreşti, dar ghemotocul acela din mâna ta valorează în continuare o sută de lei! Bineînţeles că vreau suta, chiar şi aşa, dacă mi-o dai”. Paul a desfăcut ghemotocul, a aruncat bancnota şifonată pe jos şi a călcat-o până când s-a murdărit toată. „Tot mai vrei bancnota?” „Ascultă, Paul, tot nu înţeleg unde vrei să ajungi. Chiar şi aşa, călcată în picioare şi murdărită, este tot o bancnotă de o sută de lei, şi până nu o rupi îşi păstrează valoarea”. „Mihai, tu ai spus-o! O sută rămâne o sută! Ei bine, trebuie să ştii că, indiferent ce se întâmplă cu tine, chiar dacă uneori ceva nu iese precum vrei tu, chiar dacă viaţa te îndoaie sau te face un mic ghemotoc, tu continui să fii la fel de important cum ai fost întotdeauna în faţa lui Dumnezeu: creatura lui predilectă, ridicată din robia păcatului prin jertfa răscumpărătoare a lui Cristos pe cruce, iar prin credinţa în Cristos Mântuitorul, ţi se va lumina drumul pământesc spre viaţa cea veşnică. Ceea ce trebuie să te întrebi este cât valorezi tu în realitate, nu cât de abătut eşti la un moment dat sau cât de deprimat din cauza unor situaţii mai mult sau mai puţin trecătoare din viaţa ta”. Mihai a rămas nemişcat, uitându-se la Paul, fără să zică vreun cuvânt, în timp ce cuvintele lui îşi croiau drum spre mintea şi inima lui.

Iată o atitudine vrednică de un adevărat creştin, care a înţeles şi – ceea ce este mai important – a trăit credinţa, prin puterea căreia l-a întărit pe aproapele său. Cu o credinţă neclintită în Cristos, asemenea lui Paul şi asemenea femeii păgâne din Evanghelie, să cerem şi noi să fim vindecaţi de bolile, patimile trupeşti şi sufleteşti. Căci dacă o femeie păgână a putut să-l descopere pe Cristos ca fiind unicul salvator, cu atât mai mult, noi, creştinii, care venim cel puţin duminică de duminică la sfânta Liturghie, ascultăm cuvântul lui Dumnezeu şi participăm la ospăţul euharistic, nu putem să nu ne dăm seama că fără Cristos firul vieţii şi mersul lumii nu au nici un scop, nici o orientare.

Numai trăind ca adevăraţi creştini, putem să propunem mesajul evanghelic al lui Cristos şi celorlalţi fraţi care încă nu l-au cunoscut sau au căzut în lâncezeala vieţii. Să nu ne fie teamă să dăm mărturie despre Cristos. Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea ne încurajează în această privinţă: „Nu vă fie frică de Cristos. El nu ia nimic, ci dă totul. Cel care se dăruieşte lui primeşte însutit. Da, deschideţi, deschideţi larg porţile lui Cristos şi veţi găsi adevărata viaţă!”

Claudiu NEDELCIU

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.