Categorii

Duminica a XVIII-a din Timpul de peste An – Schimbarea la Față a Domnului –Lectio divina – Ciclul A

Schimbarea la faţă este unul din evenimentele cele mai importante din viaţa Mântuitorului nostru Isus Cristos. Evanghelistul Matei scrie că după 6 zile de la aceste cuvinte Isus a luat cu el pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan, i-a dus pe un munte înalt şi s-a schimbat la faţă înaintea lor. Faţa lui strălucea ca soarele, hainele lui erau albe ca lumina.

Evanghelistul Marcu scrie că Isus s-a schimbat la faţă după opt zile de da ceste cuvinte. De la care cuvinte? Pentru a înţelege textele evangheliilor trebuie să înţelegem puţin simbolistica cifrelor în Biblie. Şase este simbolul nenorocirii şi al morţii; Isus a murit în ziua a şasea a săptămânii, adică vinerea. Şapte este simbolul plinătăţii unei lumi imperfecte: Dumnezeu s-a odihnit în ziua a şaptea după ce a creat o lume care îşi va găsi perfecţiunea la sfârşitul veacurilor. Opt este simbolul plinătăţii lumii perfecte, a lumii viitoare, a împărăţiei cerurilor, unde, cum spune Apocalips, nu va mai lumina nici soarele, nici luna, căci însuşi Cristos cel înviat şi strălucitor va lumina ca soarele.

Evreii au o sărbătoare numită Sucot sau sărbătoarea Corturilor. Ziua a opta a sărbătorii se numeşte sărbătoarea luminii. Evreii trăiesc cu anticipare bucuria luminii din împărăţia lui Dumnezeu de la sfârşitul veacurilor. Când exista templul, în noaptea zilei a opta se aprindeau focuri uriaşe în curţile templului care luminau feeric Ierusalimul.

Pe muntele Tabor, cei trei ucenici au celebrat cu adevărat sărbătoarea luminii din sărbătoarea corturilor. Era ziua a opta. Petru propune să facă trei corturi. Isus îşi dezvăluie anticipat strălucirea şi frumuseţea trupului său înviat: faţa lui strălucea ca soarele şi hainele lui erau albe ca lumina. Ucenicii n-au putut să suporte atâta strălucire şi au adormit, scrie Evanghelia. N-au adormit. Cum să adoarmă? Au leşinat. O mică idee îşi poate face despre frumuseţea şi strălucirea lui Isus în schimbarea sa la faţă numai cine are fericirea să vadă un apus de soare de pe muntele Tabor. Când soarele apune după munţii Carmelului, razele sale care se reflectă în apele Mediteranei proiectează pe cer o lumină de o frumuseţe şi o feerie nepământească. Este un spectacol nemaiîntâlnit pe pământ.

Ce ne spune nouă practic această sărbătoare? Trei lucruri: Primul: necesitatea rugăciunii. Isus, pe când se ruga, s-a schimbat la faţă. Rugăciunea înfăptuieşte în noi o adevărată schimbare la faţă a vieţii noastre. O transformare a întregii fiinţe, trup şi suflet. Un om care se roagă mult şi bine are o faţă senină, care radiază lumină. Al doilea lucru. Nu putem rămâne pe Tabor, cum voia Petru, ocolind Calvarul. Nu putem număra până la opt sărind peste şase. Nu putem ajunge la Duminica Învierii fără a trece prin Vinerea Mare. Al treilea lucru. Nu putem ajunge la mântuire fără a merge în viaţă pe urmele lui Cristos, fără a urma învăţătura şi exemplul său. „Acesta este Fiul meu preaiubit, pe el să-l ascultaţi”.

***

Fenomenul extraordinar al Schimbării la Faţă pe care îl sărbătorim astăzi, le dă multă bătaie de cap gânditorilor raţionalişti care nu cred în supranatural. Ce s-o fi întâmplat acolo, pe Tabor? Ce o fi fost lumina aceea strălucitoare care i-a orbit pe cei trei apostoli şi i-a trântit la pământ? Şi încearcă să dea fel de fel de explicaţii naturale: că de fapt, acolo, pe Tabor, nu s-a întâmplat nimic; e o poveste, un basm, pe care l-au inventat şi pe care l-au scris evangheliştii. Că cei trei apostoli ar fi fost victimele unei halucinaţii; li s-a năzărit lor o lumină orbitoare care l-ar fi învăluit pe Isus. Că ar fi vorba de un fenomen meteorologic; la apusul soarelui, razele care se reflectă în Mediterana, dincolo de munţii Carmelului, proiectează în văzduh, într-adevăr, o lumină stranie, nepământească, venită parcă din lumea cealaltă. Alţii presupun că ar fi vorba de o vizită a extratereştrilor, de un OZN, de o farfurie zburătoare care, cu lumina ei strălucitoare, ar fi luat ochii celor trei apostoli.

Sfântul Petru spulberă toate aceste presupuneri. Ajuns la bătrâneţe, el nu putea să uite evenimentul trăit pe Tabor şi scrie cuvintele pe care le-am auzit în prima lectură a Liturghiei de astăzi: Noi nu ne luăm după basme meşteşugite; noi am văzut slava lui cu ochii noştri. El, Cristos, a primit slava din înălţime când un glas i s-a adresat: „Acesta este Fiul meu cel iubit întru care am binevoit”. Şi noi am auzit acest glas coborându-se din cer pe când eram cu Domnul pe muntele cel sfânt.

Isus făcea ultimul său drum din Galileea în Iudeea, la Ierusalim, unde avea să sufere şi să moară. El pornea din Nord, de la Cezareea lui Filip, de la actuala graniţă cu Libanul. Înainte de a porni la drum le-a spus apostolilor: „Sunt câţiva prezenţi aici care nu vor vedea moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere”. După şase zile de mers, ajung la muntele Tabor. Şi aici câţiva dintre ei, mai exact Petru, Iacob şi Ioan, văd împărăţia lui Dumnezeu; mai exact, îl văd pe Cristos în toată strălucirea sa dumnezeiască, aşa cum va arăta el la sfârşitul veacurilor când va veni să instaureze pe pământ împărăţia cerurilor, şi aşa cum îl descrie profetul Daniel în vedenia din prima lectură a Liturghiei: îmbrăcămintea lui era albă ca zăpada, părul capului curat ca lâna, tronul său, flăcări de foc.

Înainte de a porni la drum spre Ierusalim, tot la Cezareea lui Filip, Isus le-a spus apostolilor: „Iată, mergem la Ierusalim şi acolo fiul omului trebuie să pătimească multe, să fie batjocorit de bătrâni, de arhierei şi de cărturari, să fie omorât, iar după trei zile să învie din morţi”. Vestea aceasta a căzut ca un trăsnet peste apostoli; i-a blocat, i-a paralizat. Ei erau convinşi că Isus se îndrepta spre Ierusalim pentru ca acolo să răstoarne conducerea politică, să se proclame împărat, iar ei să primească funcţiile cele mai înalte. Sărmanii pescari se visau miniştri, prim-miniştri! Speranţele şi visele lor se năruie: totul se termină cu moartea, cu falimentul total. Isus, se opreşte, face un popas pe muntele Tabor şi acolo se schimbă la faţă, adică pentru câteva clipe îşi dezvăluie dumnezeirea sa, anticipă învierea sa, le arată toată strălucirea şi frumuseţea trupului său înviat. În felul acesta vrea să le dea curaj şi speranţă ucenicilor săi trişti, descurajaţi, demoralizaţi. Vrea să le arate că moartea sa nu înseamnă falimentul, că moartea nu are ultimul cuvânt, că după moarte urmează învierea glorioasă.

Isus vrea să le arate ucenicilor că singura cale spre înviere, spre glorie, spre fericire, spre nemurire e crucea, e suferinţa. Că nu poţi învia fără a muri mai întâi. Că nu poţi ajunge la Duminica Învierii sărind peste vinerea mare, ocolind Calvarul.

Cei trei apostoli – Petru, Iacob şi Ioan sunt martorii privilegiaţi chemaţi să asiste la Schimbarea la Faţă, la învierea anticipată de pe Tabor. Pe ei îi face să experimenteze cele două realităţi cu neputinţă de separat: moartea şi învierea. Pe ei trei îi cheamă să asiste la agonia sa în Grădina Măslinilor, tot pe ei trei îi alege să asiste când o învie pe fiica lui Iair.

Ca şi apostolii, noi cu toţii am voi să ajungem la înviere fără a urca împreună cu Cristos Calvarul. Din instinct, refuzăm crucea, suferinţa. Prima reacţie în faţa suferinţei este revolta; şi ne trezim reproşându-i lui Dumnezeu: „Doamne, de ce mă pedepseşti, de ce mă laşi să sufăr? Sunt nevinovat”. Pentru problema suferinţei, mai ales a suferinţei celor nevinovaţi nu există explicaţie raţională. Isus nu ne-a dat vreo explicaţie pentru suferinţele noastre; el a dat un sens, o valoare suferinţelor noastre. El a răscumpărat suferinţele noastre, dându-ne speranţa că nici o durere, nici o lacrimă nu este pierdută, nu este inutilă. Isus, cel mai nevinovat dintre nevinovaţi, a deschis şi a mers cel dintâi pe calea cea îngustă a suferinţei care duce la mântuire. Glasul tatălui ni se adresează tuturor: „Acesta este Fiul meu cel iubit, pe el să-l ascultaţi!”

***

Scrie evanghelistul: „După şase zile, Isus a luat cu sine pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan şi s-au urcat pe un munte înalt şi s-a schimbat la faţă înaintea lor”. Şase zile de când? De când Isus l-a făcut pe Simon Petru temelia Biserici sale la Cezarea lui Filip. După investitura acordată lui Petru, Isus le-a zis apostolilor: „Gata, plecăm la Ierusalim”. „Foarte bine, Doamne, a zis Petru. Era şi cazul de acum să mergi la Ierusalim şi să te proclami rege, să urci pe tronul lui David”. „Nu, Petru, Fiul Omului la Ierusalim va fi, legat, batjocorit, ucis.” Cuvintele lui Isus au căzut ca un trăsnet. Numai la asta nu se aşteptau apostolii. „Ferească Dumnezeu, Doamne, să ţi se întâmple aşa ceva!” – zice Petru. Replica e dură: „Înapoia mea satană. Tu nu ai gândul lui Dumnezeu , ci gândul oamenilor”. Şi au plecat spre Ierusalim. După şase zile au ajuns la Tabor. Atâta se face pe jos de la Cezareea lui Filip până aici, şase zile.

Evangheliştii ne spun doar că Isus a urcat pe un  munte înalt, dar nu ne spun care anume; nu pomenesc de Tabor ?De ce n-ar fi Hermonul care e cu vreo 200 de metrii mai înalt decât Taborul? Toată tradiţia, începând cu Origene preot în Ierusalim pe la anul 200, Eusebiu şi sfântul Ciril, episcopul Ierusalimului în secolul IV sunt pentru Tabor. Însuşi numele muntelui vorbeşte despre lumina Schimbării la faţă pe acest munte. Cuvântul Tabor derivă din feniciană şi înseamnă transparent, curat, strălucitor, sau poate din  două cuvinte evreieşti: tor =bun şi or = lumină

De partea Taborului e ce mai veche tradiţie a Bisericii. În secolul al IV-lea anahoreţii au umplut muntele  celebrând aici Schimbarea la faţă. Şi au fixat sărbătoarea Schimbării la faţă pe 9 av în calendarul evreiesc, adică pe 6 august în calendarul creştin. La evrei pe 9 av e doliu naţional; pe 9 av ei amintesc distrugerea primului templu de către Nabucodonosor şi al doilea templu de către romani în anul  70. Eveniment care s-a petrecut tot pe 9 av – 6 august. Creştinii au pus pe 9 av – 6 august sărbătoarea Schimbării la faţă spre a arăta că „noul Templu al lui Dumnezeu”, trupul lui Isus, s-a transfigurat pe Tabor.

Isus, la mijlocul drumului spre Ierusalim, a făcut un popas aici şi s-a schimbat la faţă; a fost o înviere anticipată, şi-a arătat toată strălucirea dumnezeirii sale: a voit să-i încurajeze pe ucenicii săi demoralizaţi, să le arate că nu  se termină totul cu moartea, cu crucea: că după moarte va urma învierea, gloria, biruinţa, că nu se poate ajunge la viaţă decât prin cruce. Iar locul nu a fost ales la întâmplare. Muntele e foarte greu de urcat, cere efort, oboseală.

Călugării au săpat în piatră 4340 de trepte în secolul IV pentru ca pelerinii să poată urca. Drumul în serpentine s-a făcut oblic în 1926, iar asfaltul s-a turnat în ultimii ani. Dar pe vremea lui Isus nu era nici un drum. S-a urcat pieptiş. Prima dată când am mers la Tabor m-am încumetat să-l urc pieptiş, nu pe drum. A fost teribil de greu, am urcat ţinându-mă de arbuştii spinoşi, de stâncile colţuroase: am ajuns sus sfârşit de oboseală, zgâriat, cu încălţămintea terminată, plin de răni la mâini şi picioare. Eram tânăr, azi n-aşi mai face o asemenea aventură. Dar mare mi-a fost satisfacţia ajuns sus pe platforma acoperită cu flori, cu o privelişte încântătoare asupra câmpiei Ezdrelonului.

Isus i-a luat cu el pe trei apostoli: pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan  ca să vadă uluitorul spectacol al Schimbării la faţă. Voia să-i pregătească pentru alt spectacol deosebit de dureros; pe aceşti apostoli a voit să-i aibă alături  peste câteva zile în agonia sa din Grădina Măslinilor. Nici alegerea lui Moise şi Ilie ca să asiste la Schimbarea la faţă nu a fost întâmplătoare. Aceste două mari personaje ale Vechiului Testament au căutat cu înfrigurare faţa lui Dumnezeu, au dorit să o vadă, dar n-au văzut-o, căci nu poate unul  să vadă faţa lui Dumnezeu şi să rămână în viaţă. Pe Tabor dorinţa lor s-a împlinit. Pe chipul lui Cristos ei au putut să contemple faţa lui Dumnezeu.

Două gânduri să ne rămână adânc întipărite în minte. Isus s-a schimbat la faţă în timp ce se ruga. Rugăciunea făcută cu fervoare e aceea care înfăptuieşte o schimbare la faţă în viaţa noastră; rugăciunea va face ca, asemenea lui Isus, faţa şi fiinţa noastră să răspândească în jur lumină. Şi apoi să ne răsune mereu în urechi îndemnul pe care Tatăl l-a făcut aici pe muntele Tabor: „Acesta este Fiul meu pre iubit. De el să ascultaţi!”

Pr. Claudiu Dumea

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.