Categorii

Duminica a XVIII-a din Timpul de peste An – Schimbarea la Față a Domnului – Ciclul A

Dan 7,9-10.13.14; 2Pt 1,16-19; Mt 17,1b-9

Patru scene deosebit de importante din viaţa Domnului nostru Isus Cristos au avut loc pe munte. În prima a rostit faimoasa sa predică de pe munte; în a doua şi-a arătat slava ca Dumnezeu; în a treia s-a dat pe sine la moarte pentru păcatele noastre; în a patra s-a înălţat la cer. Astăzi vrem să reflectăm asupra celei de-a doua experienţe de pe munte a lui Isus: schimbarea sa la faţă.
Conform relatării evangheliei, schimbarea la faţă a avut loc la aproximativ o săptămână după ce Isus i-a promis lui Petru primatul. Mântuitorul i-a luat pe Petru, Iacob şi Ioan, apostolii săi cei mai apropiaţi, care aveau să fie martori la agonia contrastantă din Grădina Măslinilor, şi, împreună cu ei, a urcat pe munte pentru a se ruga.
Muntele nu este identificat în textele sinopticilor. O tradiţie care datează din secolul al IV-lea plasează schimbarea la faţă pe Muntele Tabor, deşi unii părinţi ai Bisericii (printre care şi sfântul Augustin) susţin că Muntele Hermon se potriveşte mai bine descrierii.
Aşadar, Isus a început să se roage ca de obicei. Însă, deodată, apostolii au fost martori la ceva cu totul neaşteptat: aspectul feţei lui s-a schimbat, iar îmbrăcămintea i-a devenit albă, strălucitoare, cum ei nu mai văzuseră niciodată.
Petru, speriat pentru că văzuse faţa divină, bâlbâie câteva cuvinte: „Doamne, să facem trei colibe!” Această referinţă la cele trei colibe ne ajută să datăm acest eveniment ca desfăşurându-se în timpul Sărbătorii Corturilor (Sukkot), sărbătoare celebrată între ziua a XV-a şi ziua a XXII-a din luna a VII-a (septembrie-octombrie). Evreii construiau corturi şi colibe în vii şi pe câmpuri în amintirea perioadei când strămoşii lor locuiau în corturi, în deşert (Num 29,12-39).
Apogeul transfigurării îl reprezintă vocea lui Dumnezeu Tatăl: „Acesta este Fiul meu preaiubit, de el să ascultaţi!” Prezenţa lui Dumnezeu e semnalată de norul luminos, o componentă standard în teofania Vechiului Testament.
Dar ce relevanţă are muntele? De ce scot sinopticii atât de mult în evidenţă această formă de relief?
Muntele are o deosebită însemnătate teologică: atât în Vechiul Testament, cât şi în Noul Testament, muntele este locul comuniunii cele mai intime cu Dumnezeu, locul privilegiat al teofaniei. Isus prefera locurile retrase şi înalte – adică muntele – pentru a se ruga, după cum ne spune şi evanghelia sărbătorii de astăzi; pe munte (Muntele Carmel), Ilie le-a arătat adoratorilor lui Baal că Dumnezeu este singurul Dumnezeu adevărat; Moise a văzut slava lui Dumnezeu pe munte (Muntele Sinai).
Vă mai amintiţi cum arăta Moise când a coborât de pe muntele sfânt, după ce a vorbit cu Dumnezeu? Atât de puternic îi strălucea faţa, încât a trebuit să şi-o acopere cu un văl, pentru că fiii lui Israel erau pur şi simplu orbiţi de ea. Dar lumina de pe chipul lui Moise era o slavă reflectată. Vă mai amintiţi cum arăta sfântul Ştefan atunci când şi-a apărat predicarea înaintea Sinedriului? Ni se relatează că avea o faţă ca de înger. Dar şi aceasta era o slavă reflectată, întocmai cum luna reflectă lumina soarelui. Însă strălucirea lui Cristos de pe munte a fost a sa, o strălucire pe care limbajul omenesc nu o poate descrie, pentru că nu există nimic pe pământ cu care să poată fi comparată. Mai mult, slava divină a lui Cristos nu s-a coborât atunci asupra sa, ca şi când Dumnezeu ar fi întors deodată înspre el un imens reflector. Acea slavă a fost întotdeauna acolo. Acum, pur şi simplu, putea fi admirată strălucind în plinătatea splendorii sale. Pentru acest scurt moment, Isus a îndepărtat vălul umanităţii sale, ca să le permită discipolilor săi să vadă o scânteiere a slavei sale ca Dumnezeu.
Dar care este scopul acestei descoperiri?
Un frate şi o soră, gemeni, discutau în sânul mamei lor. Surioara i-a spus frăţiorului:
– Eu cred că există viaţă după naştere!
Frăţiorul a protestat:
– Nu! Totul este aici! Şi este atât de simplu… Nu trebuie decât să rămânem ataşaţi de cordonul care ne hrăneşte!
Dar fetiţa a insistat:
– Trebuie să fie ceva mai mult decât acest loc înghesuit şi întunecat, trebuie să existe altceva unde e lumină şi unde ne putem mişca în voie!
Totuşi, tot nu putea să-l convingă pe fratele ei geamăn. După câteva clipe de tăcere, ea spune cu ezitare:
– Mai am ceva de spus şi mi-e teamă că nici pe aceasta n-o vei crede, dar… cred că există şi o mamă!
– O mamă, o MAMĂ!!?? Ce tot vorbeşti acolo? N-am văzut niciodată o mamă şi nici tu! Cine ţi-a pus ideea asta în cap? După cum ţi-am mai spus, locul ăsta e tot ce avem, aşa că hai să fim mulţumiţi şi să terminăm cu prostiile!
Luându-şi inima în dinţi, micuţa surioară a adăugat:
– Nu simţi câteodată o presiune? E foarte neplăcută şi uneori chiar dureroasă.
– Da, şi ce-i aşa de special?
– Eu cred că această presiune vrea să ne pregătească pentru un alt loc, mult mai frumos ca acesta, unde o vom vedea pe mama faţă în faţă. Nu crezi că-i extraordinar?
Nu sunt apostolii, ca de altfel şi noi, întocmai asemenea frăţiorului? În unele momente mai lucizi despre persoana şi provenienţa lui Isus, în altele mai ezitanţi, apostolii, încă nenăscuţi pentru cer, înţelegeau că există o viaţă viitoare, un Dumnezeu învăluit într-o slavă inefabilă, dar toate acestea doar la un nivel noetic, căci în realitate se certau cine să fie primul între ei sau cum să administreze împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Gândul le era numai la acest pământ, erau prinşi în această realitate, ca şi cum ar fi fost singura importantă. Şi Doamne fereşte să-i fi contrazis Isus! Când Cristos şi-a anunţat pătimirea şi, implicit, năruirea oricărei perspective de împlinire a unei împărăţii măreţe şi triumfătoare pe acest pământ, Petru a sărit ca ars: „Ferească sfântul, Doamne!” Însă Isus îl repudiază cu duritate: „Pleacă de la mine, Satano!”
Prin schimbarea la faţă, Isus le arată ucenicilor ce e dincolo de văl, ce-i aşteaptă: o altă viaţă mult mai bună, la care vor fi şi ei părtaşi şi vor fi îmbrăcaţi în glorie, dacă se scutură de vanităţile şi legăturile acestei lumi. Isus îi învaţă pe apostoli să nu fie mulţumiţi cu puţin, cu imediatul, cu întunericul şi limitările acestei lumi, îndreptându-le atenţia înspre singura realitate care contează, unde, după sfârşitul pelerinajului lor pe pământ şi după ce se vor fi născut pentru cer, îl vor vedea pe Dumnezeu faţă către faţă. Nu este acest lucru de preferat tuturor iluziilor lumii?
Apoi, Isus vrea să-şi îmbărbăteze discipolii. Această teofanie are o puternică orientare pascală. Isus îi pregăteşte pentru ceea ce avea să urmeze. Apariţia lui Isus ca Domnul, Stăpânul Universului, conţine in nuce imaginea slujitorului suferind.
Aşadar, Isus apare ca Domnul, împlinind Scripturile. Dar ce caută lângă el Moise şi Ilie? Moise reprezintă Legea, Ilie – profeţii. Cei doi apar pentru a confirma faptul că Isus e Mesia cel promis, pentru a dovedi iudeilor şi omenirii că în Cristos vom găsi împlinirea Legii şi a profeţiilor Vechiului Testament; în persoana lui Cristos îl avem pe Fiul lui Dumnezeu care a dat Legea şi care a trimis profeţii.
Există mulţi oameni, numeroşi învăţători şi nenumărate glasuri care pretind să le acordăm atenţie, şi totuşi doar de unul dintre aceste glasuri ne cere Dumnezeu să ascultăm: de glasul Fiului Său Isus Cristos. „Acesta este Fiul Meu preaiubit…” Întregul nostru scop în viaţă este să ascultăm glasul învăţăturii lui Dumnezeu, să urmăm poruncile Sale şi să devenim asemenea lui Cristos.
Când Moise şi Ilie au apărut alături de Cristos, şi ei erau schimbaţi la faţă; în prezenţa lui Cristos, şi ei străluceau de slavă. Avem promisiunea lui Dumnezeu că oricine crede cu adevărat în Isus va fi transfigurat şi va participa la slava lui Cristos, asemenea lui Moise şi Ilie. „Noi vom fi asemenea lui, fiindcă î vom vedea aşa cum este” (1In 3,2). „Slava pe care tu mi-ai dat-o, le-am dat-o lor” (In 17,22). „Părinte, voiesc ca unde sunt eu, să fie împreună cu mine şi aceia pe care mi i-ai dat, ca să vadă slava mea pe care mi-ai dat-o” (In 17,24).
„Acesta este Fiul meu preaiubit, de el să ascultaţi!” Să învăţăm de la el. Să îl ascultăm. Să devenim asemenea lui. Şi, în final, şi noi vom fi transfiguraţi pentru a străluci cu el într-o slavă pe care evangheliştii nu au putut-o descrie decât ca fiind „albă ca zăpada… strălucind ca soarele” şi pe care sfântul Paul o descrie cu cuvintele: „Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a pregătit Dumnezeu celor ce-l iubesc pe el” (1Cor 2,9).

Gabriel-Cristian ANGHEL

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.