Categorii

Duminica a XVIII-a din Timpul de peste an – Ciclul C

Duminica-XVIII-TPA-CQoh 1,2; 2,21-23; Col 3,1-5.9-11; Lc 12,13-21

      Tema oferită de lecturile acestei duminici, face referinţă la valoarea realităţilor pământeşti – viaţă, bogăţie, muncă – şi la comportamentul oamenilor în faţa acestora. Ele sunt o chemare bruscă a creştinilor care s-au lăsat prinşi prea mult de afaceri şi de preocupările materiale, şi o puternică exortaţie care să-i pregătească pe aceştia pentru viaţa de dincolo.

      Autorul primei lecturi, Qohelet, ne transmite tuturor un mesaj de desprindere de lucrurile pământeşti. Cuvintele sale preferate sunt: „Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune!” (v. 2) – adică un lucru fără importanţă, lipsit de sens. Deşertăciune este preocuparea, truda în vederea acumulării de bogăţii, pentru că totul se termină odată cu moartea.

      Este stimulantă chemarea autorului, pentru că îndreptându-ne atenţia spre vremelnicia lucrurilor pământeşti, ne face să înţelegem limitele acestora, şi invitând la distanţarea de ele, pregăteşte calea  săracilor fericiţi din Evanghelie. Toate realităţile pământeşti care în lectura de astăzi sunt numite bunuri, recoltă, bogăţie, şi pe care noi le numim produse ale muncii şi ale tehnicii, industrie, cont în bancă, capital, pot fi cuprinse într-un singur cuvânt: banul. Nu este nimic rău ca banul să fie un instrument util de viaţă economică. Dar ca toată viaţa să fie numai economică, este o eroare fundamentală! Există oameni care trudesc zi şi noapte, ani şi ani întregi, se expun tuturor riscurilor, renunţă la lucruri strict necesare, pentru a-şi mări averea. Dar când un astfel de om va trebui să lase totul, cine se va bucura de toată osteneala lui? Cineva care nu a pus nimic din ceea ce este al său la această agoniseală, unul care adesea nu este nici propriul său fiu, ci un străin.

      Isus, în evanghelie, reia această realitate a deşertăciunii bogăţiilor. Ocazia îi este oferită de un oarecare om, care îi spuse: „Învăţătorule spune fratelui meu să împartă moştenirea cu mine!” (v. 13). Probabil că este vorba aici de un frate mai mic care vrea să-l convingă pe fratele mai mare să împartă cu el moştenirea rămasă de la părinţi. Isus nu numai că refuză acest rol de judecător şi de mijlocitor între cei doi fraţi, dar denunţă rădăcina celor mai multe discordii dintre oameni, spunând: „Fiţi atenţi şi păziţi-vă de pofta de avere!” (v. 15). Astfel, El aduce în prim plan problema lăcomiei care este cauza primă a celor mai multe conflicte; acea lăcomie care face să se prefere o mai mare bucată de pământ, decât afecţiunea faţă de fraţi sau surori. De câte ori nu se întâmplă şi astăzi ca doi fraţi după ce au trăit timp de zeci de ani în linişte şi în înţelegere unul alături de celălalt, odată deveniţi autonomi să se arate lacomi şi să nu se mai înţeleagă? Fiind incapabili de a găsi un punct de acord, sfârşesc prin a ajunge în faţa tribunalului, risipind aproape tot avutul prin procese. Mulţi nu înţeleg niciodată îndeajuns cât rău produce această patimă. De aceea Cristos insistă asupra ei, explicând-o printr-o parabolă: „Era un om bogat, căruia pământul i-a produs o recoltă bogată!” (v. 16). Cunoaştem cu toţii această parabolă, care culminează  cu glasul lui Dumnezeu: „Nebun ce eşti! Chiar în această noapte ţi se va cere viaţa înapoi! Şi cele adunate ale cui vor fi?” (v. 20).

      Se pare că Isus gândeşte asemenea înţeleptului din prima lectură, dar în realitate, el dă dezlipirii de bogăţii o cu totul altă semnificaţie: dacă înţeleptul numeşte „nebun” pe cel bogat pentru că nu se poate bucura de averea lui, pentru Isus bogatul este „nebun” pentru că nu se îmbogăţeşte în faţa lui Dumnezeu. Pentru el îmbogăţirea în faţa lui Dumnezeu înseamnă a-şi strânge comori în cer şi nu aici pe pământ; înseamnă a folosi bunurile noastre, mai ales acelea care ne prisosesc, pentru a-i ajuta pe cei care duc lipsă, făcând astfel un bine care este bogăţia adevărată, şi anume caritatea. Dar cât de greu ne vine multora dintre noi să facem acest lucru! De multe ori ajungem până acolo, încât bogăţia noastră se transformă în avariţie. Există astfel persoane în aparenţă sărace, dar care ţin ascunse în saltea poate zeci de milioane, rodul unei agoniseli ce a cuprins întreaga lor viaţă; sau există persoane care, crezând că trăiesc veşnic, nu obosesc acumulând bunuri, fără a se putea bucura însă de ele.

      Într-un oraş erau doi prieteni. Unul era foarte bogat, iar  celălalt era sărac. Întro zi, tânărul sărac, aflându-se în vizită la prietenul său, îi spuse:

      – Pentru un timp nu ne vom mai vedea prietene! M-am decis să fac un lung pelerinaj şi să vizitez o sută dintre cele mai mari sanctuare din lume. Însoţeşte-mă, te rog, cu rugăciunea ta, pentru că am de străbătut mulţi munţi şi de trecut multe fluvii!

      – Ce iei cu tine pentru o călătorie atât de lungă şi de obositoare? – întrebă tânărul bogat.

      – Numai o ploscă pentru apă şi un vas pentru mâncare! – surâse prietenul.

      Celălalt mirat de răspunsul său, îl privi uimit şi îi spuse:

      – Prea simplifici lucrurile, dragul meu! Nu trebuie să fii atât de nechibzuit şi de nepregătit! Şi eu mă pregătesc să fac un pelerinaj la cele o sută de sanctuare, dar nu voi pleca până nu voi fi sigur că voi avea tot ceea ce îmi trebuie!

      Un an mai târziu, tânărul sărac se întoarse acasă şi se grăbi să-şi viziteze prietenul, pentru a-i împărtăşi marea şi bogata experienţă spirituală pe care a acumulat-o în timpul pelerinajului. După ce l-a ascultat, prietenul său, cu o umbră de mâhnire în glas îi spuse:

      – Din păcate eu nu am reuşit încă să-mi termin pregătirile!

      Fiecare dintre noi ne putem găsi într-unul din aceşti doi prieteni. În această viaţă noi nu suntem decât nişte pelerini, care ne îndreptăm spre Sanctuarul Sanctuarelor, adică spre Împărăţia Cerului. Vom duce acest pelerinaj la bun sfârşit, asemenea tânărului sărac, sau ne vom rezuma numai la starea de pregătire asemenea celui bogat? Ne vom folosi de bunurile pământeşti aşa cum trebuie, conştienţi că toate acestea nu sunt decât trecătoare, sau ne vom lega viaţa de ele, uitând că odată va trebui să le părăsim pentru totdeauna, pentru că nu le vom putea lua cu noi? Vedem în acest exemplu cum tânărul sărac şi-a atins ţelul, s-a îmbogăţit spiritual, în timp ce prietenul său a rămas legat de pregătirile sale, de bogăţiile sale. La fel şi noi, dacă nu ne vom lega viaţa de bunurile acestei lumi, ne vom putea îngriji mai mult de obţinerea bunurilor cereşti, îmbogăţindu-ne astfel în faţa lui Cristos.

      Din păcate însă, rareori persoanele înstărite ştiu să folosească bine bogăţiile lor. De cele mai multe ori, abundenţa de bunuri materiale cauzează ruinarea familiei! Cu toate acestea, este dificil ca oamenii să înveţe această lecţie! De aceea Cristos spune în cuvintele introductive ale parabolei: „Viaţa unui om, oricât de bogat ar fi, nu depinde de averea lui!” (v. 15). Viaţa contează aşadar mai mult decât bunurile, de aceea nu trebuie să ne-o distrugem în alergarea noastră oarbă de a acumula cât mai mult. Şi mai mult trebuie să avem în vedere viaţa noastră viitoare, viaţa veşnică. Dacă nu vom folosi în mod corect bogăţiile noastre, dacă vom fi ataşaţi puternic de ele folosindu-le în mod egoist, negândindu-ne că mulţi alţii nici nu au ce mânca, nu vom avea parte de viaţa veşnică. Darurile noastre personale, bunurile şi capacităţile tehnice, nu sunt numai spre folosul nostru egoist, dar spre binele tuturor, deoarece în virtutea botezului toţi am devenit fraţi cu Cristos şi între noi, iar acest fapt exclude orice discriminare. Împărţind bunurile noastre cu cei care duc lipsă în această viaţă, ne vom putea bucura la rândul nostru de bunurile cereşti pe care Cristos ni le va oferi cu atâta dragoste, când vom fi în cer alături de el.

       Sfântul Paul, în a doua lectură de astăzi, ne învaţă „să năzuim la cele de sus şi nu la cele de pe pământ” (v. 2). Ce vrea să ne spună apostolul prin aceste cuvinte? Ne îndeamnă oare să neglijăm propriile interese, cum ar fi munca, studiul, grija faţă de familie? Nu, însă el ne îndeamnă să căutăm toate aceste bunuri ca nişte oameni „înviaţi cu Cristos”, adică cu un spirit nou, cu o intenţie nouă şi curată. În acelaşi timp însă, el ne îndeamnă să ucidem în noi tot ceea ce este pământesc, condamnând nu numai desfrâul, necurăţia, dar şi avariţia care pentru oamenii din timpul său, ca şi pentru cei de astăzi au devenit adevăraţi idoli. Da, banul căutat cu obsesie, devine un stăpân absolut al omului, „un ideal de metal”, căruia i se jertfeşte totul: odihnă, sănătate, afecte, prietenie, onestitate. Noi creştinii însă dacă vom avea privirea aţintită spre lucrurile cereşti, adică spre Isus cel înviat din morţi, vom deveni conştienţi că toate realităţile pământeşti nu sunt decât temporale şi vom evita să facem din ele idolii pe care să-i slujim. Este adevărat că nu trebuie neapărat să dispreţuim toate bunurile pământeşti, pentru că au şi ele valoarea şi rostul lor. De fapt orice om trebuie să lucreze pentru a-şi agonisi pâinea şi tot ceea ce este necesar pentru viaţă. Însă nu trebuie să ne rezumăm numai la atât. Tocmai pentru că suntem creştini şi avem o chemare supranaturală, în timp ce trăim pe acest pământ, trebuie să ne preocupăm mai ales de dobândirea bunurilor cereşti care nu trec. După cum învaţă apostolul, prin botez este săvârşită în creştin o nouă schimbare, adică este despuiat de o personalitate şi reîmbrăcat cu alta. De aceea, el trebuie să abandoneze starea de înşelăciune şi minciună în raportul cu alţii şi să o îmbrăţişeze pe aceea de prietenie şi de ajutor reciproc. Omul nou, opus celui vechi nu este o realitate statică, dar una în devenire prin acţiune, prin slujirea aproapelui, slujire care să ducă în cele din urmă la conformitatea cu imaginea lui Dumnezeu. Acest proces are loc în Cristos unde nu există nici o diferenţă rasială sau religioasă, unde toţi oamenii devin fraţi, participând la viaţa însăşi, la darul mântuirii.

      Să-l rugăm pe Dumnezeu să ne ajute, ca îmbrăcaţi fiind cu haina omului nou, să avem mai mare respect faţă de aproapele care duce lipsă şi să îl ajutăm, conştienţi fiind că în el este prezent Cristos însuşi, după cum ne-a spus chiar el: „Am fost flămând, iar voi mi-aţi dat de mâncare; am fost însetat, iar voi mi-aţi dat de băut; am fost străin, iar voi m-aţi primit. Ceea ce aţi făcut unuia dintre aceştia mici care sunt fraţii mei, mie mi-aţi făcut” (Mt 25,35-36.40).

                                                                                                                         Cristian Diac

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.