Categorii

Duminica a XVIII-a din Timpul de peste An – Ciclul B

Ex 16, 2-4; Ef 4,17.20-24; In 6,24-25

Astăzi nu poate trece nesesizat un materialism invadator, care îşi impune dominaţia asupra omului, în forme diferite şi cu o agresivitate care nu cruţă pe nimeni. În toată realitatea izbitoare din zilele noastre, inima şi sufletul nostru au nevoie de o revigorare prin izvorul nesecat al Cuvântului lui Dumnezeu şi prin hrana nepieritoare a sfintei Euharistii. Aşa se explică prezenţa noastră aici, în biserică, unde Cristos ni se dăruieşte cu iubire, potolind orice sete şi orice necesitate. Lecturile sfinte din această duminică sunt reprezentate tocmai de preocuparea iubitoare a lui Dumnezeu de a hrăni poporul său, iar un cuvânt-simbol al acestei acţiuni divine este cel de pâine.

Cu toţii avem nevoie de hrană, fără hrană nu putem trăi, murim efectiv de foame. În zilele noastre, cuvântul-cheie pentru a spune hrană minimă, indispensabilul pentru a putea trăi, este cel de pâine. Nu în zadar folosim expresii de genul „a-şi câştiga pâinea” sau „a-i lua cuiva pâinea de la gură”. Pâinea, aşadar, rămâne drept simbol al acestei necesităţi primare de care este legată existenţa noastră. Poporul evreu, aşa cum reiese din prima lectură luată din cartea Exodului, ajunge tocmai la această lipsă de hrană şi, fără să ezite, începe să cârtească împotriva lui Moise şi a fratelui său, Aron. El invocă şi trăieşte nostalgia zilelor de odinioară când avea carne şi pâine din belşug, deşi se afla sub sclavia egiptenilor.

După o privire de ansamblu asupra gestului acestui popor, poate că avem tendinţa de a-l desconsidera, dar ne întrebăm: câţi dintre noi astăzi nu procedăm la fel? Câţi dintre noi astăzi nu trăiesc nostalgia comunismului când, spun unii, „era mai bine înainte”? Dar, iată, Dumnezeu ascultă această nemulţumire a poporului şi acţionează ca atare, oferindu-i hrana necesară existenţei cotidiene. Seara, „după asfinţitul soarelui”, îi trimite „carne din belşug”, iar dimineaţa „pâine pe săturate”. Fiii lui Israel, văzând mana coborâtă din cer, se întrebau între ei: „Manhu?”, în traducere: „Ce-i aceasta?” Moise le oferă informaţia despre provenienţa acestei hrane spunându-le: „Aceasta este pâinea pe care Domnul v-o dă să o mâncaţi”.

Tradiţia originară a manei a trecut cu timpul printr-un proces de spiritualizare, ea devenind astfel „pâinea vieţii”. Mana va ajunge astfel să fie considerată ca hrana erei mesianice, Cristos trebuind să repete minunea manei, la fel cum cel dintâi Moise a mijlocit-o poporului izraelit ca hrană în pustiu. Dumnezeu a răspuns murmurului oamenilor cu darul manei. Mai mult decât o hrană materială, mana era un semn al bunătăţii lui Dumnezeu, al prezenţei sale pe drumul spre libertate.

Aceeaşi atitudine de murmur şi de necredinţă a izraeliţilor din vremea lui Moise o au şi iudeii contemporani lui Isus, aşa cum ne relatează pericopa evanghelică. La fel de împietriţi ca şi părinţii lor, iudeilor le vine greu să accepte originea divină a lui Isus. Ei îl caută pe Isus, dar nu pentru a-i spune „eşti Domnul meu”, ci pentru a-l pune la încercare: „Dumnezeu a dat mană strămoşilor noştri, tu ce ne dai? Ce semn faci ca să credem în tine?” Iată, aşadar, că iudeii, chiar şi după minunea înmulţirii pâinilor, insistă să ceară un semn pentru a crede în Isus. Dar nu numai iudeii au cerut acest lucru de la Isus, ci şi în zilele noastre unii oameni continuă să ceară semne vizibile ale dumnezeirii sale. Astfel s-a întâmplat în dimineaţa zilei de 28 decembrie, când a apărut în ziarul local din Calabria, oraş din sudul Italiei, un articol al unor liber-cugetători, prin care cereau ca dovadă a dumnezeirii lui Isus să le fie trimis un semn pe pământ. Superioara unei şcoli de fete din acelaşi oraş a presimţit parcă o întâmplare nenorocită şi, în grabă, a trezit toate fetele şi le-a adunat în capela şcolii. În aşteptarea sfintei Liturghii şi a întâlnirii cu Isus Euharisticul, au început recitarea sfântului Rozariu. Deodată, s-a auzit un zgomot puternic şi pământul a început să se cutremure din ce în ce mai tare. În câteva clipe, tot oraşul s-a prefăcut într-o ruină imensă şi s-au înregistrat mii de morţi. Chiar şcoala a fost ruinată până în temelii, numai capela rămânând neatinsă; astfel, toate cele 86 de fete au rămas tefere, veghind şi adorându-l pe Isus.

Autorii acelui articol din ziar nu sunt decât iudeii din evanghelia de astăzi. Neîncrezători în dumnezeirea lui Isus, cer un semn, o dovadă. Ei judecă pornind de la ei înşişi şi cer demonstraţii de la Isus, când ar fi trebuit să îngenuncheze în faţa lui şi să-i mulţumească pentru iubirea sa infinită. Se conturează astfel în ei o necredinţă stăruitoare în contradicţie cu credinţa tinerelor acelei şcoli. Prin acest exemplu ni se confirmă încă o dată ce spunea sfântul Ignaţiu di Antiohia, şi anume: „Sfânta Euharistie este leac de nemurire, antidot împotriva morţii, hrană a vieţii veşnice în Isus Cristos”.

„Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne spre viaţa veşnică”, le spune Isus iudeilor entuziasmaţi în urma minunii înmulţirii pâinilor. Această lucrare se concretizează în „credinţa în acela pe care l-a trimis el”, adică în faptul de a crede în Isus Cristos trimis de Tatăl pe pământ. În finalul evangheliei, Isus se prezintă iudeilor ca fiind „pâinea vieţii” şi îi invită să creadă în el prin cuvintele „cel care vine la mine nu va flămânzi şi cine crede în mine nu va înseta niciodată”. Sunt cuvinte adresate de Isus iudeilor cu aproape 2000 de ani în urmă, dar ele rămân actuale şi pentru noi.

Noi cum răspundem acestei invitaţii la a ne hrăni la masa euharistică? Credem noi cu adevărat în pâinea care peste câteva momente se va frânge pe altar? „În frângerea pâinii euharistice suntem ridicaţi la comuniune cu El şi între noi”, ne învaţă Conciliul al II-lea din Vatican în Constituţia dogmatică despre Biserică, Lumen gentium, la numărul 7. Suntem noi dispuşi sufleteşte să credem în prezenţa sa reală din sfânta Euharistie? Sau ne comparăm şi noi cu acei liber-cugetători sau cu iudeii din evanghelie care au cerut un semn pentru a crede în el?

Acestora, şi poate că şi nouă, care, fără îndoială, suntem ispitiţi să ne asumăm o atitudine similară mândră şi orgolioasă, sfântul Paul le replică: „Martor îmi este Domnul: nu vă mai purtaţi ca păgânii; lăsaţi-vă de purtarea din trecut a omului vechi şi însuşiţi-vă purtarea omului nou”. Omul cel nou este cel care se recunoaşte dependent de Dumnezeu, însetat de Dumnezeu, care s-a eliberat de egoism, de pretenţia că ştie şi poate totul, pentru a se umple de voinţa divină şi de nimic altceva. Este cel care recunoaşte în mană şi în prepeliţe darurile unui Dumnezeu care nu permite să-i lipsească poporului ceea ce are nevoie; este cel care-şi ascunde faţa udată de lacrimile recunoştinţei în mâinile rănite ale lui Cristos, preamărit ca Domn al vieţii.

Pe acest Domn al vieţii să-l rugăm să ne dea harul unei revizuiri totale a vieţii noastre. Să-i cerem darul credinţei pentru a putea alunga orice dubiu din minţile noastre referitor la prezenţa sa reală din sfânta Euharistie. Să lăsăm poarta inimii deschisă pentru a putea intra la noi Cristos, pâinea vieţii.

Eusebiu GABOR

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.