Categorii

Duminica a XVII-a din Timpul de peste an – Ciclul C

Duminica-XVII-TPA-CGen 18,20-32; Col 2,12-14; Lc 11,1-13

      Pentru a putea trăi, în mod normal omul trebuie să se hrănească. Pentru a-şi procura această hrană necesară trupului său, omul trudeşte, munceşte zilnic. Ar părea un cerc închis; mâncăm pentru a putea munci şi muncim pentru a avea din ce trăi. Dar noi, creştinii, ştim bine că scopul existenţei noastre nu se termină odată cu moartea, noi avem un suflet, un suflet viu, care şi el, pentru a putea trăi, trebuie să-l hrănim. Veţi zice aşa cum am învăţat cu toţii încă din copilărie: sufletul omului e nemuritor. Într-adevăr, sufletul uman, fiind de natură spirituală nu va cunoaşte moartea, anihilarea, nu va intra în neantul din care a fost creat de însuşi Dumnezeu. Dar folosim expresia de moarte spirituală, moarte a sufletului când ne referim la pierderea legăturii dintre suflet şi Dumnezeu. Aşadar, hrana sufletului este păstrarea unei legături cât mai strânse între om şi Dumnezeu. Iar această legătură se păstrează prin conversaţia directă cu Dumnezeu prin rugăciune, meditaţie şi contemplaţie.

      Trăind în lumea de azi, o lume ultrainformaţionalizată, bombardaţi la tot pasul de ştiri care de care mai diferite şi senzaţionale, putem pierde foarte uşor legătura cu Dumnezeu. Tocmai de aceea Sfânta Biserică, prin lecturile pe care ni le-a propus la Liturghia Cuvântului din această a XVII-a duminică de peste an, ne îndreaptă atenţia spre rugăciune, spre puterea ei şi ne învaţă cum trebuie să fie aceasta: din inimă, cu credinţă şi perseverenţă. Numai astfel, rugăciunea noastră îşi va atinge scopul iar sufletul nostru se va simţi împlinit, trăind în Dumnezeu.

      Duminica trecută, am auzit că Avram a primit vizita lui Dumnezeu la stejarul din Mambre. Astăzi, la prima lectură, am asistat la discuţia finală a acestei vizite. Dumnezeu îi face cunoscut lui Avram că păcatul Sodomei şi al Gomorei este atât de mare, încât a ajuns la El şi cere răzbunare. Acesta e momentul când Avram îşi începe rugăciunea sa directă, încrezătoare, perseverentă. Avram a reuşit să mijlocească iertarea întregii cetăţi dacă în ea s-ar fi găsit cel puţin zece drepţi. Dumnezeu nu s-a arătat deranjat de insistenţa lui Avram; „Dacă vei găsi doar 50 de drepţi în cetate, vei mai distruge cetatea?” „Nu o voi distruge pentru cei 50 de drepţi”. „Dar pentru 45? Dar pentru 30? Dar pentru 20? dar pentru 10?”

      Iată aşadar, un model de rugăciune perseverentă.

      Statornicia în rugăciune a Sfintei Monica, i-a obţinut ceea ce ea dorea de multă vreme şi anume convertirea fiului ei Augustin. În lucrarea sa intitulată „Confesiuni” Sfântul Augustin povesteşte că, în tinereţea sa zbuciumată, fiind orator, trebuia la un moment dat să facă o călătorie la Milano. Aflând această veste şi temându-se că această călătorie îl va îndepărta şi mai mult de creştinism, la care ea se străduia atât de mult ca să-l aducă, mama sa a început să se roage pentru ca el să nu-şi poată împlini acest plan. Dar rugăciunea ei nu s-a împlinit aşa cum ar fi vrut ea; tocmai în urma acelei călătorii la Milano, Augustin l-a întâlnit pe sfântul Ambroziu, episcop de Milano, ale cărui predici au contribuit mult pentru a-l aduce pe Augustin pe calea cea bună. Însuşi sfântul Augustin spunea mai târziu: „Tu, o Doamne, ai făcut să nu se împlinească acea dorinţă a mamei mele, pentru ca ea să obţină ceea ce dorea de atâta vreme: convertirea mea”.

      De rugăciune depinde raportul omului cu Dumnezeu.

      Să ne întrebăm cine este Dumnezeu pentru noi. O fiinţă îndepărtată, sau o fiinţă pe care o simţim aproape? O fiinţă suspendată în aer, sau cineva care locuieşte în interiorul nostru, în partea cea mai intimă a sufletului nostru? Este o fiinţă de care ne e teamă, sau o fiinţă în care ne încredem? Este un suveran la care putem să ajungem doar prin intermediari, sau un confident cu care putem discuta toate problemele personale şi familiale?

      Răspunsurile la aceste întrebări pot să ne dezvăluie calitatea credinţei noastre şi deci şi a rugăciunii noastre.

      Chiar şi Isus însuşi, deşi era Dumnezeu adevărat s-a rugat.

      Felul în care se ruga Isus era unic, era extraordinar şi i-a impresionat puternic pe ucenici. De aceea nu îndrăznesc să-l întrerupă. Aşteaptă. Abia când termină rugăciunea, se apropie de El şi unul dintre ei îi spune: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm, aşa cum şi Ioan i-a învăţat pe ucenicii săi”. El le-a zis: „Când vă rugaţi, spuneţi aşa: Tatăl nostru care eşti în ceruri” (Lc 11,1). Atunci, de pe buzele Mântuitorului a ieşit cea mai frumoasă şi sublimă rugăciune din istoria religiilor din toate timpurile: rugăciune meditată, recitată individual sau în comun de milioane şi milioane de oameni de toate vârstele, de toate rasele, de toate clasele sociale, de toate culturile. Este rugăciunea care sintetizează în minimum de cuvinte toată învăţătura lui Isus, cu care creştinii îşi dovedesc identitatea: după cum ucenicii lui Ioan Botezătorul aveau rugăciunea lor specifică primită de la învăţătorul lor, după cum evreii îşi aveau rugăciunea lor specifică – Shema Israel (Ascultă Israele) – pe care o recitau cu regularitate dimineaţa şi seara.

      Fiind atât de concentrată, această rugăciune nu trebuie spusă în grabă. Citim în viaţa sfântului Nicolae de Flue că niciodată nu spunea rugăciunea Tatăl nostru în mai puţin de o oră. Acelaşi lucru îl recomandă şi sfânta Tereza de Avilla în tratatul său intitulat „Calea desăvârşirii”: „Dacă pe durata  unei ore nu spunem decât o singură dată Tatăl nostru, este suficient, deoarece în felul acesta devenim conştienţi că suntem cu El, ne dăm seama ce-i cerem, ne dăm seama că El doreşte să ne asculte, şi cât de mult îi place să fie cu noi; lui nu-i place să transpirăm ţinându-i dicursuri lungi”.

      Nu putem ajunge cu toţii la un asemenea grad de contemplaţie, dar pentru toţi e valabil un singur lucru, şi anume, că un singur Tatăl nostru pe zi spus atent, rar, meditat, contemplat, valorează mai mult decât dacă l-am spune de o mie de ori pe zi, cu neatenţie şi grabă, numai pentru a realiza cantitate mare de rugăciune. Isus, în atotştiinţa sa dumnezeiască, a prevăzut soarta pe care o va avea rugăciunea sa domnească în care a exprimat tot ce poate cere omul de la Dumnezeu în minimum de cuvinte; a prevăzut că ucenicii săi pot cădea în păcatul păgânilor, de aceea a atras atenţia: „Când vă rugaţi, să nu bolborosiţi cuvinte multe ca păgânii, cărora li se pare că, dacă spun o mulţime de cuvinte, vor fi ascultaţi. Să nu vă asemăbaţi cu ei; căci Tatăl vostru ştie ce aveţi trebuinţă, mai înainte ca să-i cereţi voi”.

      Rugăciunea Tatăl nostru e structurată din şapte cereri; primele trei sunt cereri care se referă la Dumnezeu iar ultimele patru se referă la om. Şi pentru că în zilele noastre se observă o tocire a simţului iertării reciproce, să ne oprim puţin atenţia asupra cererii: „Şi ne iartă nouă greşeile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”.

      Rostim cu atâta uşurinţă, atât de distraţi, de neatenţi, de mecanic aceste cuvinte! Nu ştiţi ce cereţi! – ne-ar spune Isus, aşa cum a spus într-o zi celor doi ucenici ai săi (Iacob şi Ioan). Dacă ne-am gândi la ceea ce spunem, poate că de multe ori am sări peste aceste cuvinte când ne rugăm Tatăl nostru. E o cerere foarte riscantă.

      Îi cerem lui Dumnezeu să ne trateze aşa cum îi tratăm noi pe cei care ne-au greşit, să se comporte cu noi aşa cum noi ne comportăm faţă de ei, să ne ierte în măsura în care noi îi iertăm pe ei. Iar dacă rostim aceste cuvinte cu ură, supărare, resentimente faţă de cei care ne-au ofensat, ne-au supărat, ne-au făcut rău, îl rugăm pe Dumnezeu să nu ne ierte precum nici noi nu iertăm greşiţilor noştri, cu alte cuvinte ne cerem osânda.

      Isus ne arată cum trebuie să fie iertarea noastră. Trebuie să fie o iertare din inimă adică să fie sinceră, reală, fără condiţii, fără restricţii. Nu poate fi din inimă iertarea atunci când este însoţită de comentarii ca acestea: te iert, dar să nu te mai văd în ochi; te iert, dar să fie pentru ultima dată; te iert, dar n-am să uit niciodată ce mi-ai făcut; te iert, dar Dumnezeu de sus vede şi el nu bate cu ciomagul. Ura vrea să-l distrugă pe adversar. Iertarea îl salvează şi-l câştigă pentru Cristos. Rugăciunea diaconului Ştefan sub ploaia de pietre ce se abătea asupra lui, rugăciune de iertare, a făcut din Saul, din prigonitor al Bisericii, un apostol, care, aşa cum am auzit în cea de-a doua lectură, conştient de această iertare, preamăreşte iubirea milostivă a lui Dumnezeu. Sfântul Paul le arată aici creştinilor coloseni că în urma Botezului ei au beneficiat de aceeaşi înviere ca şi Cristos. În urma păcatelor, ei erau morţi, erau morţi sufleteşte, dar prin înviere, toate păcatele şi pedepsele datorate pentru aceste păcate au fost distruse, pironite fiind pe crucea lui Cristos.

      Şi să nu uităm ca întreaga noastră rugăciune să fie făcută în numele lui Cristos. El a garantat că rugăciunile făcute în numele lui vor fi ascultate de Tatăl, iar la un moment dat i-a mustrat pe apostoli pentru că încă nu ceruseră nimic de la Tatăl în numele lui.

      Să-l rugăm pe Dumnezeu aşa cum am auzit la rugăciunea zilei din această duminică, să ne dezvăluie misterul rugăciunii filiale a lui Cristos, fratele şi Mântuitorul nostru, şi să ni-l dea pe Duhul Sfânt, pentru ca, invocându-l cu credinţă şi perseverenţă, aşa cum el ne-a învăţat, să creştem în iubirea faţă de el.

                                                                                                                     Cristian Vacaru

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.