Categorii

Duminica a XVII-a din Timpul de peste An – Ciclul B

2Rg 4,42-44; Ps 144,10-11.15-16.17-18; Ef 4,1-6; In 6,1-15

Ne aflăm astăzi în cea de-a XVII-a duminică de peste an, zi în care, lăsând deoparte grijile şi nevoile cotidiene, ne-am adunat la masa Cuvântului lui Dumnezeu pentru a lua parte la cea mai mare dintre minunile făcute de Cristos, la jertfa euharistică.

După ce, zi de zi, pe timpul acestei săptămâni, am lucrat cu toţii, fiecare în locul lui, pentru a pune o bucată de pâine pe masă, astăzi ne vom lipsi de această grijă, pentru că Isus Cristos ne va da să mâncăm din pâinea sa dătătoare de viaţă.

Din lecturile citite în această duminică reiese această idee principală: Dumnezeu, în marea sa îndurare, cu grijă părintească, potoleşte foamea trupească şi sufletească a celor care cred în el şi îl urmează păstrând unitatea Duhului, folosindu-se de slujitorii săi aleşi.

Timp de cinci duminici consecutive, evanghelistul Ioan ne va relata discursul lui Isus despre pâinea vieţii, discurs ce începe cu momentul înmulţirii pâinilor şi săturarea mulţimilor. Şi prima lectură, luată din Cartea a doua a Regilor, ne ilustrează o minune asemănătoare săvârşită de profetul Elizeu cu puterea lui Dumnezeu. Pe aceeaşi linie merge şi psalmul de astăzi, Ps 144, care ne îndeamnă să-i aducem laudă lui Dumnezeu pentru că ne dă hrană la vreme potrivită. Hrana cea mai de preţ pe care Dumnezeu ne-o dă este trupul Fiului său preaiubit care s-a dăruit pentru noi toţi, ca toţi să fie una şi să avem viaţă prin El. Sfântul Paul, în a doua lectură luată din Scrisoarea către Efeseni, ne cheamă să trăim acest mister al unităţii creştine în viaţa de zi cu zi, pentru că „este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez” (Ef 4,5), iar noi, care mâncăm din aceeaşi pâine, formăm un singur trup cu Cristos.

Elizeu, profetul Domnului, conform lecturii din Cartea a doua a Regilor, primind un dar de pâine şi de grâu proaspăt din noua recoltă, îi spune slujitorului său să dea cu acele pâini, în număr de douăzeci, de mâncare la aproape o sută de oameni. Slujitorul credea că Elizeu glumeşte, pentru că mintea umană nu este capabilă să creadă posibil un asemenea lucru, şi răspunde: „Cum o să ajungă acestea la o sută de oameni?” (2Rg 4,43) Însă Elizeu se încrede în puterea Domnului, în Cuvântul său care îi spusese: „Vor mânca şi va mai rămâne!” (2Rg 4,43) Şi, cu adevărat, cei o sută de oameni au mâncat şi s-au săturat, ba a mai şi rămas. Slavă şi măreţie i se cuvin lui Dumnezeu pentru acest minunat fapt! Să spunem împreună cu psalmistul:

Să te laude pe tine, Doamne, toată făptura

şi sfinţii tăi să te binecuvânteze;

să proclame slava împărăţiei tale

şi să-ţi facă cunoscută puterea!

Tu ne dai hrană la vreme potrivită! (Ps 144,10-12)

O minune asemănătoare, dar mult mai măreaţă, într-un alt cadru şi cu alte personaje, ne este prezentată în fragmentul luat din Evanghelia după sfântul Ioan. În preajma marii sărbători a Paştelui iudaic, Isus, urmat de o mare mulţime de oameni care văzuse minunile săvârşite pentru bolnavi, s-a urcat pe un munte cu ucenicii săi şi s-a aşezat. După ce învăţase acea mulţime de oameni, după ce a săturat-o vorbindu-i despre Împărăţia lui Dumnezeu, alinând-o prin cuvinte de duh şi viaţă, după ce adusese bucurie în sufletele bolnavilor, pe care i-a vindecat, Isus se îngrijeşte şi de hrana lor trupească. Putem spune că oamenii care l-au urmat, „îmbătaţi” de cuvintele lui şi de minunile pe care le făcea, au uitat să-şi ia de mâncare. Evanghelia ne spune că un băiat avea cinci pâini de orz şi doi peşti. Şi, asemenea slujitorului lui Elizeu, din prima lectură, doi ucenici, Filip şi Andrei, îşi arată incapacitatea de a înţelege puterea lui Cristos, când, referindu-se la cele cinci pâini, Andrei spune: „Dar ce sunt acestea la atâta lume?” (In 6,9) Dar Isus le arată din nou măreţia puterii lui Dumnezeu, al cărui fiu este. Ia cele cinci pâini şi cei doi peşti şi, mulţumindu-i lui Dumnezeu pentru ele, le dă ucenicilor, ca să le împartă oamenilor, care numai bărbaţi erau în jur de cinci mii. Toţi au mâncat şi s-au săturat, iar când ucenicii au adunat resturile, au strâns douăsprezece coşuri pline. Şi aceasta din cinci pâini de orz şi doi peşti.

Iată ce lucru minunat şi greu de crezut! Dar pentru omul care crede în dumnezeirea lui Cristos, acest lucru nu este de necrezut. Pe drept spunea sfântul Augustin:

Cine hrăneşte oare lumea? Oare nu acel Dumnezeu care sporeşte sămânţa în pământ şi o transformă în spic? Ceea ce săvârşeşte an de an prin puterile naturii atunci a săvârşit într-o singură clipă.

Mulţimea îl urmează pe Isus din diferite motive: curiozitate, speranţă de vindecare, necesitate spirituală, voinţă de răscumpărare politică şi altele. Însă el se îngrijeşte de necesităţile simple: le dă să mănânce, îi odihneşte. Cere colaborarea ucenicilor care văd numai limitele lor: nu sunt bani suficienţi, este numai un băiat care are numai cinci pâini şi doi peşti. Tocmai din aceste limite ia viaţă minunea. Puţinul copilului a devenit nu numai suficient, dar şi îmbelşugat, dovadă fiind cele douăsprezece coşuri pline cu resturi. Acel copil a dat tot ce avea, puţinul pe care-l avea. L-a încredinţat lui Isus care, cu puterea sa, l-a înmulţit încât a fost îndestulător pentru toată lumea. Aceasta vrea Isus de la noi: nu să rezolvăm noi toate problemele omenirii, ci să dăm tot ce avem şi să ne încredem în puterea lui.

În continuare, după ce toţi au mâncat pe săturate, Isus ne dă un exemplu de viaţă foarte important: pune să se strângă resturile. Astfel, ne învaţă să nu risipim darurile primite de la Dumnezeu, ci să le folosim bine şi să le împărţim şi cu ceilalţi. Să nu urmărim doar binele propriu, ci din ceea ce avem să dăm şi celor ce nu au sau nu au puterea să muncească: bolnavi, bătrâni, orfani… La fel, este bine să învăţăm să şi dăruim, nu numai să primim. Altfel vom cădea în greşeala în care a căzut mulţimea săturată de Isus: văzând că au primit strictul necesar fără să muncească, au vrut să-l ia pe Isus şi să-l facă rege peste ei, un rege politic care să-i elibereze de sub dominaţia romană şi care să se îngrijească în continuare de nevoile lor. Însă Isus, întristat, se retrage singur şi se roagă pentru ei.

Suntem şi noi asemenea mulţimii care voia un rege politic, şi nu unul spiritual? Noi ce cerem de la Isus? Bani, lucruri materiale, putere?

Urmăm noi exemplul lui Isus de a dărui şi de a nu risipi? Prin alegerile noastre, prin viaţa noastră, am folosit bine sau am risipit darurile pe care le-am primit? Am făcut noi să simtă cei de lângă noi că suntem binecuvântaţi de Dumnezeu şi, prin noi, sunt binecuvântaţi şi ei?

Există astăzi mentalitatea că, pentru a mai putea face ceva pentru această lume, trebuie să faci minuni, lucruri extraordinare. Este greşit a ne gândi astfel. Este greşit şi a face un lucru bun pentru a creşte în ochii altora sau pentru răsplată. Capacităţile noastre, bunurile noastre, timpul disponibil sunt puţine, dar dăruite lui Cristos devin suficiente, chiar îndestulătoare. Isus nu vrea ca noi să facem minuni, nu vrea să mutăm munţii, ci vrea ca din ceea ce suntem şi avem să împărţim şi cu cei care nu au; să lucrăm şi pentru cei care nu pot lucra.

Se povesteşte că un om, în drumul său zilnic printr-o pădure, a văzut o vulpe cu picioarele din spate rupte. Se miră cum supravieţuia acea vulpe. Apoi văzu, la distanţă, un tigru ce-şi devora prada. După ce se sătură, tigrul plecă, iar vulpea se furişă cum putea şi se hrăni cu resturile rămase de la ospăţul tigrului. Şi a doua zi se repetă acelaşi lucru. Omul nostru spuse atunci: „Ce bun este Dumnezeu! Mă voi retrage şi mă voi odihni şi eu într-un loc şi îl voi lăsa pe Dumnezeu să se îngrijească de nevoile mele”. Aşa trecură câteva zile, dar nu se întâmplă nimic. Omul nostru, dezamăgit, îşi ridică ochii şi spuse: „Doamne, pentru mine de ce nu faci nimic?” Şi imediat auzi o voce în conştiinţa sa: „Om fără de minte, pe tine te-am creat în putere, sănătos! Ia deci exemplul tigrului sănătos şi munceşte şi nu mai fă pe neputinciosul!” Omul se ridică şi plecă, iar pe drum întâlni o fetiţă îngheţată de frig, prost îmbrăcată şi flămândă ce stătea ghemuită lângă un copac. Atunci el ridică ochii spre Dumnezeu şi întrebă: „Doamne, pentru ea de ce nu faci nimic?” Şi iarăşi auzi o voce misterioasă: „Am făcut deja! Te-am creat pe tine!”

Iată, Dumnezeu se îngrijeşte de toate făpturile sale, dar se foloseşte de fiecare dintre noi pentru aceasta. Vrea ca noi să fim slujitori ai lui, slujitori vrednici care să practicăm iubirea sa faţă de toţi oamenii, pentru ca astfel să ne păstrăm uniţi, să păstrăm unitatea pe care Dumnezeu a voit-o trimiţându-l pe Fiul său ca Pâine a Vieţii ca să moară pentru toţi oamenii. Dacă Dumnezeu a făcut totul pentru noi, eu nu trebuie să spun: „Dar eu sunt mic, incapabil, nu are nici o valoare acţiunea mea!” Ci mai bine să spun: „Iată-mă! Sunt ca acel copil cu cinci pâini; ia ceea ce am! Îţi dăruiesc! Ce vrei să fac?”

Vom respecta, astfel, îndemnul pe care sfântul Paul ni-l face în cea de-a doua lectură de astăzi, şi anume acela de a urma chemarea primită de la Dumnezeu de a fi smeriţi, blânzi, răbdători, trăind în iubire unii cu alţii. Prin legătura păcii vom păstra unitatea Duhului. Să dăm deci mărturie că facem parte din singura Biserică pe care a voit-o Cristos, că este un singur Botez, o singură credinţă, un singur Dumnezeu Tată al tuturor.

Minunea înmulţirii pâinilor se săvârşeşte într-un mod sublim şi astăzi, la fiecare Sfântă Liturghie: Isus se urcă pe munte cu ucenicii lui, adică la altar, împreună cu preotul, slujitorul său, primeşte darurile de pâine şi vin de la copiii lui, care suntem noi cu toţii, îi mulţumeşte lui Dumnezeu Tatăl pentru ele şi apoi înfăptuieşte o minune şi mai mare: le transformă în însuşi Trupul şi Sângele său dătător de viaţă. Tot prin mâinile preotului el se oferă în mici bucăţele fiecăruia dintre noi care este pregătit şi doreşte să-l primească, pentru a ne sătura cu viaţă, şi mai şi rămâne. El uneşte astfel în Trupul său pe toţi cei care cred în el.

Toţi cei care primim Pâinea Vieţii în trupurile noastre să ne dispunem fiecare să fim slujitori ai lui care, în virtutea botezului primit, să ducem mai departe lumii cuvântul dătător de viaţă pe care l-am primit, să muncim fiecare aşa cum putem pentru a păstra unitatea Duhului, pentru a păstra întreg Trupul mistic al lui Cristos, Biserica sa.

Liviu-Marian BULAI

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.