Categorii

Duminica a XVII-a din Timpul de peste An – Ciclul B – Lectio divina

PREGĂTIRE SPIRITUALĂ

Duhule Sfânt, luminează înţelegerea mea

pentru ca întâlnindu-mă cu Cuvântul,

să simt prezenţa lui Isus care-mi vorbeşte.

Duhule Sfânt, atinge inima mea şi condu-mă

pentru ca să fiu martor al Evangheliei.

Duhule Sfânt, implică-mă împreună cu alţi fraţi pentru a vesti

prin cuvinte şi gesturi că Împărăţia este aproape.

Amin.

TEXTUL BIBLIC: Ioan 6,1-15

În acel timp, Isus a trecut pe malul celălalt al Mării Galileii sau a Tiberiadei. 2 Îl urma o mulţime mare pentru că văzuse semnele pe care le făcuse cu bolnavii. 3 Isus s-a urcat pe munte şi s-a aşezat acolo împreună cu discipolii lui. 4 Paştele, sărbătoarea iudeilor, era aproape. 5 Ridicându-şi ochii şi văzând că o mulţime mare venea după el, Isus i-a zis lui Filip:

– De unde vom cumpăra pâini ca aceştia să mănânce?

6 Însă spunea aceasta punându-l la încercare; de fapt, el ştia ce avea de gând să facă. 7 Filip i-a răspuns:

– Nu le-ar ajunge pâine de două sute de dinari ca să ia fiecare câte puţin.

8 Unul dintre discipolii lui, Andrei, fratele lui Simon Petru, i-a zis:

– 9 Este aici un copilaş care are cinci pâini de orz şi doi peştişori. Însă ce sunt acestea pentru atâţia?

10 Isus a zis:

– Faceţi-i pe oameni să se aşeze!

În locul acela era multă iarbă. Aşadar, s-au aşezat bărbaţii, în număr cam de cinci mii. 11 Isus a luat pâinile şi, mulţumind, le-a dat celor aşezaţi; la fel şi din peştişori, cât a voit fiecare. 12 Când s-au săturat, le-a spus discipolilor săi:

– Adunaţi bucăţile rămase, ca să nu se piardă nimic!

13 Aşadar, au adunat şi au umplut douăsprezece coşuri cu bucăţi care au rămas de la cei ce mâncaseră din cele cinci pâini de orz. 14 Văzând semnul pe care îl făcuse, oamenii spuneau:

– Cu adevărat, acesta este profetul care vine în lume!

15 Aşadar, cunoscând că au să vină şi să-l ia cu forţa ca să-l facă rege, Isus s-a retras din nou pe munte, el singur.

1. LECTURA: Ce spune textul? 

Câteva întrebări pentru a te ajuta la o lectură atentă…

  • Unde se află Isus cu discipolii săi şi ce sărbătoare a iudeilor era aproape?
  • De ce oamenii îl urmează pe Isus şi care este problema pe care o ridică Isus datorită acelor mulţi oameni?
  • Ce cantitate de alimente au şi cât le trebuie pentru a hrăni cu ele? Există proporţie?
  • Gesturile şi cuvintele lui Isus de care sacrament îţi amintesc?
  • În ce scenă biblică se relatează că Dumnezeu a hrănit poporul său în pustiu? Vezi vreo asemănare?
  • Ce spun oamenii despre Isus după minunea înmulţirii pâinilor şi peştilor?
  • Ce vor să facă oamenii cu Isus şi cum reacţionează El în faţa acestei iniţiative a oamenilor?

Câteva piste pentru a înţelege textul

Pr. Damian Nannini

În primele patru versete, evanghelia de astăzi ne oferă o clară „compoziţie a locului, a actorilor şi a timpului”. Scenariul sau locul este malul Mării Galileii sau a Tiberiadei. Actorii sunt o mulţime care-l urmează pe Isus atrasă de „semnele” pe care le-a realizat cu bolnavii; plus Isus şi discipolii săi care se află pe un munte. Data timpului sau momentul este apropierea sărbătorii Paştelui.

Această referinţă la Paştele iudeilor, plus trecerea pe malul celălalt şi urcarea lui Isus pe munte, sunt o invitaţie de a citi relatarea care urmează în planul îndepărtat al relatării din exod. Toate acestea se vor confirma după aceea cu înmulţirea pâinilor şi mersul lui Isus pe ape, plus referinţele explicite la Moise şi la mană în discursul care urmează.

În versetele 6,5-9 avem un dialog al lui Isus cu Filip şi Andrei, doi dintre apostoli, care ne descoperă situaţia de lipsă care va cere minunea lui Isus pentru a fi rezolvată. Spre deosebire de relatările paralele în celelalte evanghelii, aici Isus este cel care, văzând mulţimea, sesizează necesitatea de a hrăni oamenii şi lipsa de surse. În această privinţă Filip calculează banii care ar fi necesari (200 de dinari) şi Andrei declară ceea ce au în mod concret: o donaţie făcută de un copil (5 pâini de orz şi 2 peştişori). Concluzia este evidentă: „ce sunt acestea pentru atâţia?”.

În 6,10-11, în pofida disproporţiei dintre necesitate şi resurse, Isus intră rapid în acţiune. Îi pune pe oameni să se aşeze (se precizează că sunt cinci mii de bărbaţi), „ia” pâinea, „mulţumeşte” şi „le dă” oamenilor. Aceste gesturi şi cuvinte ale lui Isus, îndeosebi „mulţumirea” ne trimit la Cina Pascală iudaică şi la celebrarea euharistică creştină.

În 6,12-13, prin indicaţia lui Isus, intră în acţiune discipolii cărora le revine să adune ce a rămas. Observăm că nu numai că a ajuns pentru toţi, care s-au „săturat”, ci a şi rămas mult. Cu toate acestea se evidenţiază abundenţa mâncării. Cât priveşte numărul de coşuri care s-au umplut cu firimiturile rămase, douăsprezece, este greu să nu vedem o relaţie cu grupul apostolic identificat cu acest număr puţin mai înainte (cf. In 6,67.70.71).

În 6,14-15 avem reacţia oamenilor în faţa „semnului” înmulţirii pâinilor. În primul rând spun: „Cu adevărat, acesta este profetul care vine în lume!”. Aici este o referinţă clară la Dt 18,15.18, text mesianic pentru că vesteşte venirea unui profet ca Moise. Acest lucru este foarte semnificativ deoarece „contextul fundamental în care se situează întregul capitol este comparaţia între Moise şi Isus: Isus este Moise cel definitiv şi mai mare, «profetul» pe care Moise l-a vestit la porţile ţării sfinte (Dt 18,18)” (J. Ratzinger).

În al doilea rând, se relatează că „au să vină şi să-l ia cu forţa ca să-l facă rege”. Şi aici există o aşteptare mesianică de tip temporal-pământesc cu referinţă la succesorul lui David care va veni să elibereze poporul de relele sale şi să-i dea glorie lui Israel. Nu este vorba de a-l recunoaşte ca rege care venea de la Dumnezeu, ci de „a-l face rege”, „asta ar echivala cu situarea lui ca un conducător al unei revoluţii care să-i expulzeze pe romani şi să restaureze împărăţia lui Israel […]. Evanghelistul arată clar că Isus nu s-a implicat în mesianismul politic pământesc. Împărăţia sa nu îşi avea originea sa şi nici forţa sa în această lume. Era important de a clarifica aceste concepte în epoca în care s-a scris evanghelia, când creştinismul putea să fie confundat cu vreuna din mişcările aşa-numite naţionaliste ale iudeilor” (L. H. Rivas).

Secţiunea se termină semnalând că Isus s-a întors – s-a urcat pe munte, de data aceasta singur. Aşa cum bine zice G. Zevini: „Când omul nu lasă loc pentru căutarea sinceră a darului lui Dumnezeu, nu ajunge să citească evenimentul ca un cuvânt de mântuire şi nu se deschide la credinţă. În faţa acestui grav echivoc de mesianism, lui Isus nu-i mai rămâne altceva de făcut decât să se retragă în singurătatea muntelui pentru a se ruga, pentru a scăpa de oamenii care vor să profite de El cu scopul de a-l transforma într-un rege pământesc. Aici începe acea dezertare a oamenilor care se relatează în acest capitol, până când Isus rămâne numai cu cei doisprezece”.

Ţinând cont că această relatare are ca fundal două relatări din Vechiul Testament: înmulţirea pâinilor din partea profetului Elizeu (2Re 4,42-44) şi darul manei în pustiu (Ex 16,13-35), mesajul este că Isus are autoritatea şi puterea vechilor profeţi şi oameni ai lui Dumnezeu ca Moise şi Elizeu. Da, însă este mai mult decât ei, pentru că are mai mult pentru a le da oamenilor: altă pâine şi altă viaţă.

2. MEDITAŢIA: Ce-mi spune Domnul în text?

Pentru cel care priveşte viaţa fără credinţă există numai realităţile materiale. Şi nimeni nu neagă că sunt foarte reale şi foarte necesare. Însă, sunt suficiente pentru a umple inima noastră? Este suficient a avea multe lucruri materiale pentru a fi fericit, pentru a se simţi realizat ca persoană? Această atitudine o vedem reflectată în mulţimea care este hrănită de Isus în evanghelia de astăzi. Se opresc în ceea ce este material în minune, şi-au umplut stomacul şi au rămas acolo. Şi îl caută pe Isus pentru ca să fie regele lor şi să le dăruiască mereu hrană pentru ca să nu trebuiască să se străduiască s-o obţină. Şi pentru aceasta Isus „s-a retras”, pentru că nu vrea să le creeze iluzii false şi nici aşteptări false.

În schimb, cel care priveşte viaţa cu credinţă recunoaşte şi acceptă existenţa şi necesitatea a tot ceea ce este material; însă nu se opreşte aici, merge dincolo de material sau vizibil. Simte în inima sa o foame superioară, simte că materialul nu poate să-l umple complet şi se deschide la realităţile spirituale, se deschide prin credinţă la Dumnezeu.

Meditând această scenă din evanghelie este bine ca să ne întrebăm care sunt aşteptările noastre faţă de Isus, ce aşteptăm de la El. Nu este vorba deloc de a minimaliza necesitatea noastră de hrană şi băutură; de sănătate, afect, mulţumire, muncă, rezultate; însă toate căutările şi dorinţele noastre se reduc la asta? Pentru aceasta este atât de important să ne întrebăm de dorinţa noastră de Dumnezeu care este ascunsă însă mereu vie în inima noastră. Recuperarea dorinţei de Dumnezeu este ceva vital, însă astă se ciocneşte de cultura gratificării imediate, care cu preţul de a da satisfacţie dorinţelor noastre primare ajunge să adoarmă dorinţele noastre profunde, foamea noastră de Dumnezeu.

De asemenea, această evanghelie este o invitaţie de a avea o privire de credinţă pentru a descoperi că toată realitatea materială şi vizibilă este într-un anumit mod un semn, o scară spre Dumnezeu. Astfel, de exemplu, pot să mă ridic şi să mă concentrez în activităţile mele direct. Sau pot conştientiza, graţie credinţei, că fiecare zi este un cadou al lui Dumnezeu, că sunt viu şi graţie Lui pot să fac multe lucruri de-a lungul zilei. Pot pur şi simplu să mă bucur de o hrană; însă cu credinţa pot, în afară de asta, să-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru darul hranei. Şi tot aşa cu toate lucrurile din viaţa mea: totul este semn al prezenţei sale şi al iubirii sale. Ne lipseşte numai credinţa pentru a descoperi şi a trăi asta.

În sfârşit, să medităm la generozitatea tânărului care a adus ceea ce avea şi graţie acestui dar Isus a realizat minunea înmulţirii. „Cu siguranţă avem timp câteva ore, câteva talente, câteva competenţe… Cine dintre noi nu are cele «cinci pâini şi cei doi peştişori ai săi»? Toţi avem asta! Dacă suntem dispuşi să le punem în mâinile Domnului, vor fi suficiente pentru ca în lume să fie un pic mai multă iubire, pace, dreptate şi mai ales bucurie. Cât de necesară este bucuria în lume! Dumnezeu este capabil să înmulţească micile noastre gesturi de solidaritate şi să ne facă părtaşi de darul său” (Papa Francisc).

Să continuăm meditaţia noastră cu aceste întrebări:

  • Ce caut şi aştept în fiecare zi din viaţa mea?
  • Mă absorb lucrurile materiale şi consumismul îneacă dorinţele mele mai profunde?
  • Unde caut fericirea? Ce dorinţă există în adâncul inimii mele? Ajung să simt?
  • Am învăţat că numai Dumnezeu poate sătura dorinţele mele cele mai profunde?
  • Cred că Isus poate da adevărată plinătate vieţii mele, caut şi aştept totul de la El?

3. RUGĂCIUNEA: Ce-i răspund Domnului care îmi vorbeşte în text?

Mulţumesc pentru că m-ai invitat să mă aşez la masă

Şi să fiu martor al dăruirii tale.

Ia-mi foamea de a fi slujit fără să slujesc.

Ia-mi aşteptările de a avea totul fără a mişca un deget.

Dăruieşte-mi să te caut dincolo de minuni.

Să te descopăr cu Prezenţă necondiţionată în cotidian.

Fii Unicul care poate să mă sature.

Mă ofer, pentru ca împreună,

Să fim semne credibile ale Împărăţiei Tale

Care se află între noi.

Amin.

4. CONTEMPLAŢIA: Cum îmi însuşesc în viaţă învăţăturile din text?

„Isuse, dăruieşte-mi o privire de credinţă pentru a te descoperi în cotidian”

 

5. ACŢIUNEA; La ce mă angajez pentru a concretiza schimbarea?

Îmi propun să aduc cele cinci pâini ale mele şi cei doi peştişori având o privire de credinţă faţă de rudele mele mai apropiate.

„Isus satură nu numai foamea materială, ci pe aceea mai profundă, foamea de sens al vieţii, foamea de Dumnezeu. În faţa suferinţei, a singurătăţii, a sărăciei şi a dificultăţilor atâtor oameni, ce anume putem face noi?”

Papa Francisc

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.