Categorii

Duminica a XVII-a din Timpul de peste An – Ciclul A

1Rg 3,5.7-12; Rom 8,28-30; Mt 13,44-52

Mesajul central al liturgiei de astăzi se rezumă la bucuria de a-l urma pe Cristos; cine experimentează aceasta ştie că orice altceva nu are valoare. Isus încearcă să ne facă conştienţi că mântuirea adusă de el este unicul bine preţios, pentru care omul trebuie să se dedice în mod total, fără regrete, rezerve şi nostalgie. Împărăţia cerurilor, viaţa de comuniune cu Dumnezeu, este unicul bine preţios pentru care merită să abandonezi totul.

Prima lectură, luată din Cartea Regilor, celebrează înţelepciunea lui Solomon; este unicul dar pe care acest tânăr, devenit rege în locul tatălui său, David, l-a cerut şi l-a obţinut de la Dumnezeu. În momentul asumării maximei responsabilităţi în fruntea poporului, el îi cere lui Dumnezeu, nu o viaţă lungă, nu bogăţiile acestei lumi, nu moartea duşmanilor, ci o inimă înţeleaptă pentru a putea distinge binele de rău. Solomon se prezintă în faţa lui Dumnezeu aşa cum este; îşi mărturiseşte propriile lipsuri şi propriile limite: „Sunt foarte tânăr, nu ştiu să mă comport ca un rege” (1Rg 3,7). El nu este preocupat de propria imagine, de succes, de popularitate, ci doreşte din toată inima binele altora. Chiar dacă nu avem responsabilităţi deosebite de conducere, toţi putem lua ca model rugăciunea lui Solomon. De o inimă „înţeleaptă şi pricepută” avem fiecare nevoie în viaţa noastră pentru a discerne binele de rău.

Psalmul 119, prezent în liturgia cuvântului de astăzi, este doar o mică parte din lungul cânt de laudă adus Legii lui Dumnezeu. Poporul lui Dumnezeu a descoperit o comoară unică în valoarea sa: cuvântul lui Dumnezeu, legea din gura sa.

Tot despre o comoară este vorba şi în Evanghelie. În această duminică, Isus continuă să ne vorbească despre „împărăţia sa”, folosindu-se de alte trei parabole. Acesta era un mod de a vorbi al lui Isus pentru bogăţia învăţăturilor ce se pot vehicula printre ele, ori pentru a vorbi despre realităţi noi. Împărăţia cerurilor sau împărăţia lui Dumnezeu este tema centrală a propovăduirii lui Isus. El a anunţat împărăţia nu doar ca pe o realitate care este aproape, ca pe ceva ce avea să apară în viitorul apropiat, ci o realitate care era deja prezentă, fiind manifestată în persoana şi lucrarea lui. Secretul apartenenţei la împărăţie constă în apartenenţa la Isus. Dacă celelalte parabole, cea a semănătorului (cf. Mt 13,1-23), a neghinei (cf. Mt 13,24-30), parabolele grăuntelui de muştar şi a plămadei vorbesc despre împărăţia cerurilor în dinamica ei interioară paradoxală, parabolele de astăzi, cea a negustorului de mărgăritare, a comorii ascunse şi a năvodului, ne vorbesc, în primul rând, despre atitudinea omului faţă de împărăţia cerurilor. Foarte grăitoare se dovedesc îndeosebi primele două parabole: „Împărăţia cerurilor este asemenea cu o comoară ascunsă în ogor, pe care un om, găsind-o, o ascunde din nou şi, plin de bucurie, se duce, vinde tot ce are şi cumpără ogorul acela. Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu un negustor care caută mărgăritare frumoase. Când găseşte un mărgăritar de mare preţ, se duce, vinde tot ce are şi-l cumpără” (Mt 13,44-46).

În aceste două parabole, Isus ne descoperă legea adevăratei convertiri. Sfântul Ioan Crisostomul spunea: „Cu aceste două parabole, învăţăm nu doar că este necesar să ne eliberăm de toate celelalte lucruri, dar că trebuie să o facem cu bucurie. Cine renunţă la ceea ce posedă trebuie să fie convins că acest lucru este un câştig, nu o pierdere. De fapt, cei care posedă Evanghelia ştiu că sunt bogaţi”.

Cine crede în Evanghelie ştie că a găsit o comoară. Astfel, a intrat în împărăţie, dar nu este suficient; trebuie să şi lase ca împărăţia să intre în el şi să sălăşluiască în el pentru totdeauna.

Dar ce este, în fond, această comoară, această perlă preţioasă pentru care merită să dai totul, plin de bucurie, şi să consideri celelalte lucruri secundare? Evanghelia de astăzi ne dă răspunsul: „împărăţia cerurilor”, care este, înainte de toate, Cristos însuşi. El este Fiul lui Dumnezeu ce domneşte suveran peste creaţie, omul concret, în care dumnezeirea locuieşte în plinătatea sa (cf. Col 2,9). El este izvorul păcii, al bucuriei, al speranţei. În el, natura umană este salvată şi glorificată. El este Dumnezeu, care, făcându-se om, a devenit aproapele nostru, mântuitorul nostru, prietenul şi fratele nostru.

Aşadar lucrul cel mai înţelept este să avem curajul să lăsăm totul, să dăm totul pentru a cumpăra acest bine preţios. Astfel, ni se spune ce au făcut primii discipoli după ce l-au întâlnit pe Domnul, care i-a chemat să-l urmeze. „Ei au lăsat totul” pentru a dobândi plenar bunul cel mai preţios. Sfinţii au avut acest curaj, căci după ce l-au întâlnit pe Cristos Domnul, cu bucurie au lăsat totul. Sfântul Ignaţiu de Loyola a abandonat cariera militară şi a devenit ostaş al lui Cristos, un înflăcărat apărător şi propovăduitor al Evangheliei. Sfântul Francisc de Assisi, deşi făcea parte dintr-o familie nobilă şi avea viitorul asigurat, a lăsat lumea cu bucuriile ei imediate, dar trecătoare şi înşelătoare, pentru a dobândi fericirea adevărată şi totală. Da, împărăţia lui Dumnezeu este comoara prin excelenţă, însă este o comoară ascunsă. Ne întrebăm: unde putem găsi acel câmp în care este ascunsă comoara? Să nu încercăm în afara noastră, în orizontul lucrurilor finite şi trecătoare! Comoara pe care orice inimă o doreşte nu este în afara noastră, ci în interiorul nostru. Să săpăm, să căutăm neobosiţi şi vom exclama asemenea sfântului Augustin: „Îndelung te-am căutat, frumuseţe ascunsă, târziu te-am găsit, eu te căutam în afara mea şi tu erai în mine”.

Dacă dorim să-l găsim pe Cristos, să facem tăcere în inimile noastre şi îi vom auzi glasul, să ne rugăm, pentru că în rugăciune îl vom găsi cu siguranţă! În prima lectură ni se relatează cum Solomon, rugându-l pe Dumnezeu, a înţeles că singura sa şansă de reuşită în noua misiune este să-şi pună încrederea în el. Să ne apropiem de sacramentul Pocăinţei pentru a ne converti, şi astfel, să-l putem primi pe Isus în sfânta Euharistie. Să nu-l căutăm departe, el este prezent aici, în tabernacol, aşteptându-ne să ne întâlnim cu el.

Interesantă şi pilduitoare este atitudinea celor doi protagonişti după descoperirea „comorii” şi a „mărgă-ritarului”. Ei reacţionează prompt şi hotărâţi. În faţa acestei mari descoperiri ei nu au rămas pasivi, ci au făcut o alegere spontană şi plină de entuziasm.

În contrast cu atitudinea protagoniştilor acestor parabole, avem atitudinea tinerei din exemplul următor. O tânără nobilă locuia într-un castel superb şi ţinea foarte mult la decorul ei interior. Într-o seară, s-a prezentat la ea în grabă fiica unui biet zidar şi i-a spus: „Veniţi repede! Tatăl meu este pe moarte şi trebuie să vă comunice ceva foarte important”. Tânăra nu s-a dus, gândindu-se că nu merita osteneala să dea curs invitaţiei zidarului. Dar o oră mai târziu, fiica zidarului s-a întors şi mai agitată şi a insistat: „Veniţi repede, domnişoară! Veniţi, vă rog… Mama dumneavoastră, în timpul războiului, a ascuns mult aur şi argint într-un zid al castelului şi numai tatăl meu trebuie să vă indice locul când veţi fi împlinit 20 de ani; dar acum este pe patul de moarte şi vrea să v-o spună imediat”. Atunci, domnişoara a alergat în grabă la muribund, dar a fost prea târziu; când a intrat în casă, zidarul şi-a dat ultima suflare. Domnişoara, aproape înnebunită de supărare şi furie, a căutat comoara ascunsă în mai multe locuri în ziduri, dar nu a găsit-o niciodată.

Această comoară nu era departe, ci în interiorul palatului. Ea exista chiar dacă tânăra nu avea cunoştinţă de ea, dar nici nu a făcut cel mai mic efort pentru a o descoperi. Când am găsit comoara, nu trebuie să ne scape din mână, ci să ne decidem repede pentru a nu fi prea târziu.

Unul dintre păcatele cele mai subtile şi mai răspândite printre catolicii contemporani este, cu siguranţă, acela de a se fi transformat treptat din „fii activi” în „spectatori” ai Bisericii. Iată motivul pentru care trebuie să ne schimbăm atitudinea şi să redevenim fii activi ai Bisericii. Este momentul să devenim „căutători de Dumnezeu”. Să-l căutăm pe Dumnezeu şi, găsindu-l, să-l punem pe primul loc în viaţa noastră. Sfântul Paul, în a doua lectură, a înţeles planul lui Dumnezeu şi a rămas fascinat. Surprinde întreaga desfăşurare a existenţei noastre după planul lui Dumnezeu în mai multe verbe: „Într-adevăr, pe aceia pe care i-a ştiut mai dinainte, i-a şi predestinat să poarte chipul Fiului său, ca Fiul să fie primul născut dintr-o mulţime de fraţi. Pe cei pe care i-a predestinat să aibă această asemănare, i-a şi chemat; pe cei pe care i-a chemat, i-a şi îndreptăţit; pe cei pe care i-a îndreptăţit, i-a şi condus la mărirea sa” (Rom 8,29-30). Nevoia de Dumnezeu este structurală în noi, comuniunea cu el constituie conţinutul obiectiv a ceea ce noi numim fericire.

Întâlnindu-l realmente pe Domnul, atitudinea existentă se schimbă spontan: sigur putem păstra bogăţiile materiale şi siguranţele lumeşti, preferându-le lui Cristos, dar e calea care duce la tristeţe, sau să lăsăm ca descoperirea binelui celui mai preţios să ne umple într-atât inima de bucurie şi de exaltare, încât ne va veni spontan să relativizăm restul, nu dispreţuindu-l, ci subordonându-l binelui mai mare… atunci vom putea să lăsăm şi să vindem totul, dacă este nevoie, pentru a nu pierde din mână mărgăritarul. E dovada că am găsit comoara şi că am aşezat-o în inima noastră. Va fi bucuria însăşi, pe care nimeni nu va putea să ne-o ia.

Provocarea acestei duminici să fie aceea de a ne conştientiza şansa extraordinară pe care am avut-o: de a găsi această comoară. Şi pentru a o putea gusta în profunzime nu este nevoie de o călătorie spre locuri străine, îndepărtate, în afara noastră, ci de un drum continuu în profunzimea inimii noastre.

Marius SABĂU

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.