Categorii

Duminica a XVI-a din Timpul de peste an – Ciclul C

Duminica-XVI-TPA-CGen 18,1-10; Col 1,24-28; Lc 10,38-24

      Tema lecturilor de astăzi este scoasă foarte bine în evidenţă de antifona de la împărtăşanie: „Iată stau la uşă şi bat, spune Domnul. Dacă cineva aude glasul meu şi-mi deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu mine” (Apoc 3,20). Dar pentru a auzi glasul lui Dumnezeu trebuie să ne reculegem, trebuie să ieşim din cercul intereselor noastre, din mediul nostru obişnuit, trebuie să ne sustragem din vârtejul lucrurilor pe care le avem de făcut şi să avem pace în inimă. Pentru aceasta suntem astăzi în faţa altarului, pentru a ne întâlni cu Dumnezeu care ne vorbeşte, care ne adresează cuvântul sau prin gura preotului.

      Întreaga istorie umană este o întâlnire a lui Dumnezeu cu omul pentru a-l mântui. Dumnezeu în orice împrejurare, în orice eveniment, vine în căutarea omului, se interesează de el, se apleacă asupra lui cu dragoste pentru a-l ajuta să ajungă la scopul său, cu condiţia ca omul să accepte să se întâlnească cu Dumnezeu, să trăiască în prietenie cu Dumnezeu, fidelitate faţă de Dumnezeu.

      Prima lectură ne prezintă întâlnirea lui Dumnezeu cu Avram, la stejarul din Mambre. Dumnezeu ia chip vizibil, apare sub înfăţişarea a trei oameni, dar toţi trei vorbesc la singular, că şi cum ar fi unul singur; este o imagine a vieţii intime a lui Dumnezeu, care este unic, dar în trei persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Dumnezeu îl vizitează pe Avram care se bucură de această întâlnire, îl primeşte, oferă darurile sale oaspeţilor săi dumnezeieşti. Dumnezeu nu lasă nerăsplătită această ospitalitate a lui Avram, ci îi făgăduieşte un fiu, îl face tatăl unui popor mare şi prin el binecuvântează toate neamurile pământului.

      În a doua lectură, sfântul Paul ne vorbeşte despre cea mai mare întâlnire a lui Dumnezeu cu omul, prin Isus Cristos, care a venit în această lume pentru a ne aduce cuvântul lui Dumnezeu, iertarea lui Dumnezeu, demnitatea de fii ai lui Dumnezeu şi de moştenitori ai cerului. Această întâlnire nu a fost rezervată numai unei singure persoane, numai unui singur popor, ca în Vechiul Testament, ci de ea beneficiază toate popoarele, toţi oamenii din orice timp şi din orice loc. Datorită acestei întâlniri a lui Cristos cu lumea, noi suntem creştini, suntem spălaţi de păcatele noastre, credem în cuvântul lui Dumnezeu care ne luminează asupra marilor probleme ale vieţii, nu ne mai este frică de nimic, nici chiar de moarte.

      Dar pentru ca întâlnirea cu Isus să ne conducă la mântuire, trebuie să o acceptăm, să-i corespundem. Evanghelia de astăzi ne arată modul în care trebuie să-l primim pe Isus. El intră în casa lui Lazăr şi este primit de cele două surori: Marta şi Maria. Fără îndoială că Marta era o femeie activă, independentă. Ea îi deschide uşa lui Isus, dar rămâne prizoniera unui vechi rol: „era ocupată cu o grămadă de treburi” (Lc 10,40). Nu ştie să primească noutatea lui Isus, nu ştie să aleagă ceea ce este mai important. Ea îl confundă pe Învăţător cu lucrurile care trebuie făcute pentru el. Marta este agitată, este nervoasă şi îngrijorată şi ar vrea ca Maria să o ajute. Dar Isus îi dă Martei o lecţie importantă spunându-i că se trudeşte pentru multe, dar Maria i-a făcut o primire mai bună, şi-a ales partea cea mai bună, care va dura totdeauna, chiar şi în viaţa veşnică, în care nu va mai trebui să-l servim pe Domnul cu munca materială, ci numai să-l ascultăm şi să ne bucurăm de prezenţa sa. Şi Marta a învăţat lecţia dată de Isus, proclamând, la învierea fratelui ei Lazăr, una dintre cele mai clare profesiuni de credinţă mesianică: „Eu cred că tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu, care a venit în lume” (In 11,27). Isus nu condamnă primirea Martei; chiar şi munca este necesară; vrea numai ca munca materială să fie făcută cu calm, liniştit, nu în mod exagerat, încât să ne rămână suficient timp pentru a ne întâlni cu Dumnezeu, pentru a-l asculta şi a vorbi cu el. Numai prin muncă nu putem să ne realizăm pe acest pământ, nu putem ajunge la scopul nostru pentru care am fost creaţi, nu putem ajunge la Dumnezeu pentru a ne putea bucura împreună cu el. Acest lucru a fost subliniat şi de iezuitul german P. Leppick în cartea sa „Cristos şi eşecul meu”, în care relatează următorul fapt:

      Un pescar bătrân, cu mâinile bătătorite, transporta în bărcuţa sa un student tânăr. În timp ce pescarul vâslea, studentul a observat că pe una din vâsle era scris cuvântul „ora” (roagă-te), iar pe cealaltă „labora” (munceşte). Mirat îi spune pescarului:

      – Acesta („Ora et labora”) este un proverb de mult depăşit. În ziua de azi e suficientă numai munca pentru a trăi bine.

      Pescarul, schiţează un zâmbet şi începe să vâslească numai cu vâsla pe care era scris cuvântul „labora”. Şi barca a început să se învârtă într-un loc. Studentul, puţin supărat de atitudinea bătrânului, îl întrebă ce face. Atunci bătrânul i-a răspuns:

      – Aşa merge lumea când oamenii se limitează numai la muncă şi uită de rugăciune. Se învârt în loc în jurul egoismului propriu şi nu ajung niciodată la scopul propus.

      Deci, nu trebuie să ne lăsăm absorbiţi şi consumaţi de lucrurile pământeşti, ci trebuie să lăsăm timp şi pentru rugăciune, trebuie să lăsăm liberă calea spre mister, pentru că această cale ne face să ne rupem tot mai mult de ceea ce facem zilnic, ne face capabili să ne întâlnim cu Dumnezeu şi să vorbim cu el.

      Ospitalitatea acordată de cele două surori are un bogat precedent în gestul lui Avram la stejarul din Mambre. În ambele cazuri se oferă ospitalitate lui Dumnezeu, dar concluzia celor două relatări este diferită: la Mambre, Dumnezeu îi promite lui Avram că Sara, femeia sa, îi va naşte un fiu; în Betania, Isus proclamă superioritatea ascultării cuvântului lui Dumnezeu faţă de slujirea materială. La stejarul din Mambre, ca şi în Betania, Dumnezeu se prezintă sub chip omenesc. La Mambre este vorba de o apariţie, de ceva trecător. La Betania, Dumnezeu este prezent în persoana lui Cristos care s-a făcut om, devenind şi fiul omului. Misterul întrupării este legat de un alt mister, acela al răscumpărării, prin care noi am devenit fii ai lui Dumnezeu: „Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să devină Dumnezeu” (sfântul Irineu). Dumnezeu se interesează de noi, vrea să ne conducă la mântuire şi de aceea se întâlneşte mereu cu noi. Chiar şi astăzi se întâlneşte cu noi; suntem în casa lui, Domnul este prezent, ne-a adresat cuvântul său, ne oferă ajutorul său, mângâierea sa. El doreşte să ni se dăruiască tuturor şi fiecăruia în parte în Sfânta Împărtăşanie, oferindu-ne trupul şi sângele său ca hrană şi băutură, pentru că noi să trăim în demnitatea de fii ai lui Dumnezeu.

      Astăzi, Isus bate la uşa inimii noastre. Vrea să intre pentru a aduce iertarea sa, harul său, viaţa sa. Să-i deschidem cu un act de căinţă, cu un act de iubire şi el va intra şi noi vom simţi întreaga bucurie a renunţării la rău şi a practicării binelui şi Sfânta Liturghie de astăzi va fi o reînnoire nu numai a trupului ci şi a sufletului, va fi o adevărată întâlnire de bucurie, de pace şi de har cu Dumnezeul şi Mântuitorul nostru, care ne pregăteşte pentru întâlnirea finală, când Domnul ne va introduce în rândul sfinţilor săi, în patria cerească.

                                                                                                                        Iosif Mărtinaş

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.