Categorii

Duminica a XVI-a din Timpul de peste An – Ciclul B

Ier 23,1-6; Ef 2,3-14; Mc 6,30-34 

După ce duminica trecută l-am văzut pe Isus ca profet, ba, chiar mai mult, desăvârşitorul profeţiilor, astăzi, în duminica a XVI-a de peste an, liturgia cuvântului ne propune să reflectăm asupra imaginii păstorului. Cine este păstorul adevărat şi care sunt îndatoririle lui… Păstorul este acea persoană care are în grijă o turmă. În Sfânta Scriptură întâlnim foarte des imaginea păstorului; el trebuie să fie o persoană capabilă să-şi apere turma împotriva fiarelor sălbatice şi a hoţilor, se cere să fie dăruit total turmei sale, să-şi cunoască fiecare oaie în parte, să se îngrijească de sănătatea lor, cu alte cuvinte, să-şi iubească oiţele.

În prima lectură pe care am ascultat-o, cu glasul hotărât al profetului Ieremia, Domnul se adresează dur împotriva păstorilor indiferenţi faţă de soarta turmei, preocupaţi să se îngrijească mai mult de ei înşişi decât de persoanele încredinţate lor.

Profetul Ieremia îşi desfăşoară activitatea în timpul a cinci regi. Singurul rege care a avut într-adevăr grijă de turmă a fost regele Iosia; acesta a dus o politică reconfortantă, a iniţiat şi a promovat o reformă a cultului şi, prin aceasta, a moravurilor. Însă profeţia lui Ieremia se referă în special la regii Ioiachim şi Sedecia, cu aceşti doi regi începe o îndelungată perioadă de criză morală, influenţele păgâne devin tot mai pregnante şi idolatria se infiltrează tot mai mult în rândul poporului. Acestea duc în final la rătăcirea şi la risipirea fiilor lui Israel.

Viziunea lui Ieremia şi previziunile sale nefaste erau pe punctul de a se îndeplini, sunt ultimii ani de domnie ai regelui Sedecia, Ierusalimul era deja asediat de Nabucodonosor. Fiindcă încrederea şi speranţa erau necesare în acele momente tragice, profetul Ieremia face o prezicere uimitoare:

Voi ridica din David o odraslă dreaptă care va domni ca un adevărat rege şi va face totul cu înţelepciune, va respecta dreptul şi dreptatea pe pământ. Sub domnia lui regatul va fi salvat… (Ier 23,5-6).

Cu siguranţă că evreii pioşi priveau profeţia ca fiind soluţia cea mai potrivită pentru acel moment. Venirea la putere a unui păstor înţelept după inima lui Iahwe însemna rezolvarea tuturor nedreptăţilor sociale şi religioase prin care trecea poporul.

Astăzi ne întrebăm cine ne sunt păstorii. Situaţia pare schimbată! Sunt multe culori sub care se prezintă cei care vor să fie ghizi sau păstori ai umanităţii. Oare sunt aceia care vor să fie ghizi prin programele de reformă socială şi teorii politice elaborate într-o manieră mizerabilă? Oare sunt aceia care vor să orienteze lumea spre bunăstare şi progres cu planuri economice, calculate cu exactitate matematică? Sau sunt „idolii” creaţi de publicitate, lideri de opinie care se impun pe ecranele televizoarelor?

Evanghelistul Marcu este de altă părere. În persoana lui Cristos, Dumnezeu, care a fost păstorul lui Israel conform profeţiei lui Ieremia, vine în întâmpinarea oamenilor cu chip uman, cu o iubire şi o bunătate ce depăşesc orice limite. El, Cristos, este Păstorul cel Bun care îşi iubeşte oile şi cel spre care aleargă oi din toate cetăţile pentru a se hrăni din trupul său. El este un păstor milos care nu-şi poate lăsa turma nesupravegheată în faţa uriaşelor curente relativiste şi seculariste care bântuiesc astăzi în lume la orice pas şi care tulbură conştiinţa creştină a multor credincioşi.

Însă Cristos nu este numai păstorul oilor, ci este şi păstorul păstorilor. Dacă până acum ucenicii îl urmau, îl ascultau şi învăţau de la el, de data aceasta, îi vedem în evanghelie întorşi din prima lor misiune. Bucuroşi, se adună în jurul Mântuitorului şi, probabil, cu mare înfocare îi povestesc acestuia toate câte li s-au întâmplat: dificultăţile pe care le-au întâmpinat, dar şi satisfacţiile imense întâlnite în misiunea predicării Împărăţiei lui Dumnezeu. Cristos, privindu-le entuziasmul, dar şi „oboseala” predicării Evangheliei, îi invită într-un loc retras, ca să se odihnească şi să-şi împărtăşească gândurile, şi, împreună, să se roage Tatălui care este în ceruri. Astfel îşi formează Cristos păstorii.

Retragerea de la ocupaţiile zilnice pentru a ne gândi câteva zile pe an, câteva ore pe săptămână, în mod serios şi exclusiv la propriul suflet reprezintă mijlocul cel mai eficace pentru a înţelege propria vocaţie, propriul răspuns la chemarea lui Dumnezeu, pentru a ne încărca de fervoare interioară în proclamarea Evangheliei în viaţa de zi cu zi.

Se povesteşte despre sfântul Toma de Aquino că, încă din tinereţe, acorda foarte mult timp studiului Sfintei Scripturi şi stătea foarte mult timp în rugăciune. Pentru a nu pierde nici un moment, şi-a impus să tacă şi să se ferească de vorbe nefolositoare. Cei care stăteau în jurul lui, colegii, obişnuiau să-l poreclească „boul mut”. Dar sfântul progresa atât de mult în ştiinţă şi virtute, încât profesorul său, sfântul Albert cel Mare, a exclamat: „Acest bou va mugi odată aşa de tare prin doctrina sa, încât va fi auzit în toată lumea”.

Această linişte a sfântului Toma, care părea a fi inutilă şi care-l făcea să fie considerat de cei din jurul lui „un bou mut”, l-a făcut să fie un adevărat păstor şi gândirea lui să străbată teologia până în zilele noastre. În linişte în faţa sfântului Sacrament, a primit lumina să vorbească lumii întregi despre Împărăţia lui Dumnezeu, asemenea apostolilor.

Numai liniştea sufletească ne poate face să înţelegem cuvintele sfântului apostol Paul din Scrisoarea către Efeseni: Cristos este pacea noastră! Prin moartea lui pe cruce a făcut să cadă zidul urii care despărţea cele două lumi: Israelul şi păgânii. Dărâmând acest zid, Cristos a realizat astfel o singură turmă, încât atât unii, cât şi alţii să se poată prezenta înaintea Tatălui în acelaşi duh.

Un scriitor german, Ernest Helb, spunea: „Măsura cu care sufletul s-a adăpat în tăcere este măsura cu care el se dăruieşte în acţiune”. Cu cât vom sta mai mult în prezenţa lui Isus din Preasfântul Sacrament asemenea sfântului Toma de Aquino, cu atât mai mult vom putea să devenim păstori după inima lui.

Numai el este păstorul unic şi adevărat al întregii umanităţi. În lume, Biserica este purtătoarea prezenţei sale şi a serviciului său pastoral. Deşi păstorii Bisericii sunt prin excelenţă episcopii şi preoţii, în virtutea botezului pe care l-au primit, toţi creştinii sunt datori să prelungească acţiunea pastorală a lui Cristos în lume. Însă unde pot fi laicii buni păstori? Cu siguranţă că în societate, prin funcţiile de înaltă răspundere pe care le deţin, în familiile şi şcolile pe care le conduc, prin educaţia bună acordată copiilor, în cercul de prieteni printr-un comportament creştin. Numai de la Cristos, păstorul adevărat, se pot învăţa acestea!

Nu putem să nu ne amintim de Papa Ioan Paul al II-lea, care, în fiecare dimineaţă, stând în faţa Sfântului Sacrament, a primit forţa de a da mărturie pe toată faţa pământului despre Împărăţia lui Dumnezeu. Îndemnaţi de cuvintele sfintei Evanghelii şi urmând exemplul Papei Ioan Paul al II-lea, să ne străduim mai mult ca prin viaţa noastră să dăm mărturie despre Evanghelie.

Cristinel GAL

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.