Categorii

Duminica a XVI-a din Timpul de peste An – Ciclul A

Înţ 12,13.16-19; Rom 8,20-27; Mt 13,24-43

Textele din duminica de astăzi scot în evidenţă atitudinea unui Dumnezeu ce îl aşteaptă pe păcătos să se convertească şi care nu-şi pierde răbdarea, care dă încredere, care crede în capacitatea omului de a se întoarce. Atitudine a unui Dumnezeu care este milostiv, îndurător şi iubitor. El nu este impulsiv ca noi, însă ştie să aştepte şi să dea posibilitate tuturor oamenilor, până în ultimul moment, să se corecteze, să se mântuiască. Din păcate, se pare că această atitudine nu mai este o virtute în timpurile noastre. Noi, de cele mai multe ori, dorim ca atunci când cineva ne supără să-i răspundem cu aceeaşi monedă, să-l pedepsim, să ne facem dreptate fără a-i acorda şansa de a-şi îndrepta greşeala.

Logica răbdării lui Dumnezeu este însă milostivirea şi iubirea, şi tocmai în aceasta constă atotputernicia sa, despre care se vorbeşte în prima lectură, luată din Cartea Înţelepciunii: „Tu, Doamne, care eşti stăpân a toată puterea, judeci cu blândeţe şi ne conduci cu multă îngăduinţă, că tu dispui de putere oricând vrei” (Înţ 12,18). El nu vrea să piardă nimic din tot ceea ce a creat, căci toate sunt rodul iubirii sale.

Prima lectură pregăteşte tema centrală a Evangheliei. Ea subliniază cum Dumnezeu îşi manifestă întotdeauna atât dreptatea, puterea în confruntările cu cei păcătoşi, cât şi milostivirea faţă de toţi. Puterea Domnului are aici o finalitate pedagogică, învăţând păcătosul să spere că se poate converti; să spere în iertare şi, de asemenea, să înveţe cum trebuie să se comporte oamenii între ei.

Putem vedea foarte bine legătura ce există între textul primei lecturi şi parabola neghinei din Evanghelia de azi (cf. Mt 13,24-30). Autorul Cărţii Înţelepciunii a înţeles că atunci când Dumnezeu nu intervine prin pedepse, o face pentru că aşteaptă şi pentru că vrea să dea timp pentru pocăinţă. Tot aşa, şi parabola neghinei pune în lumină milostivirea lui Dumnezeu, care dă timp pentru întoarcerea celor răi şi celor care se cred buni să crească în virtute. Însă mereu trebuie să veghem şi să fim atenţi, căci nimeni dintre noi nu ştie când va veni ceasul judecăţii, şi atunci cei buni vor fi separaţi de cei răi pentru totdeauna.

Prin parabola neghinei, Isus doreşte să ne arate, să ne facă să înţelegem dinamica pământească a împărăţiei lui Dumnezeu, pe care el a venit să o inaugureze. Această împărăţie, în faza sa iniţială şi pământească, este oferită tuturor oamenilor, indiferent de culoare, rasă, vârstă, dar, în acelaşi timp, este accesibilă şi Celui Rău, care lucrează împotriva lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, împărăţia lui Dumnezeu este prezentată de Isus ca fiind un câmp în care vor exista împreună până la sfârşitul timpurilor atât grâul cel bun, cât şi neghina.

Câmpul este lumea, sămânţa bună sunt fiii împă-răţiei, neghina sunt fiii diavolului, iar duşmanul care a semănat-o este însuşi diavolul. Acesta este motivul pentru care nu putem spune că Biserica pământească este formată doar din sfinţi, oameni drepţi şi corecţi, ci şi din oameni răi, şi aşa va fi mereu. Dezvoltând tema sfinţeniei, Catehismul Bisericii Catolice precizează că aceasta este întotdeauna imperfectă aici, pe pământ, şi că ea trebuie căutată, dobândită. Adică vrea să spună, citim în acelaşi Catehism, la nr. 827, că Biserica, pentru a fi sfântă, are mereu nevoie de purificare şi, de aceea, practică neîncetat pocăinţa şi înnoirea. Toţi membrii Bisericii, inclusiv slujitorii ei, trebuie să se recunoască păcătoşi. În toţi, neghina păcatului se află încă amestecată cu grâul cel bun.

Dar de ce Dumnezeu nu îndepărtează răul şi pe cei care îl provoacă? Unul dintre răspunsuri îl putem găsi la sfântul Augustin, care spune: „Să nu credeţi că este fără rost prezenţa celor răi în lume. Să nu gândiţi că de la ei Dumnezeu nu scoate nimic bun. Omul cel rău trăieşte ori pentru că trebuie să se corecteze, ori ca cel care este bun să fie pus la încercare prin el. Să nu-i urâm, nu ştim care dintre ei va persevera până la urmă în răutate”.

Dumnezeu este îndurător şi milostiv. El face să plouă atât peste cei buni, cât şi peste cei răi, căci el cunoaşte inima fiecărui om, care nu este un câmp semănat numai cu neghină. El ştie că omul, înainte de a fi păcătos, este creatura sa. Din acest motiv, înainte de a-l pedepsi, îi dă posibilitatea întoarcerii, a căinţei, a convertirii.

Binele este superior răului. Textul evanghelic ne relatează alte două parabole în acest sens. Prima, cea a grăuntelui de muştar, care este cel mai mic dintre toate seminţele, dar după ce a crescut este mai mare decât toate plantele şi se face pom (cf. Mt 13,32). Cea de a doua, a plămadei pe care o femeie o pune în trei măsuri mari de făină, ca să dospească tot aluatul (Mt 13,33). Binele, adică împărăţia lui Dumnezeu, creşte în lume şi în noi, chiar dacă nu-l putem vedea. În noi există şi bine, şi rău. Să scoatem răul din sufletul nostru, pentru a lăsa binele să crească, să dospească.

Sfântul Paul, prin cea de-a doua lectură, luată din Scrisoarea către Romani, ne aminteşte că prin rugăciune însuşi Duhul lui Isus cere să se împlinească opera mântuitoare, într-o formă şi o măsură necunoscute nouă, dar cunoscute doar de Tatăl. În această scrisoare, sfântul Paul prezintă punctul central al predicării sale, adică mântuirea oferită acum tuturor, fie iudei, fie păgâni, prin credinţa în Isus Cristos. Datorită lui, întreaga omenire este eliberată de sclavia păcatului şi a morţii.

Pentru a vedea că Dumnezeu se foloseşte de orice ocazie pentru a ne îndrepta şi pentru a ne convinge că suntem demni de el, să ne gândim la sfânta Margareta de Cortona. La 16 ani a părăsit casa părintească şi a fugit împreună cu un tânăr nobil, cu care a trăit în păcat timp de nouă ani. Într-o zi, el a plecat de acasă pentru mai mult timp cu un căţel. Margareta l-a aşteptat zile de-a rândul să se întoarcă. În sfârşit, a sosit căţelul lătrând. Nu s-a astâmpărat până ce Margareta nu l-a urmat într-o pădure. Acolo l-a găsit mort pe tânărul nobil, răspândind un miros greu. „Unde este sufletul lui?”, s-a întrebat ea. Dumnezeu, care a rămas mereu alături de ea, a făcut lumină în sufletul ei. Ea a mers acasă, s-a aruncat la picioarele tatălui său, i-a cerut iertare şi apoi a început o viaţă de pocăinţă aspră şi a murit în faimă de sfinţenie. Dumnezeu este alături de fiecare dintre noi, în ciuda păcatelor noastre, căci ne iubeşte şi aşteaptă să ne întoarcem la el.

Diavolul nu este o invenţie a Bisericii pentru a băga frica în inimile oamenilor, şi astfel, lumea să devină mai bună. El există cu adevărat şi lucrează zi şi noapte pentru a smulge sufletele de la Domnul. Gândul că diavolul există nu trebuie să creeze coşmaruri, nelinişti, ci trebuie să ne ţină mereu treji şi gata să-l combatem, să-i ţinem piept. Isus ne învaţă să ne rugăm şi să veghem pentru a nu cădea în păcat. Atunci când suntem slabi şi neputincioşi, să ne amintim ce ne învaţă sfântul Paul în a doua lectură: „Duhul vine în ajutorul slăbiciunii noastre… şi intervine pentru noi cu suspine negrăite” (Rom 8,26).

Adrian FĂRĂOANU

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.