Categorii

Duminica a XV-a din Timpul de peste an – Ciclul C

Duminica-XV-TPA-C-lectioDt 30,10-15; Col 1,15-20; Lc 10,25-37

      Sfânta Biserică, proclamând Cuvântul lui Dumnezu în cadrul celebrării liturgice, se întoarce cu insistenţă asupra valorilor esenţiale ale mesajului lui Cristos, pentru ca pătrunzând în străfundul inimii noastre să fie în mod constant pe buzele noastre şi să le mărturisim în fiecare moment al vieţii noastre. Astăzi Cuvântul lui Dumnezeu se îndreaptă asupra uneia din aceste valori centrale, şi anume; porunca iubirii lui Dumnezeu şi a aproapelui.

      În prima lectură luată din Cartea Deuteronomului, Dumnezeu promite poporului său o supraabundenţă de bunuri, cu condiţia ca poporul să asculte glasul Domnului şi să împlinească poruncile şi preceptele Legii. Nu este vorba numai de o observare exterioară a poruncilor, însă e necesară o convertire totală. Omul trebuie să se convertească, adică să se întoarcă la Domnul cu toată fiinţa sa, iar observarea legii trebuie să fie manifestarea acestei convertiri totale a omului spre Dumnezeu. Nu este vorba de lucruri imposibile, prea înalte pentru om, pentrucă Dumnezeu însuşi a pus legea sa în adâncul inimii sale, în însăşi natura sa umană.

      Însă dragostea faţă de Dumnezeu ar pute cădea într-o religiozotate metafizică, legalistă, culturalistă sau mai mult egoistă dacă ar fi separată de dragostea faţă de aproapele. În Evangelia de astăzi, aprobând răspunsul dat de învăţătorul legii, Cristos ne arată că iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele nu pot exista una fără cealălalta, că nu trebuie să le deosebim între ele. Chiar Isus însuşi se identifică cu cel care este în suferinţă, pentru a ne face să înţelegem că dragostea fată de aproapele devine în concret expresia dragostei faţă de Dumnezeu. Porunca iubirii lui Dumnezeu şi a aproapelui nu este nouă, după cum vedem din răspunsul învăşătorului legii; nu era nouă nici prioritatea sa. Dar cu timpul, cu formarea tradiţiilor, cu distincţiile introduse de o mentalitate de clasă, naţionalistă, porunca iubirii aproapelui a fost practic golită de conţinutul său universal şi redusă la nişte limite înguste.

      Din istorisirea parabolei vedem că atenţia lui Isus e îndreptată spre a descrie personajele. Despre cel care a fost bătut, Cristos nu ne spune decât atât: că a căzut într-o cursă a tâlharilor, şi despuiat de tot ce avea a fost lăsat în mijlocul drumului mai mult mort decât viu. În faţa celui aflat în nevoie, a celui care suferă, nu trebuie să ne întrebăm cine este, dacă este bun sau păcătos, dacă e din vina lui sau din întâmplare, dacă merită sau nu ajutor. Distincţii de acest gen ar servi numai la o evadare de a ajuta pe aproapele care este în nevoie. Pe lângă cel nenorocit trec doi funcţionari ai templului de rang diferit; persoane respectate de lume, cu o etichetă de cinste şi religiozitate, şi anume un preot şi un levit, care probabil se întorceau de la Ierusalim la Ierhion. În mod normal preotul şi levitul din cauza serviciului lor religios erau cei mai indicaţi pentru a săvârşi un gest de caritate faţă de aproapele. Însă comportamentul lor este condamnabil deoarece misiunea lor nu-i favorizează dar le agravează situaţia. Acest lucru este valabil şi pentru preotul şi creştinul de astăzi, deoarce funcţiile bisericeşti oricât de mari ar fi ele nu au nici o valoare fără dragoste. În schimb a trecut pe acolo un samaritean, un om aparţinând unui popor considerat de iudei ca şi schiamatic, eretic,un popor detestabil care nu practicau adevărata religie, pe unul din membrii acestu popor, Cristos ni-l dă de exemplu. El se apleacă asupra rănilor sale dându-i primele îngrijiri de rigoare, punându-se complet la dispoziţia lui: timpul şi banii pe care-i are nu-i mai aparţin sieşi, ci celuilalt. Se înţelege acum în ce sens a fost scrisă legea lui Dumnezeu în inima omului; nineni nu-i spusese samariteanului să se oprească. Samariteanul a întrebat inima şi a găsit răspunsul just.

      În această parabolă putem observa o evidentă intenţie polemică a lui Isus în a a tribui personajelor sale atitudini contrastante. Prima polemică e îndreptată împotriva formalismului liturgic, împotriva cultului steril care nu ajută să-l descoperim pe Dumnezeu în fraţii noştrii. Cristos combate atitudinea greşită conform căreia e de ajuns să crezi în Dumnezeu pentru a te mântui, şi să nu ai nici o obligaţie faţă de aproapele creat după chipul lui Dumnezeu. Vina preotului şi a levitului este aceea de a nu vedea raportul strâns dintre cele două porunci privitoare la iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. A doua polemică e îndreptată împotriva prejudecăţilor de rasă şi a discriminărilor sociale sau religioase, referitor la faptul că binele ar putea fi făcut numai de anumite persoane. Samariteanul, străin şi eretic pentru iudei, în realitate, săvârşeşte gesturi de caritate pe care persoanele „devotate” nu le-au săvârşit, ceea ce înseamnă că binele nu are frontiere, el poate fi făcut de oricine faţă de cineva care ete în nevoie.

      Parabola bunului samaritean ar putea fi citită şi în cheie cristologică. Propoziţia de bază în citirea în cheie cristologică a parabolei este aceasta: „S-a apropiat şi i-a legat rănile”. Gestul pe care îl face samariteanul este acesta: de a se opri şi de a-l ajuta pe semenul său. Dar cine este acela care prin excelenţă s-a apropiat cel mai mult de om? -Dumnezeu în persoana lui Isus Cristos. În natură prin opera omului, datorită păcatului strămoşesc s-a introdus o dezordine care se extinde la toate creaturile. Dar Cristos, aşa cum ne spune sfântul Paul în a doua lectură de astăzi,”prin sângele crucii Lui” (Col 1,20), a împăcat creaturile între ele şi le-a reconciliat cu Dumnezeu.

      Prin parabola Samariteanului Milostiv, Isus vrea să ne arate cine este aproapele nostru pe care să-l iubim. Prin samaritean noi aflăm că orice om ajuns la strâmtorare, orice om care duce lipsă de ceva, orice om, chiar duşmanul nostru. Iudeii şi samaritenii se duşmăneau de multem secole, dar în faţa unui evreu rănit, samariteanul nu se mai gândeşte la această duşmănie de multe secole, şi îl ajută pe evreul suferind. Tot omul ajuns la necaz are dreptul la dragostea noastră, dragoste arătată prin fapte, pentru acest om noi suntem aproapele său şi el este aproapele nostru. Aşa cum samariteanul s-a arătat compătimitor faţă de un om carte nu era ruda sa, nici condetăţean, nici de aceeaşi religie cu el, tot aşa nu trebuie să fie nici o barieră de clasă, religie, rasă, care să pună obstacol dragostei noaste pentru altul. Dragostea faţă de aproapele trebuiesă fie prevenitoare şi delicată. Samariteanul se coboară de pe cal, dezinfectează rănile cu vin şi ulei, îl ridică pe cal şi-l duce la un han încredinţându-l grijii hangiului. Rămânem mişcaţi de atâta grijă dar trebuie să ne gândim că Isus doreşte ca şi noi să facem tot aşa. Este un examen de conştiinţă continuă pe care trebuie să-l facem, şi o hotărâre statornică pe care trebuie să o luăm, pentru că adesea e foarte greu de a iubi cum a iubit acest samaritean. Dar cu toate acestea trebuie să facem ceva, deoarece chiar dacă am avea noi darul profeţiei, şi dacă am cunoaşte toate limbile şi toată ştiinţa lumii, dacă nu avem dragoste nu suntem nimic. Suntem ca nişte ţambale zăngănitoare care nu fac decât zgomot.

      Caritatea creştină te face să te uiţi pe tine însuţi şi să dai atenţie aproapelui tău iar creştinul se simte fericit când reuşeşte să se sacrifice pe sine în tăcere neştiut de nimeni, spre uşurarea fraţilor săi.

      Într-o zi a fost adus la maica Tereza de Calcutta un bătrân găsit pe o stradă a Calcuttei. Era ca un pachet de oase adunate într-un pergament subţire de piele cu o mică scânteie de viaţă. Maica Tereza îl spălă şi îl îngriji. Însă nu i se mai putea face nimic; era prea târziu ca să i se mai poată salva viaţa. Însă bătrânul mai avu forţa să murmure în limba bengaleză: „Toată viaţa am trăit ca o bestie. Acum mor ca o fiinţă umană! De ce? Şi se uita mirat la maica Tereza aplecată asupra lui cu haina sa albă şi mica cruce la gât.”

      Aceştia sunt samaritanii din zilele noastre care au milă faţă de cei suferinzi şi se comportă faţă de aceştia ca aproape. Lumea îi înţelege, le înţelege lecţia însă mulţi nu ştiu să o pună în practică. Dumnezeu ne trimite şi pe noi în lume, spre a sluji oamenilor aşa cum şi el i-a slujit. Putem să-l ajutăm pe aproapele prin vorbe, prin ajutor la muncă, prin încurajare în tristeţe şi singurătate. Iubirea dezinteresată nu aşteaptă răsplată, recompensă de la cel ajutat.

      Sfântul Augustin descrie astfel iubirea dezinteresată: „Iubirea are mâini ca să ne ajute, are picioare casă ne grăbim la cei săraci, la cei suferinzi, are ochi ca să vadă sărăcia şi necazurile de pe pământ, are urechi ca să asculte suspinul oamenilor şi plânsul lor, înainte de toate are o inimă care poate iubi şi binecuvânta. Ea are aspectul unui Cristos, Samaritean milostin care spune mergi şi fă şi tu la fel”.

                                                                                                                            Marcel Blaj

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.