Categorii

Duminica a XV-a din Timpul de peste An – Ciclul B

Am 7,12-15; Ps 84,9-14; Ef 1,3-14; Mc 6,7-15

În această duminică, a XV-a de peste an, Dumnezeu ne aminteşte că suntem evanghelizatori, că suntem misionari, că suntem cristofori, adică putători, dar şi mărturisitori ai lui Cristos în faţa lumii.

Desigur, la o primă lectură, am fi tentaţi să credem că mesajul lui Dumnezeu nu-i atrage pe credincioşii obişnuiţi, ci se adresează în mod prevalent numai unei anumite categorii de creştini, şi anume preoţilor şi călugărilor.

Lecturile duminicii de astăzi pot provoca în sufletele noastre diferite reacţii… poate că unii dintre dumneavoastră au fost cuprinşi de indignare, zicându-şi: „Iar despre preoţi? Iar despre misionari?”, ca şi cum viaţa creştinului se rezumă doar la atât; sau poate că reacţia provocată de cuvântul lui Dumnezeu este una de tip fericit, aceasta nefiind altceva decât expresia salutară a trăirii în mod autentic şi senin a credinţei. Dureros ar fi dacă mesajul evanghelic nu ar întâmpina nimic altceva decât indiferenţă din partea noastră: „Ah! Misiune? Apostolat? Frumos! Lăudabil! Dar acestea sunt îndatoririle preoţilor, şi nu ale noastre!” Şi sunt mulţi cei care îşi spun acestea, în sinea lor, ca modalitate de a-şi înăbuşi glasul conştiinţei, de a evita şi de a refuza invitaţia de a da mărturie despre Cristos, nu neapărat în faţa lumii, ci în banala viaţă de zi cu zi.

Suntem adânc ancoraţi în imanent, în imediat, iar ca reprezentanţi ai timpului, ai locului şi ai lumii acesteia lascive şi bolânde în care ne-am născut, putem foarte uşor să nu observăm că mesajul divin spune clar că suntem chemaţi toţi, absolut fiecare, la evanghelizare. Datoria de a da mărturie şi de a-l vesti pe Cristos lumii este un element constant al stării de creştin. Domnul se foloseşte de întreaga noastră fiinţă, întrucât îl vestim cu buzele şi dăm mărturie prin faptele şi gesturile noastre, în viaţa obişnuită, ca oameni obişnuiţi.

Progresul civilizaţiei umane a condus la specializarea omului: nemaiputând fi expert în toate domeniile, omul se specializează într-un anume sector al existenţei mundane. Am ajuns astfel să ne exercităm competenţa doar în domeniile pe care ne-am axat: medicul în cele medicale, scriitorul în cele literare, preotul în cele spirituale etc. Astăzi a devenit un semn de distincţie interioară, de onestitate intelectuală să poţi admite că în cutare sau în cutare domeniu nu e cazul să te pronunţi, pentru că nu ne pricepem… Ce te faci atunci când nu te pricepi să fii om? Sau creştin? Îmi amintesc de-o vorbă de-a lui Andrei Pleşu, un scriitor român contemporan, care afirma că suportăm să spunem şi să ni se spună că nu suntem destul de harnici, de iscusiţi, destul de ştiutori; dar ceea ce nu putem să tolerăm, după cum ne spune domnul Pleşu, este să ni se nege competenţa noastră morală; să ni se desfiinţeze pur şi simplu ţinuta morală interioară a fiinţei proprii.

Închişi în această existenţă plină de păcat, înlănţuiţi într-o societate parcă hedonistică, ce îşi caută mereu numai plăcere şi fericire iluzorie, am ajuns să fim stăpâniţi de o „nedemolabilă autocomplezenţă morală” (ne place pur şi simplu… să rămânem în decadenţă, în delăsare). Relaţionându-ne mereu cu semenii noştri, în planul orizontal Eu-Tu, am uitat de legătura intimă, verticală, cu Dumnezeu, Creatorul şi unicul principiu faţă de care ar trebui să ne raportăm în plan moral. Am ajuns să afirmăm, asemenea poetului francez André Malraux, că „l’enfers c’est les autres”, adică infernul sunt ceilalţi, întrucât avem senzaţia că „le paradis c’est nous mêmes”, adică paradisul suntem noi înşine.

Atunci când o vorbă sau o persoană atentează cumva la puritatea ţinutei morale proprii, suntem imediat scoşi din starea aceasta de complezenţă, ne simţim iritaţi în străfunduri şi ne eliberăm furia împotriva a tot ceea ce ne deranjează. Părem a spune: „Adică ce vrei să spui? Nu sunt un om bun? Nu sunt un creştin adevărat?”, pentru ca să ajungem apoi să îndepărtăm repede acel agent iritant, întrucât nu reuşim să-i dovedim falsitatea, pentru că noi înşine suntem falşi în trăire.

Aşa păţeşte orice creştin care îşi trăieşte credinţa: este persecutat şi marginalizat din cauză că le aminteşte celorlalţi că au decăzut. La fel s-a întâmplat şi cu profetul Amos acum mai bine de 2700 de ani. În acea perioadă, în timpul domniei regelui Ieroboam al II-lea, Israelul cunoaşte o perioadă de linişte politică şi de prosperitate economică deosebită. O dată cu acestea îşi fac apariţia laxitatea morală şi corupţia. În acest context al decăderii credinţei, Amos, un simplu păstor şi un cultivator de sicomori, este chemat de către Dumnezeu pentru a vesti întoarcerea, convertirea. El îşi va desfăşura misiunea de profet la sanctuarul din Betel. Relatarea lui Amos este foarte directă: preotul de la Betel, Amazia, îl persecută şi-l alungă, întrucât profeţiile lui Amos vin în contradicţie cu moralitatea aristocratică, pe care Amos o condamnă drept păcătoasă. De fapt, Dumnezeu, prin intermediul lui Amos, îi atinge în conştiinţă pe izraeliţi, care, în orbirea lor, nu-şi recunosc greşeala, ci, dimpotrivă, îl alungă pe profet, numindu-l „fals”. După cum bine putem vedea, nici după aproape trei milenii situaţia nu s-a schimbat. Adevăraţii profeţi sunt şi astăzi persecutaţi pentru că vor să facă lumea să deschidă ochii pentru a-l recunoaşte pe Dumnezeu, însă lumea preferă să doarmă şi, morocănoasă fiind, le întoarce spatele. Chiar şi psalmistul subliniază importanţa mesajului divin, amintind că Domnul „vorbeşte despre pace poporului şi sfinţilor săi” (Ps 84,9b).

Având astfel schiţată imaginea şi misiunea profetului de atunci şi de acum, zbuciumul interior, raportul psihologic faţă de sine şi faţă de lume, misiunea lui de a vesti cuvântul lui Dumnezeu „la toată făptura”, putem să înţelegem mai bine pasajul luat din Evanghelia după sfântul Marcu. Există numeroase interpretări ale episodului trimiterii celor doisprezece ca „să predice oamenilor că trebuie să se convertească”. Tradiţia Bisericii a văzut în acest fragment originea divină a misiunii, a evanghelizării. Domnul însuşi îi trimite pe ucenicii săi să predice convertirea, să anunţe Vestea cea Bună, Evanghelia, şi „să scoată diavoli”. În documentul conciliar Lumen gentium, la numărul 35 găsim că „Isus, Marele Profet (…), îşi îndeplineşte misiunea profetică până la deplina manifestare a slavei sale, nu numai prin ierarhie (…), ci şi prin laici”. Cine sunt profeţii de astăzi? Fiecare dintre noi, fiecare creştin care îşi trăieşte credinţa.

În acest sens putem înţelege expresia „Biserica militantă” a teologului catolic Henri de Lubac. Biserica este în mijlocul lumii, iar prin simplul fapt al prezenţei sale aduce o „nelinişte incurabilă”, întrucât îl mărturiseşte pe Isus care a venit să „zguduie fundamentele vieţii umane”. „Isus i-a chemat… şi… i-a trimis doi câte doi”. Cristos ne cheamă şi ne trimite şi astăzi, fie persoane consacrate, fie laici. Accentuarea numărului doi nu este întâmplătoare. Vrea să arate că este nevoie de un al doilea vestitor, de un al doilea martor pentru a întări şi a da credibilitate celor spuse sau trăite de primul. Putem să privim şi la viaţa de familie ca la un adevărat apostolat: soţ şi soţie, „doi câte doi”, trimişi în lume pentru a-l face cunoscut pe Dumnezeu prin viaţa lor trăită în credinţă. Lumea consideră drept o injurie şi o provocare orice existenţă care nu este pe potriva ei. Ne amintim de cuvintele lui Isus: „lumea vă va urî din pricina numelui meu”. Suntem singuri, faţă în faţă cu lumea, „fără nimic pentru drum”, decât doar cu un baston ca semn al puterii şi învestirii venite de sus. Avem curajul de a înfrunta lumea? Un alt mare teolog catolic, Hans Urs von Balthasar, spunea că în fiecare om care se străduieşte să-l urmeze pe Isus se înfruntă două angoase: angoasa lumească şi angoasa creştină, angoasa păcatului şi angoasa crucii.

Dar nu trebuie să ne lăsăm pradă disperării şi neliniştii, ci, dimpotrivă, încrezători în promisiunile Domnului nostru Isus Cristos şi întăriţi de harului Duhului Sfânt, trebuie să ne bucurăm şi să aducem laudă lui Dumnezeu, la fel cum face şi sfântul Paul în Scrisoarea către Efeseni, unde spune: „Binecuvântat să fie Dumnezeu (…) care ne-a binecuvântat cu toată binecuvântarea spirituală în ceruri” (Ef 1,3). Exemplul şi curajul lui Paul ar trebui să ne dea de gândit…

Mântuirea vine prin credinţă, dar şi prin fapte. La fel, evanghelizarea se face atât prin cuvinte, cât şi prin fapte, gesturi simple şi sincere. În acest sens, o povestioară ne spune că, după un timp îndelungat de viaţă comunitară, de meditaţie şi de rugăciune, trei discipoli şi-au părăsit maestrul şi au început misiunea lor prin lume. După zece ani, aceştia s-au întors la învăţătorul lor. Maestrul, răpus acum de durerile bătrâneţii, îi invită să stea pe jos, alături de el, ca să audă povestea fiecăruia. Primul, cu un oarecare orgoliu, zise: „Am scris o mulţime de cărţi, le-am vândut în milioane de exemplare şi ţi-am adus şi ţie una”. Bătrânul îi replică: „Aşadar, ai umplut lumea de hârtie!” Al doilea discipol s-a lăudat că a predicat într-o mulţime de locuri şi vru să predice şi maestrului, ca să-l audă. Bătrânul i-a răspuns: „Aşadar, ai umplut lumea de vorbe”. Al treilea i-a spus maestrului: „Eu nu am făcut nimic măreţ, dar m-am gândit la sănătatea ta şi ţi-am adus această pernă ca s-o pui la spate când te sprijini de perete, ca să nu te mai doară”. „Tu, zise învăţătorul surâzând, tu l-ai găsit pe Dumnezeu”. (Un gest exterior aparent mic şi insignifiant maschează o măreţie în trăire în interior.)

Lumea are mai multă nevoie de o mărturie vie decât de vorbe sau de cărţi. A fi creştin înseamnă nu numai a crede, ci şi a da mărturie despre Dumnezeu prin viaţa proprie. Nu este de ajuns să predici despre Dumnezeu, ci trebuie să fii cuprins de o caritate gratuită şi sinceră faţă de aproapele! Nimeni nu se aşteaptă la discursuri măreţe; lumea e sătulă de atâta demagogie, de vorbe goale, de promisiuni deşarte. Nici dacă am face minuni, tot nu ne-ar crede lumea. Dimpotrivă, cea mai bună vestire a lui Dumnezeu se face prin viaţa proprie: o vestire tăcută, simplă, exprimată prin fapte mici, sincere, din iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele.

Doamne, ajută-ne să te mărturisim printr-o viaţă curată şi sinceră! Amin.

Sergiu STOICA

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.