Categorii

Duminica a XV-a din Timpul de peste An – Ciclul A

Is 55,10-11; Rom 8,18-23; Mt 13,1-23

În Sfânta Scriptură, Dumnezeu Tatăl iese cu iubire în întâmpinarea fiilor săi şi vorbeşte cu ei; în cuvântul lui Dumnezeu se află atâta putere şi tărie, încât el constituie, pentru Biserică, sprijin şi forţă, iar pentru fiii Bisericii, tăria credinţei, hrana sufletului, izvor curat şi nesecat al vieţii spirituale (DV 21).

Mesajul transmis de lecturile de astăzi este acela că Dumnezeu, în marea sa bunătate, ne dăruieşte cuvântul său din Sfânta Scriptură. Desigur, tema cuvântului lui Dumnezeu reprezintă pentru noi un real interes, mai ales dacă privim acest fapt din prisma gratuităţii acestui dar pe care ni-l face Dumnezeu. Însă ştim noi să răspundem, în mod conştient, acestui dar pe care Dumnezeu ni-l acordă? Primim cuvântul lui Dumnezeu cu toată disponibilitatea, lăsându-l să producă adevărate roade în viaţa, în inima noastră, fiind ajutaţi de harul lui Dumnezeu?

O înţelegere mai profundă a liturgiei cuvântului de astăzi conduce, cu certitudine, la o viaţă creştină autentică şi mai angajantă în ceea ce priveşte responsabilitatea faţă de darurile primite de la Dumnezeu, precum şi necesitatea de a produce roade, ca rezultat concret al colaborării noastre cu cuvântul eficace şi creator al lui Dumnezeu.

Eficacitatea cuvântului lui Dumnezeu ne apare mai clar în textul primei lecturi de astăzi, din Cartea profetului Isaia. Imaginea luată din ambientul agricol este sugestivă şi pătrunzătoare: ploaia şi zăpada cad din ceruri, dar nu se întorc fără să ude pământul, făcându-l să rodească (cf. Is 55,10). În acelaşi mod, cuvântul lui Dumnezeu coboară din ceruri, dar nu se întoarce la Domnul fără a produce roade în inimile acelora dispuşi să-l primească. Astfel, este subliniată eficacitatea cuvântului lui Dumnezeu. Tot ceea ce Dumnezeu spune este adevărat şi dus la îndeplinire la momentul oportun. Acest fapt reprezintă, cu siguranţă, o mare mângâiere pentru noi, cei care iubim cuvântul Domnului.

Putem afirma, fără teama de a greşi, că întreaga Sfântă Scriptură este pătrunsă de acest adevăr cu privire la eficacitatea cuvântului lui Dumnezeu. Pe acest adevăr şi-a clădit speranţa poporul evreu, găsind în el puterea de a depăşi momentele majore de nelinişte. Poporul evreu a crezut mereu cu tărie în cuvântul lui Dumnezeu, care nu poate rămâne neîmplinit. Textul primei lecturi, luat din Cartea profetului Isaia, poate fi încadrat în perioada de timp a exilului, perioadă în care Israelul a putut medita îndelung la promisiunea făcută de Domnul, aceea de a elibera poporul, aşa cum făcuse odinioară cu poporul scos din sclavia Egiptului. Această speranţă nu a încetat în inimile evreilor, având mereu clară ideea că Dumnezeu duce la împlinire tot ceea ce promite, cuvântul său nefiind rostit în zadar, ci eficace, aducător de roade.

Dumnezeu, care creează totul prin Cuvântul său, oferă oamenilor, în lumea creată, o mărturie permanentă despre sine. Mai mult chiar, voind să deschidă calea mântuirii de sus, s-a descoperit pe sine însuşi încă de la început protopărinţilor noştri. După căderea lor, făgăduindu-le răscumpărarea, i-a ridicat din nou în speranţa mântuirii. La vremea stabilită de el, l-a chemat pe Abraham ca să facă din el un popor mare, popor pe care, după patriarhi, l-a învăţat prin Moise şi profeţi să-l recunoască drept singurul Dumnezeu viu şi adevărat, Părinte purtător de grijă, Judecător drept, şi să-l aştepte pe mântuitorul promis. Astfel a pregătit prin veacuri calea Evangheliei (cf. DV 3).

Expresia maximă a iubirii pe care Dumnezeu o poartă lumii s-a realizat în Isus Cristos, Cuvântul făcut trup. El exprimă iubirea Tatălui, care, după înălţare, îl trimite pe Duhul Sfânt pentru a duce mai departe planul de mântuire în trupul său, care este Biserica. Acesta este şi mesajul pe care îl transmite cea de a doua lectură de astăzi. Textul din Scrisoarea către Romani ne arată cum întreaga creaţie este în aşteptarea deplinei desăvârşiri. Descoperim o situaţie, am putea spune, paradoxală: omul este deja mântuit şi răscumpărat, graţie operei mântuitoare a Domnului Cristos, dar trăieşte încă pe pământ, pentru a continua pelerinajul său spre deplina cunoaştere a lui Dumnezeu. Vorbim aici despre acea imagine dinamică dată de expresia „deja şi nu încă”, imagine care provoacă în noi, în acelaşi timp, bucurie, durere şi speranţă, exprimând, de fapt, situaţia noastră de creştini: noi suntem deja mântuiţi prin Isus Cristos, însă vom ajunge la plinătatea harului lui Dumnezeu, ceea ce trăim acum fiind doar arvuna vieţii viitoare.

În Evanghelie se vorbeşte despre semănătorul care a ieşit să semene. Cristos însuşi ne explică înţelesul acestei parabole în versetele ce urmează acestei pericope evanghelice. Ceea ce atrage atenţia este faptul că semănătorul din parabolă este plin de încredere. Experienţa a demonstrat că, odată aruncată sămânţa, în inima celui care seamănă se naşte speranţa, sămânţa fiind originea acestei speranţe. Nimeni nu ar semăna dacă nu ar fi încrezător că va veni o zi în care va recolta. Astfel, semănătorul îşi îndreaptă privirea atunci când seamănă, nu numai asupra muncii pe care o depune, muncă plină de oboseală şi sudoare, dar şi spre viitor, nădăjduind o recoltă bogată.

Belşugul de rod despre care ne vorbeşte Domnul Cristos în parabolă este simbolic. De fapt, acel treizeci, şaizeci, sută la sută amintit presupune o fertilitate a pământului superioară cu mult posibilităţii de a rodi, dacă ţinem cont, mai ales, de calităţile pământului din Israel. Semănătorul, aruncând seminţele, pierde o cantitate considerabilă, o parte căzând fie în pământ nefertil, fie sunt mâncate de păsări, fie cad între pietre sau spini. Cu toate acestea, el nu încetează să semene, iar cu cât aruncă mai multă sămânţă, cu atât dă dovadă de o mai mare generozitate. În mod inutil ar păstra sămânţa ascunsă undeva într-un sac. Adevăratul semănător trebuie să ştie să înfrunte cu deplină încredere riscurile pe care le ridică terenul, continuând să semene, numai în acest fel putând aştepta o recoltă îmbelşugată.

Semănătorul este Dumnezeu, noi suntem pământul şi, chiar dacă ne surprinde, în acest mod procedează Domnul atunci când ne adresează cuvântul său. Pentru această generozitate a lui Dumnezeu trebuie să fim recunoscători, disponibili şi receptivi la mesajul său, fără să întârziem a aduce roadele pe care Domnul le aşteaptă de la noi.

Frumuseţea parabolei şi a mesajului său constau în faptul că, în ciuda diversităţii locului unde ajunge sămânţa, o parte din ea căzând în pietriş sau spini, fără să ofere garanţia unei recolte bogate, semănătorul aruncă totuşi sămânţa. Un semănător care, prevăzând că o parte din seminţe s-ar pierde din cauza calităţii scăzute a terenului, ar renunţa să semene, s-ar comporta în mod stupid, manifestându-şi mai curând zgârcenia şi neîncrederea în capacitatea seminţelor de a aduce rod într-atât încât recolta să fie măcar de treizeci la sută.

Se povesteşte despre o fetiţă de nouă ani, Mary, că, într-o zi, pe când era cu mama ei într-un magazin, a văzut un colier ieftin, dar frumos, confecţionat din pietricele viu colorate. A întrebat-o pe mama ei dacă i-l cumpără şi ea i-a răspuns: „Facem o înţelegere, eu îţi cumpăr colierul, iar când ajungem acasă, facem o listă de lucruri pe care le-ai putea face tu ca să-l poţi plăti, bine?” Mary a fost de acord şi mama ei i-a cumpărat colierul. Fetiţa se străduia în fiecare zi să facă toate treburile şi în scurt timp şi-a plătit datoria. Ea iubea foarte mult colierul. Îl purta pretutindeni: la şcoală, când dormea, când ieşea cu mama ei. Tatăl fetiţei avea obiceiul ca în fiecare seară să-i citească fiicei sale câte o poveste. Într-o seară, după ce i-a citit povestea, a întrebat-o: „Mary, mă iubeşti?” „Oh, da, tată”. „Atunci, dăruieşte-mi colierul tău”, i-a spus el. „Tată, nu colierul”, a continuat fetiţa”. „Dar ţi-o dau pe Rosita, păpuşa mea preferată. E bine, tată?” „Oh, nu, fetiţa mea, lasă, nu contează”; şi, sărutând-o pe obraji, i-a zis: „Noapte bună, micuţo”. O săptămână mai târziu, tatăl a întrebat-o din nou, după ce i-a citit povestea: „Mary, mă iubeşti?” „Oh, da, tată, ştii cât de mult te iubesc!”, a răspuns ea. „Atunci, dă-mi colierul tău”. „Dar, tată, nu colierul; ţi-l dau pe Hamster, şoricelul pe care mi l-ai făcut cadou”. „Nu, fetiţo, lasă”; şi i-a spus din nou: „Somn uşor”. După câteva zile, când tatăl a intrat în dormitor să-i citească povestea, Mary stătea pe pat şi, cu tremur în voce, i-a zis: „Poftim, tată”. Şi i-a întins mâna. A deschis palma: în ea se afla preţiosul ei colier. Tatăl cu o mână a luat colierul, iar cu cealaltă a scos din buzunar o cutiuţă de catifea albastră. În cutiuţă era un colier din superbe perle adevărate. Le păstrase acolo, aşteptând ca Mary să renunţe la acel lucru ieftin, ca să-i poată oferi unul de valoare.

În acelaşi mod procedează şi Tatăl ceresc, aşteptând ca noi să renunţăm la lucruri lipsite de valoare din viaţa noastră, pentru a ne dărui comori adevărate. Şi ce este cuvântul lui Dumnezeu, dacă nu o adevărată comoară? Primind cuvântul său din Sfânta Scriptură, noi nu avem dreptul să îl păstrăm în mod egoist, ci suntem obligaţi să-l facem cunoscut şi altora pentru a-i îmbogăţi. Noi nu avem dreptul să păstrăm cuvântul lui Dumnezeu ca pe un bun al nostru. Să nu ne comportăm asemenea celor din poporul evreu, care, mai presus de interesul şi datoriile religioase, au aşezat interesul lor naţional. Ei pot fi asemănaţi cu pământul nefertil care nu a adus roade, risipind parcă, astfel, încrederea şi răbdarea semănătorului. Dumnezeu ne-a iubit atât de mult, încât ne-a dăruit Cuvântul, pe Fiul său. Însă avem noi dreptul să-l păstrăm în mod egoist? Datoria noastră, a tuturor, în virtutea Botezului primit, este aceea de a-l mărturisi şi altora pe Dumnezeu, de a face cunoscut cuvântul său, dar acest fapt trebuie să se vadă tradus în faptele noastre, în viaţa de zi cu zi, în modul nostru de a fi. Aceasta este nobila misiune la care Dumnezeu ne cheamă, de a fi împreună-semănători ai cuvântului său. Doar în acest mod vestirea cuvântului poate fi cu adevărat clară, rodnică şi totodată provocatoare. Sămânţa din parabolă este cu adevărat pierdută atunci când rămâne în pumnul strâns al semănătorului şovăielnic, care nu a aruncat-o în brazdă, de teamă să nu o piardă.

Domnul Cristos a voit ca în această parabolă minunată să ne dea o adevărată învăţătură despre importanţa primirii cuvântului lui Dumnezeu. Parabola depăşeşte limita timpului prezent, fiind mereu actuală, depăşeşte graniţele oricărei împărăţii lumeşti şi este un bun ecumenic menit să-i ducă la unitatea credinţei pe toţi oamenii.

Pot fi unii care în faţa dificultăţilor vor să renunţe la nobila misiune de răspândire a cuvântului, aducând diverse scuze comode, ce trădează neîncrederea în lucrarea rodnică a cuvântului lui Dumnezeu. Liturgia cuvântului de astăzi ne îndeamnă să facem contrariul acestora. Astăzi, poate mai mult ca oricând, trebuie să ne aducem aminte de mesajul pe care îl transmitea sfântul Paul prietenului său, Timotei: „Vesteşte cuvântul, insistă la timp potrivit şi la timp nepotrivit, convinge, ameninţă, îndeamnă, cu toată răbdarea şi învăţătura” (2Tim 4,2). Cu toţii trebuie să proclamăm cuvântul Domnului, fără a ne cruţa în efortul nostru. În această obligaţie, pe care noi trebuie să o îndeplinim astăzi, se află speranţa noastră de mâine. Să insistăm mereu, să semănăm cu generozitate, aruncând sămânţa cuvântului cu mâinile pline. Să avem încredere în cuvântul lui Dumnezeu, iar preocuparea noastră zilnică să fie aceea ca pământul în care ajunge sămânţa să fie un pământ care să aducă roade bogate.

Petru BIŞOG

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.