Categorii

Duminica a XIX-a din Timpul de peste an – Ciclul C

Duminica-XIX-TPA-CÎnţ 18,3.6-9; Evr 11,1-2.8-19; Lc 12, 32-48

      Viaţa de credinţă în aşteptarea patriei cereşti poate fi sinteza liturgiei de astăzi. Într-adevăr creştinul la botez, împreună cu harul sfinţitor primeşte această virtute teologală care este credinţa şi prin intermediul ei este capabil de a intra în comuniune cu Dumnezeu. După cum harul este un dar gratuit, la fel este şi credinţa. Dumnezeu este cel care cheamă la credinţă şi dăruieşte credinţa. Ea este fundamentul raporturilor noastre cu Dumnezeu. Pentru omul care nu are credinţă Dumnezeu nu are nici o semnificaţie, nici o valoare, nici un loc în viaţa sa. Pentru cel care nu are credinţă totul se sfârşeşte pe acest pământ. Creştinul în schimb este, după cum spunea cardinalul Newmann (1801-1890) „un om care aşteaptă”. Aşteaptă ca într-o bună zi să sosească cel în care şi-a pus speranţa şi care nu se înşeală şi nici nu poate înşela pe nimeni. Credinţa este cea care îi dă curaj în lupta vieţii să adopte o atitudine de aşteptare, de fidelitate, chiar dacă cel pe care îl aşteaptă întârzie. El este gata să-i deschidă la orice ceas când va veni.

      Prima lectură, luată din Cartea Înţelepciunii, evocă minunata noapte a eliberării poporului ales. Noapte de luptă şi de exterminare pentru egipteni, care au respins cuvântul lui Dumnezeu, predicat de Moise şi îşi văd murind întâii născuţi; noapte de bucurie şi de eliberare pentru evreii care, pentru că au crezut în promisiunile divine au fost cruţaţi şi au început drumul eliberării prin deşert spre locul unde Dumnezeu îi aştepta pentru a încheia cu ei o Alianţă. Prezenţa sau lipsa de credinţă decide soarta celor două popoare şi în timp ce nenorocirea se abate asupra celor necredincioşi, mântuirea este dată celor care au crezut. Toată istoria poporului evreu pe care Dumnezeu şi l-a ales ca şi popor al Său se împleteşte pe firul credinţei.

      Un exemplu de credinţă ni-l dă şi autorul Epistolei către Evrei, care în lectura a doua de astăzi prezintă cu o eficacite deosebită marea figură a lui Avraam, tatăl celor care cred. Întreaga viaţă a patriarhului este ritmată de credinţa sa măreaţă. Datorită credinţei sale el se încrede în Dumnezeu, părăseşte ţara sa şi porneşte spre o destinaţie care nu îi este precizată. Datorită credinţei crede că, deşi trecut de vârstă, va avea un fiu de la Sara şi ea deja în vârstă. Datorită credinţei nu ezită în urma poruncii divine să-l sacrifice pe Isac, fiul său unic de la care spera descendenţa promisă de Dumnezeu. Avraam crede împotriva oricărei evidenţe şi speranţe, pentru că „credinţa este garanţia realităţilor sperate, dovada realităţilor care nu se văd” (Evr 11,1). Bazat pe această credinţă de nezdruncinat el aşteaptă împlinirea promisiunilor divine chiar şi atunci când ultima scânteie a speranţei este gata de a se stinge. El aşteaptă fără a se îndoi pentru că nu speră în valori pământeşti, dar „aşteaptă cetatea… al cărui arhitect şi constructor este Dumnezeu” (v. 10).

      Autorul Epistolei către Evrei afirmă că Avraam este Tatăl celor care cred. Deci, la Avraam putem găsi atitudinea adevărată şi autentică a credinţei noastre. Ar trebui să spunem atunci că şi pe noi credinţa ne pune într-o situaţie în care cuvântul lui Dumnezeu devine pentru existenţa şi destinul nostru mai real şi mai decisiv decât tot ceea ce se poate constata şi calcula cu şiretenia şi înţelepciunea omenească. Dacă noi ne luăm credinţa în serios trebuie să ne situăm – atunci când judecăm lucrurile şi lumea – deasupra tuturor criteriilor omeneşti. Credinţa îl constrânge pe creştin să adopte o mentalitate complet nouă, în care sensul şi valoarea lucrurilor sunt profund schimbate.

      Ceea ce contează pentru creştin, ceea ce este adevărat şi real pentru el nu mai este la îndemâna omului. Credinţa şi realitatea care freamătă în ea sunt pe măsura lui Dumnezeu, căci în ea ni se împărtăşeşte Dumnezeu însuşi, silindu-l pe om să se autodepăşească ca să se deschidă misterului lui Dumnezeu. Concret, ţinta credinţei este Dumnezeu însuşi; şi aceasta ne sileşte să trăim în lume cu o inimă care trebuie să se proiecteze dincolo şi deasupra lumii. Comentând figura lui Avraam, autorul Epistolei către Evrei afirmă că cei care se încred în Dumnezeu şi se lasă în voia lui trăiesc ca nişte „străini şi peregrini pe acest pământ”, în căutarea unei „patrii mai bune, cea a cerului”. Isus în evanghelia de astăzi este mai insistent: „Iar voi fiţi gata!”, pregătiţi în credinţă şi în speranţă în aşteptarea Zilei Domnului, a cetăţii cereşti. Pericopa evanghelică începe cu o promisiune: „Nu te teme turmă mică, pentru că i-a plăcut Tatălui vostru de a vă da Împărăţia” (Lc 12,32). Ucenicii lui Isus, deşi puţini şi pierduţi în mijlocul unei lumi necredincioase, nu trebuie să se teamă, deoarece Tatăl i-a constituit moştenitori ai Împărăţiei şi pe ea se sprijină siguranţa lor de a ajunge acolo într-o bună zi. Nu sunt deci oamenii cei care cuceresc „Împărăţia” cu forţele lor, cu inteligenţa sau cu isteţimea lor, dar este Dumnezeu cel care o dă în mod gratuit. Trebuie însă ca şi Avraam să renunţe la bunurile pământeşti şi să se îndrepte toţi spre adevărata comoară care nu este în pământ, dar în cer. Pentru aceea nu preocupările excesive, nici oboselile pentru lucrurile temporale, dar atenţia pentru a-i deschide imediat când vine şi va bate trebuie să fie preocuparea ucenicului lui Cristos.

      Un stăpân avea un câmp şi mulţi sclavi. Într-o parte a moşiei sale plantă o vie. Îşi alesese un sclav foarte credincios şi-i spusese: Eu trebuie să plec. Vreau ca tu să înconjori cu un gard această vie. Dacă mă vei asculta, vei obţine la întoarcerea mea libertatea. Stăpânul plecă. Slujitorul înconjură toată via cu un gard bine făcut. Dar apoi văzu că în mijlocul viei creşteau ierburi. Şi-a spus atunci în sine: Stăpânul mi-a poruncit numai de a pune un gard, dar eu vreau ca toată via stăpânului meu să fie frumoasă! Începu deci să scoată şi să arunce iarba. Întors, stăpânul a văzut că via era înconjurată, dar a mai văzut că era curăţată şi s-a bucurat nespus de mult. A spus atunci slujitorului său credincios: Nu numai că te declar liber, dar de azi înainte eşti prietenul meu, pentru că tu ştii să faci lucrurile cu iubire. Asemenea acestui slujitor credincios şi noi creştinii trebuie să ne angajăm în munca de răspândire a Împărăţiei lui Dumnezeu, fiind totdeauna gata de a-l întâmpina pe stăpânul Împărăţiei când va veni. Trăim în lume, dar aceasta nu înseamnă o atitudine de pasivitate. Va trebui să lucrăm încă de pe acum pentru fericirea noastră viitoare.

      Când va veni Domnul? Când şi cum vom fi strămutaţi în împărăţia veşnică? Acesta este secretul lui Dumnezeu. Asemenea lui Avraam, creştinul trebuie să aştepte în credinţă şi speranţă fără a şti când şi cum se vor împlini promisiunile divine. Să-l rugăm astăzi pe Dumnezeu, spunându-i: „O Doamne, Tu nu descoperi ziua venirii Tale pentru ca noi să fim vigilenţi şi mereu gata, mereu pregătiţi pentru luptă şi în mod constant virtuoşi. Vrei ca să trăim într-o aşteptare continuă şi să fim mereu activi. Iată pentru ce laşi în nesiguranţă sfârşitul fiecărui om. Ştiind însă că tu vei veni cu siguranţă, fă ca să fim vigilenţi şi să fim mereu gata ca nu cumva să fim luaţi prin surprindere”.

                                                                                                                         Emil Moraru

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.