Categorii

Duminica a XIX-a din Timpul de peste An – Ciclul B

1Rg 19,9.11-13; Rom 9,1-5; Mt 14,22-33

În timp ce intram în biserică, v-am văzut şi pe unii dintre dumneavoastră cum înaintaţi spre această casă a Domnului. V-am văzut pe unii venind cu pas mare, grăbit, spre altarul Domnului; dar i-am văzut şi pe unii intrând cu pas mic, agale. Unii aveaţi, şi aveţi şi acum, întipărit pe chip un sentiment de linişte, de fericire; alţii lăsaţi să se întrezărească în fizionomia dumneavoastră neliniştile inimii şi problemele vieţii de zi cu zi. Unii dintre dumneavoastră aţi intrat în biserică şi aţi căutat un loc mai aproape de altar, alţii aţi optat pentru unul dintre locurile din spate.

Văzând toate acestea, m-am întrebat şi vă invit să ne întrebăm acum împreună: deşi suntem atât de diferiţi, de ce am venit astăzi aici şi ne-am adunat? Pentru ce, pentru cine venim, îngenunchem şi ne rugăm în faţa sfântului altar, în faţa lui Cristos euharisticul, în faţa sfintei Cruci? Ce dorim, ce aşteptăm de la Dumnezeu şi de la sfânta sa Biserică prin prezenţa noastră aici?

Dacă fiinţa noastră nu găseşte un răspuns imediat la aceste întrebări, să nu ne neliniştim. Să căutăm acum, împreună, să ne motivăm prezenţa sub impulsul Duhului Sfânt, călăuziţi de cuvântul lui Dumnezeu pe care tocmai l-am ascultat.

Să ne amintim cuvintele psalmistului pe care le-am aclamat împreună: „Gustaţi şi vedeţi cât de bun este Domnul”. Meditând asupra acestor cuvinte, s-ar putea să găsim tocmai unul dintre multele motive care ne aduc aici. Am venit aici pentru că vrem să gustăm, pentru că vrem să vedem bunătatea Domnului. Cuvântul lui Dumnezeu ne provoacă să conştientizăm că venim aici – în casa prezenţei Domnului – tocmai pentru a gusta şi a vedea cât de bun este el.

Aceste cuvinte ale psalmistului ni se arată a fi atât de potrivite zilelor noastre. Suntem o generaţie care vrea să reducă totul la ceea ce se simte, la ceea ce se vede. Căutăm să reducem totul la simţuri. Trăim şi ne mişcăm într-o lume care se declară – nu atât prin cuvinte, cât mai ales prin fapte – ucenica fidelă a sfântului apostol Toma: dacă nu vedem, nu credem; dacă nu simţim, dacă nu atingem cu mâna noastră, nu ne convingem. Autorul sacru pare să se fi gândit la noi când a scris aceste cuvinte: gustaţi şi vedeţi cât de bun este Domnul. Spun că s-a gândit la noi pentru că prezintă bunătatea Domnului exact aşa cum deseori ne-o dorim: sesizabilă, perceptibilă simţurilor noastre. Dumnezeu, în înţelepciunea sa providenţială, se gândeşte la noi şi ne face această demonstraţie palpabilă a iubirii şi a bunătăţii sale, mai ales în sfânta Euharistie.

Despre bunătatea lui Dumnezeu care se lasă gustată şi văzută, care se lasă simţită, ne învaţă şi fragmentul luat din Evanghelia după sfântul Ioan. Pâinea cea vie coborâtă din cer, despre care vorbeşte Isus, este trupul său, este sfânta Euharistie, este el însuşi: „Eu sunt pâinea cea vie coborâtă din cer, eu sunt pâinea vieţii. Cine mănâncă pâinea aceasta va trăi în veci”. Iar pâinea pe care Domnul o dă pentru viaţa lumii, pentru viaţa noastră, este trupul său.

Suntem chemaţi să vedem bunătatea Domnului gustând din pâinea vieţii, gustând trupul său, împărtăşindu-ne cu vrednicie. Şi trebuie să fim conştienţi că, gustând din această pâine vie coborâtă din cer şi rămasă în mijlocul nostru, nu simţim doar cât de bun este Domnul, ci primim şi viaţa veşnică, primim garanţia că nu vom muri, ci că vom trăi în veci.

Vorbind despre această bunătate a Domnului, este posibil totuşi să apară în noi anumite întrebări: ce gust are această bunătate a Domnului? Cu ce simţ putem percepe această bunătate?

Gustul bunătăţii Domnului este tocmai gustul după care fiinţa noastră tânjeşte cel mai mult, gustul pe care-l dorim cel mai mult, gustul care ne lipseşte cel mai mult.

Poate că ne lipseşte gustul credinţei. Să venim şi să gustăm şi vom simţi cum însuşi Domnul ne redă acest gust şi ne întăreşte credinţa. Sau poate căutăm salvarea speranţei care ne este în agonie. Să ne apropiem, să gustăm şi să vedem cum Domnul ni se dăruieşte pentru a ne înviora speranţa. Sau poate iubirea noastră nu mai are nici un gust. Atunci să venim şi să vedem cum bunătatea Domnului este flacăra ce ne reaprinde iubirea.

Sau poate suntem căzuţi şi vrem să ne ridicăm, sau obosiţi şi vrem să ne odihnim, sau lipsiţi de puterea de a-i ocroti şi ajuta pe cei dragi, sau lipsiţi de curajul de a da mărturie despre Cristos? Să ne apropiem cu vrednicie de această imensă şi inepuizabilă bunătate divină şi vom primi gustul care ne lipseşte, vom găsi puterea, odihna şi curajul care ne lipsesc.

Şi dacă mintea ne va cere cont şi ne va face să ne întrebăm asupra simţului cu care percepem această bunătate a Domnului, trebuie să-i arătăm că, după cum Dumnezeu ne-a lăsat ochiul pentru a ne bucura de frumuseţile creaţiei văzându-le, urechea spre a ne delecta cu sunetele melodioase ascultându-le, nasul pentru a percepe miresmele îmbătătoare mirosindu-le; la fel, providenţiala înţelepciune divină ne-a lăsat un organ şi un simţ pentru a-i percepe bunătatea: ne-a lăsat inima şi iubirea pentru a-i percepe bunătatea iubindu-l.

Şi totuşi, trăind în mijlocul unei generaţii bazate pe ştiinţă şi experimente, pe modele şi exemple, suntem oameni care vrem mereu mai mult, vrem să fim mereu mai siguri, mai convinşi. Avem nevoie de oameni care au experimentat bunătatea lui Dumnezeu, oameni care au depăşit un moment de disperare tocmai hrănindu-se cu hrana pe care o dă Domnul, gustând din bunătatea Domnului.

Biserica ne pune astăzi în faţa ochilor exemplul profetului Ilie, despre care am auzit în prima lectură luată din Cartea întâi a Regilor. Să-l privim pe profetul Ilie înainte de a gusta din bunătatea Domnului, înainte de a gusta din hrana pe care Dumnezeu i-a trimis-o prin intermediul îngerului. Îl vedem descurajat, ajuns la capătul puterilor, căzut la pământ şi cerându-şi moartea: „Îmi ajunge, Doamne! Ia-mi viaţa, căci nu sunt mai bun decât părinţii mei!” Şi să-l privim pe acelaşi slujitor al lui Dumnezeu după ce este trezit de înger: „Ridică-te, ia şi mănâncă, pentru că ai de parcurs un drum lung”. Profetul se ridică, mănâncă şi, întărit de această hrană, parcurge drumul de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi până la muntele Domnului, până la întâlnirea cu Dumnezeu.

Acelaşi înger vine astăzi şi ne spune şi nouă: ridică-te, mănâncă şi mergi înainte. Întăreşte-te cu această hrană dumnezeiască şi prinde putere, ca să parcurgi drumul tău, drumul vieţii tale de patruzeci de zile şi de patruzeci de nopţi, drum la sfârşitul căruia, asemenea profetului Ilie, trebuie să-l întâlneşti pe Dumnezeu.

Este important să nu neglijăm strigătul acestor mesageri ai Domnului. Să nu-i trecem cu vederea pe aceşti îngeri despre care ne vorbesc atât prima lectură, cât şi psalmul responsorial. Sfinţii Părinţi ai Bisericii le cereau cu insistenţă credincioşilor: împrieteniţi-vă cu îngerii! Da, împrieteniţi-vă cu cei care sunt lângă noi. Dacă nu ştim de ce este bine să căutăm această prietenie, să-l ascultăm pe sfântul Vasile cel Mare:

Îngerul stă alături de oricine a crezut în Domnul dacă nu-l alungăm prin faptele noastre rele. Dacă ai în sufletul tău fapte vrednice de pază îngerească şi dacă locuieşte în tine o minte bogată în contemplările adevărului, atunci Dumnezeu aşază neapărat lângă tine străjeri şi paznici; te întăreşte de jur împrejur cu paza îngerilor. Domnul te înconjoară cu nişte ziduri şi te întăreşte cu tăria lui. Îngerul înalţă zid împotriva duşmanilor care te atacă din faţă, te apără de duşmanii care ar veni din spate şi nu lasă nepăzite nici laturile.

Dar înaintea sfântului Vasile cel Mare, psalmistul, cu care am cântat şi noi astăzi, ne-a asigurat că „îngerul Domnului este lângă cel care se teme de el şi-l scapă din orice primejdie”. Să nu-i uităm şi să apelăm cu încredere la mijlocirea lor.

Aceste fiinţe angelice nu doar că ne ajută să gustăm bunătatea Domnului, ci ne învaţă şi cum să-l cinstim pe acest Dumnezeu rămas în mijlocul nostru; ei ne învaţă cum să-l adorăm şi ne arată cum să-i cântăm fără încetare slava şi sfinţenia. Îngerii buni trebuie să ne fie exemplu de fidelitate şi de statornicie, precum şi de ascultare şi umilinţă în faţa Domnului. Cu ajutorul lor să fugim de îngerii răi şi de exemplul lor. Să fugim de exemplul lor şi să luptăm împotriva Diavolului.

Diavolul există! Existenţa Diavolului şi a îngerilor săi nu este un basm, o poveste spusă de un părinte pentru a-şi cuminţi odrasla, ci este o dogmă învăţată şi mărturisită de o mamă, Biserica, ce doreşte să-şi mântuiască fiii, oamenii, omenirea! Catehismul Bisericii Catolice ne învaţă că „Diavolul este o voce înşelătoare, ostilă lui Dumnezeu, care din invidie îl aruncă pe om în moarte” (391). Avem datoria de a lupta împotriva acestei voci înşelătoare, iar în lupta noastră trebuie să ne lăsăm hrăniţi de bunătatea Domnului, bunătate ce se vede şi se gustă cel mai bine din Euharistie. Veniţi, gustaţi şi vedeţi cât de bun este Domnul! Acesta este îndemnul acestei duminici, acesta este îndemnul bimilenar al Bisericii, acesta este însuşi îndemnul lui Dumnezeu. Veniţi! Dar veniţi cu vrednicie, cu suflet curat. Şi trebuie să fim atenţi la această vrednicie, ca nu cumva, în loc să primim viaţa, puterea, să primim moartea, să ne gustăm propria osândă. Sacrilegiul este cea mai mare tristeţe produsă lui Dumnezeu: nu există durere mai mare în ceruri şi bucurie mai mare în iad decât sacrilegiul!

Spunem aceasta pentru că se povesteşte că doi îngeri răi discutau între ei despre care să fi fost cel mai trist moment din viaţa stăpânului lor, Satana! Şi-au început să-şi dea cu părerea: creaţia omului, alianţa cu poporul lui Israel, întruparea Fiului lui Dumnezeu, învierea Fiului lui Dumnezeu, naşterea Bisericii. Dar în toiul discuţiei lor, însuşi Satana le-a apărut şi le-a spus răstit:

Nu ştiţi nimic! Habar nu aveţi! Nu creaţia omului, nici întruparea Fiului lui Dumnezeu, nici nimic din ce aţi spus voi! Nimic! Nimic nu m-a distrus şi întristat atât de mult ca instituirea sfintei Euharistiei. Cumplită lovitură am primit! Cine s-a gândit că bunătatea lui Dumnezeu va merge până acolo încât să rămână pentru totdeauna pentru ei, între ei, cu ei?! Să-l vadă, să-l guste, să-i simtă bunătatea! Cine?! Acela a fost momentul tristeţii mele cumplite… Şi totuşi… Nu mă las… Vreau să-l bat pe Dumnezeu cu propria armă! Iar de la Iuda încoace nu încetez să savurez cu nesaţ fiecare sacrilegiu. Acestea sunt singurele bucurii pe care le pot sustrage de la oamenii ce se apropie cu nevrednicie de acest sacrament. Sărmanii de ei! Dacă ar şti bucuria mea şi fericirea iadului! Şi, mai ales, dacă ar şti tristeţea lui Dumnezeu şi a întregului cer. Nu am să mă las învins de bunătate niciodată.

Da, Diavolul luptă! A luptat şi va lupta mereu – folosindu-se de noi – împotriva lui Dumnezeu. Dar să nu ne speriem, căci avem de partea noastră cea mai puternică iubire: iubirea divină. Avem de partea noastră cea mai copleşitoare bunătate: Euharistia. Să prindem curaj, să ne ridicăm şi să ne purificăm sufletele printr-o sfântă Spovadă şi să ne apropiem de ospăţul care se pregăteşte pentru noi la această sfântă Liturghie. Să venim cu inimi curate, cu suflete în care să nu fie nici urmă de asprime, indignare, ură, insultă sau ton răstit. Să ne lepădăm de orice răutate, aşa cum ne-a îndemnat sfântul apostol Paul în cea de-a doua lectură pe care am proclamat-o. Şi, ştiind că nu e suficient să nu facem răul, ci trebuie să facem binele, să fim binevoitori unii faţă de alţii, generoşi, iertându-ne unii pe alţii. Numai aşa devenim asemenea lui Dumnezeu, ca nişte copii preaiubiţi, după dorinţa Domnului exprimată de sfântul Paul.

Făcând acestea, dobândim un suflet care îl poate primi cu vrednicie pe Domnul nostru Isus Cristos. Şi primind această pâine vie care s-a coborât din cer, nu numai că vom gusta bunătatea Domnului, nu numai că vom primi puterea de a lupta împotriva Diavolului, ci, în acelaşi timp, vom obţine viaţa veşnică, nemurirea. Şi oare nu este în noi toţi aceasta – nemurirea – cea mai mare dorinţă?

Laurenţiu DĂNCUŢĂ

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.