Categorii

Duminica a XIX-a din Timpul de peste An – Ciclul A

1Rg 19,9.11-13; Rom 9,1-5; Mt 14,22-33

„Curaj! Eu sunt: nu vă temeţi!” (Mt 14,27)

Timpul de peste an, asemenea celorlalte timpuri liturgice, este un timp privilegiat, pentru că Biserica, de-a lungul a 34 de duminici, ne propune, prin lecturile prezentate, o aprofundare a Cuvântului lui Dumnezeu, care este viu, pătrunzător şi ascuţit ca o sabie cu două tăişuri, după cum spune autorul Scrisorii către Evrei (4,12).

Lumea contemporană are acum, mai mult ca oricând, nevoie de curaj. Vedem la tot pasul violenţă, nedreptate, detractare. Este şi ambientul în care şi-a desfăşurat activitatea profetul Ilie, despre care ne vorbeşte prima lectură de astăzi, luată din Cartea întâi a Regilor. Fugind de mânia regelui Ahab, care a fost convins de soţia sa, Isabela, să-l omoare pentru că a demascat pe Muntele Carmel falsitatea preoţilor ce se închinau zeului Baal, Ilie ajunge la Muntele Horeb, unde se ascunde peste noapte într-o peşteră. Dar Domnul îl interpelează şi îi spune: „Ieşi pe munte şi stai înaintea Domnului” (1Rg 19,11). Şi iată că au loc o serie de fenomene naturale deosebite: o furtună extrem de violentă urmată de un cutremur de pământ. Dar Domnul nu era nici în furtună, nici în cutremur. După cutremur a venit un foc, însă nici aici nu era Domnul. După foc a trecut foşnetul unei dulci adieri de vânt şi Domnul era în acest foşnet.

De teama întunericului, Ilie se ascunde în peşteră, iar de teama furtunii, cutremurului şi focului nu vrea să iasă din adăpostul sigur al vieţii, nici chiar la chemarea Domnului, ci numai când simte adierea vântului binefăcător. Sfinţii Părinţi au identificat această adiere cu Duhul Sfânt, Marele Necunoscut, care dăruieşte fiecărui creştin darurile sale, printre care se află şi tăria, curajul. De câte ori nu am fost în postura lui Ilie şi ne-am ascuns de primejdiile ce pândeau viaţa noastră de creştini? De câte ori nu ne-am oprit numai asupra persoanei şi vieţii noastre, fiind orbi sau insensibili la problemele aproapelui?

Curaj, dar şi credinţă, a cerut şi Cristos ucenicilor săi în momentul când, în ciuda furtunii puternice, mergea pe mare. Fragmentul din Evanghelia după sfântul Matei este luată din partea a VIII-a a Evangheliei, numită „misterul lui Mesia”. După moartea lui Ioan Botezătorul, Isus, văzând mulţimea imensă care îl căuta, face prima înmulţire a pâinilor. În acest context se înscrie şi fragmentul evanghelic de astăzi. După ce a săturat mulţimile, Cristos s-a retras pe munte ca să se roage. Este una dintre afirmaţiile-cheie ale acestui fragment. Cristos se roagă Tatălui. Şi specifică Evanghelia: „Era singur”. În tumultul vieţii cotidiene, în zgomotul permanent care ne înconjoară, fiinţa noastră simte că are nevoie de câteva momente de linişte. Iar această linişte o găsim în rugăciune.

Spre ziuă, Cristos a coborât la ucenicii săi, dar, din cauza mării agitate, barca s-a depărtat de mal. Cristos se apropie de apostoli, mergând pe mare. Petru, mereu prompt, dă dovada unui curaj sigur şi spune: „Doamne, dacă tu eşti, porunceşte-mi să vin la tine pe apă” (Mt 14,28). Isus dă curs cererii lui, însă imediat se văd limitele credinţei lui Petru; mai găseşte încă putere pentru a striga către Învăţător pentru a fi salvat. Isus îi întinde mâna şi încearcă să-l conştientizeze de lipsurile credinţei sale. În situaţia lui Petru ne găsim de multe ori şi noi, cei care credem că avem o credinţă adevărată, dar la cel mai mic semn de dezechilibru, ne lăsăm la fund. Important este să ne ridicăm din aceste situaţii şi să fim siguri că Isus este mereu cu noi şi ne întinde o mână de ajutor, mai ales în momentele dificile ale vieţii. Cristos ne încurajează şi ne face mai conştienţi de demnitatea noastră de creştini.

Maica Tereza de Calcutta spunea: „Numai cel care are o credinţă pură îl simte pe Dumnezeu aproape şi învinge orice teamă”. În acest context, ne putem întreba: Isus, care în Evanghelia de astăzi învinge orice obstacol şi îi spune lui Petru: „Om cu puţină credinţă, de ce te-ai îndoit” (Mt 14,31), de ce nu vine să ne ajute? De ce nu ne răspunde Dumnezeu de fiecare dată când îl chemăm? De ce uneori Dumnezeu pare insensibil şi surd la cererile noastre? Cu siguranţă, Dumnezeu intervine mereu, chiar şi în durere, dar în stilul său specific. Îl respectă pe om, creatura sa, voinţa sa, împrejurările vieţii pentru a-l face mare în credinţă şi iubire.

Un medic de ţară i-a însoţit pe colegii săi de serviciu până la uşă. Nici ei n-au putut să-l ajute. Jean, unicul său copil, bolnav de difterie, avea să moară peste câteva ore. Injecţiile cu ser nu au ajutat la nimic. La uşă suna cineva. „Nu vreau să văd pe nimeni”, i-a transmis doctorul. Dar ţăranul care venise nu s-a lăsat bătut. Fiul său era pe patul de moarte la o depărtare de 10 km, în munţi. „Fără dumneavoastră nu va apuca noaptea”. „Lăsaţi-mă să văd cum îşi închide ochii fiul meu”, i-a spus medicul. Dar ţăranul i-a spus insistent: „Şi-aşa nu-l mai puteţi ajuta!” „Atâta timp cât este fiul meu, nu-l voi părăsi”, a spus medicul. „Atunci”, răspunse ţăranul, „vor muri doi”. În cele din urmă, medicul s-a hotărât să meargă cu el. Soţia i-a făcut vii reproşuri, dar medicul şi-a luat rămas-bun de la fiul său muribund şi a plecat. Câteva ore mai târziu l-a vindecat pe fiul grav bolnav al ţăranului. Ca răsplată, ţăranul i-a dăruit o monedă de aur din moştenirea lăsată de mama sa. Dar medicul a refuzat: „Nu, prietene, nimeni nu-mi poate plăti serviciul pe care l-am făcut în această noapte”. Ajungând acasă, soţia l-a primit cu aceste cuvinte: „N-ai fost aici când ţi-a murit băiatul. Dar puterea cu care ai decis să salvezi viaţa altui copil ne va ajuta pe amândoi să găsim un nou curaj pentru a trăi”.

Sfântul Paul, în cea de a doua lectură de astăzi, luată din Scrisoarea către Romani, spune că doreşte să fie el însuşi anatema de la Cristos pentru fraţii săi, izraeliţii, pentru că din ei vine, după trup, Cristos care este deasupra tuturor. Aceasta nu înseamnă că îi iubeşte pe izraeliţi mai mult decât pe Cristos, pentru că tot el spune: „Trăiesc eu, dar nu mai trăiesc eu, Cristos trăieşte în mine” (Gal 2,20).

Dacă, prin mijloacele sale, creştinismul nu ar putea să-l facă pe om mai bun, desăvârşit şi chiar sfânt, Isus Cristos nu ne-ar fi poruncit: „Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru cel din ceruri este desăvârşit” (Mt 5,48), căci el ne cere să facem ceea ce ne stă în puteri şi să-i cerem harul ca să facem ceea ce întrece posibilităţile noastre fireşti. Acest har, de conlucrăm cu el, transformă, înnobilează, divinizează firea noastă stricată prin păcat.

Sfinţii sunt exemplele noastre concludente despre schimbarea profundă pe care o săvârşeşte Dumnezeu într-un suflet care, conştient de mizeria sa, pe de o parte, şi de puterea harului divin, pe de altă parte, cooperează cu toată voinţa şi fidelitatea cu acesta spre desăvârşirea sa. Sfântul Francisc de Sales, de exemplu, printr-o asceză stăruitoare şi prin stăpânire de sine constantă şi îndelungată, a reuşit să-şi îmblânzească şi să-şi stăpânească cu desăvârşire temperamentul exploziv, astfel încât a devenit un model viu de umilinţă şi blândeţe. Iar sfânta Tereza a Pruncului Isus, tot printr-o stăruitoare luptă cu sine, însufleţită de o totală încredere în Isus, a reuşit să-şi stăpânească antipatiile naturale într-un mod atât de perfect, încât manifesta faţă de surorile din mănăstire, fără nici o deosebire, aceeaşi sinceră şi cuceritoare iubire.

Să ne reînsufleţim credinţa în puterea harului divin, în prezenţa vie şi activă a lui Isus printre noi şi în noi. Să ne deschidem inimile la chemarea lui şi să-l lăsăm să pătrundă şi să transforme gândurile, sentimentele şi voinţa noastră, modelându-le după inima sa preasfântă. În felul acesta, el se va întrupa în noi, în mod mistic, dar real, devenind fiecare dintre noi un purtător de Cristos, un Cristofor, iar cei ce ne vor vedea faptele îl vor preamări pe Tatăl nostru din ceruri.

Să ne luăm astăzi, acum, hotărârea de a reînnoi promisiunile făcute la Botez, să ne amintim de ziua primirii Duhului Sfânt la Mir, când am fost întăriţi în credinţă, şi să înaintăm prin marea credinţei mai liniştită sau mai agitată. Când este prea agitată, să strigăm cu încredere: „Doamne, salvează-mă!” (Mt 14,30), şi astfel, să fim capabili să dăm aceeaşi mărturie de credinţă ca şi sfântul Petru: „Cu adevărat, tu eşti Fiul lui Dumnezeu!” (Mt 14,33)

Marius CATRINŢAŞU

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.