Categorii

Duminica a XIX-a din Timpul de peste An – Ciclul A – Lectio divina

PREGĂTIRE SPIRITUALĂ

Doamne, am nevoie de Duhul tău,

de acea forţă divină care i-a transformat pe atâţia,

făcându-i capabili de gesturi extraordinare de dăruire generoasă pentru poporul tău.

Toţi aceia cu privirea îndreptată spre cuvântul tău şi luminaţi de tine.

Simţind provocarea misiunii pe care mi-o încredinţezi, aş dori eu

o acţiune mai profundă a ta în sufletul meu,

care să-mi dea comorile de daruri pe care le-ai împărţit atâtor bărbaţi şi femei:

de înţelepciune şi înţelegere, de sfat şi tărie, de cunoaştere şi frică de Dumnezeu,

care a fost idealul atâtor suflete sfinte de pe acest pământ.

TEXTUL BIBLIC: Matei 14,22-33

În acel timp, după ce Isus a săturat mulţimile, îndată i-a zorit pe discipoli să urce în barcă şi să meargă înaintea lui pe ţărmul celălalt, până ce el va da drumul mulţimilor. 23 După ce a dat drumul mulţimilor, s-a urcat pe munte singur, ca să se roage. Când s-a înserat, era acolo singur. 24 Barca se îndepărtase deja de uscat, la mai multe stadii, zguduită de valuri, deoarece vântul le era împotrivă. 25 Pe la straja a patra din noapte, Isus a venit la ei, umblând pe mare. 26 Văzându-l că merge pe mare, discipolii s-au tulburat, spunând că este o fantasmă şi, de frică, au început să strige. 27 Dar Isus le-a vorbit îndată:

– Curaj! Eu sunt, nu vă temeţi!

28 Atunci Petru, răspunzând, i-a zis:

– Doamne, dacă eşti tu, porunceşte să vin la tine pe apă!

29 El i-a zis:

– Vino!

Coborând din barcă, Petru a început să umble pe apă şi a venit spre Isus. 30 Dar, văzând vântul puternic, s-a înspăimântat şi, pentru că a început să se scufunde, a strigat:

– Doamne, salvează-mă!

31 Îndată Isus a întins mâna, l-a apucat şi i-a zis:

– Om cu puţină credinţă, de ce te-ai îndoit?

32 Când s-a urcat în barcă, vântul a încetat, 33 iar cei care se aflau în barcă l-au adorat spunând:

– Cu adevărat eşti Fiul lui Dumnezeu!

1. LECTURA: Ce spune textul?

Câteva întrebări pentru a te ajuta la o lectură atentă…

De ce se desparte Isus de discipolii săi? Ce se întâmplă cu barca discipolilor? Ce face Isus şi ce spun despre El apostolii? Ce le spune Isus? Cum îl pune la încercare Petru pe Isus? Ce i se întâmplă lui Petru în intenţia sa? Ce-i răspunde Isus lui Petru? Cum îl interpretează discipolii pe Isus la sfârşitul scenei?

Câteva piste pentru a înţelege textul

Pr. Damian Nannini

Imediat după înmulţirea pâinilor, Isus le porunceşte discipolilor să urce în barcă şi să treacă pe malul celălalt; în timp ce El dă drumul mulţimii şi se retrage pe munte ca să se roage singur. Prin urmare, compasiunea în faţa mulţimii l-a determinat pe Isus să amâne căutarea sa de singurătate pentru a se ruga, însă seara poate să realizeze dorinţa sa.

În continuare relatarea se concentrează asupra bărcii cu discipoli, care este „zguduită” de vânt. Este legitimă interpretarea ecleziologică prin care marea, furtuna şi noaptea sunt simboluri ale nesiguranţei, neliniştii şi morţii care se abat asupra comunităţii şi o zguduie sau o fac să sufere.

În acest context, în zori (textul vorbeşte despre straja a patra din noapte, adică între orele 3 şi 6) Isus se apropie de barcă mergând pe mare. Discipolii cred că văd o fantomă şi strigă de frică în faţa prezenţei lui Isus care vine pe apă. Isus le vorbeşte şi cuvintele sale au o puternică încărcătură teologică: „Curaj! Eu sunt, nu vă temeţi!”.

Isus mergând pe apă manifestă condiţia sa divină, care este explicată prin cuvintele sale: Isus acţionează cu puterea lui Dumnezeu şi vorbeşte ca Dumnezeu. Împlineşte cererea lui Petru, pentru ceilalţi frapantă, de vreme ce el cere să realizeze o acţiune imposibilă pentru un om şi exclusivă a lui Dumnezeu. Trebuie semnalat că cererea sa include deja o anumită îndoială de vreme ce o exprimă la condiţional: „dacă eşti tu”. În mod asemănător ispititorul i-a cerut lui Isus, tot la condiţional („Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu…”), ca printr-un act extraordinar să demonstreze identitatea sa divină. Şi este de asemenea frapant că Domnul îi acordă această cerere şi îl cheamă să meargă spre El. Petru începe bine, însă la un moment dat îşi abate privirea de la Isus şi o îndreaptă spre vântul puternic, cum care îl domină frica. Văzând că se scufundă, strigă după ajutor la Domnul, care îl salvează. După aceea însuşi Isus dă motivaţia acestui eşec: a avut puţină credinţă, l-a dominat îndoiala.

Când au urcat în barcă, vântul s-a potolit. Este interesant de notat că abia acum se potoleşte vântul puternic. Şi această minune provoacă admiraţia şi mărturisirea de credinţă a discipolilor: „Cu adevărat eşti Fiul lui Dumnezeu”.

2. MEDITAŢIA: Ce-mi spune Domnul în text?

Pentru meditaţia noastră luăm câteva cuvinte ale sfântului Ioan Paul al II-lea: „Acest eveniment evanghelic este plin de un conţinut profund. Se referă la cea mai importantă problemă a vieţii umane, credinţa în Isus Cristos. Petru avea desigur credinţă, aşa cum a arătat mai târziu în mod magnific la Cezareea lui Filip, dar în acel moment credinţa sa încă nu era solidă. Când a început să sufle mai tare vântul, Petru a început să se scufunde, pentru că s-a îndoit. Nu vântul a făcut ca Petru să se scufunde în lac, ci insuficienţa credinţei sale. Credinţei lui Petru i-a lipsit un element esenţial: abandonarea deplină în Cristos, încrederea totală în El în momentul marii încercări; i-a lipsit speranţa în El fără rezervă. Credinţa şi speranţa, împreună cu caritatea, constituie fundamentul vieţii creştine, a cărei piatră unghiulară este Isus Cristos”.

De asemenea putem reflecta cum dimensiunea eclezială a naraţiunii este clară pentru că încă din primele timpuri barca a fost văzută ca figură a Bisericii şi, de aceea, această evanghelie vrea să lumineze situaţia comunităţii ecleziale din timpurile lui Matei; şi din toate timpurile.

Alt scenariu în care putem descoperi prezenţa şi acţiunea lui Dumnezeu în lumea noastră este în cultura noastră urbană, este vorba de a nu ne înspăimântăm de realităţile noastre şi nu permite ca ceea ce ne înconjoară să ne ducă la pierderea credinţei, aşa cum ne cere papa Francisc: „Avem nevoie să recunoaştem oraşul pornind de la o privire contemplativă, adică o privire de credinţă care să-l descopere pe Dumnezeu care locuieşte în casele sale, pe străzile sale, în pieţele sale. Prezenţa lui Dumnezeu însoţeşte căutarea sinceră pe care persoane şi grupuri o fac pentru a găsi sprijin şi sens vieţii lor. El trăieşte printre cetăţeni promovând solidaritatea, fraternitatea, dorinţa de bine, de adevăr, de dreptate. Această prezenţă nu trebuie să fie fabricată, ci descoperită, dezvăluită. Dumnezeu nu se ascunde de cei care îl caută cu inimă sinceră, deşi o fac pe bâjbâite, în mod imprecis şi difuz” (Evangelii gaudium, nr. 71).

În concluzie: a trăi din credinţă presupune un exerciţiu permanent de a căuta cu privirea noastră prezenţa lui Isus. Uneori aşa de mare este presiunea mediului şi confuzia în interiorul nostru, rod al fricii, încât putem crede că este vorba despre o iluzie, că vedem numai o fantomă. În momentul acela se face viaţă prezenţa şi glasul Domnului care ne aduce pacea, care potoleşte marea. Pentru a-l descoperi avem nevoie să avem credinţă şi încredere în El, Fiul lui Dumnezeu. Să-i cerem, în acel moment, Domnul să ne salveze. Să-i cerem Domnului să mărească credinţa noastră.

Să continuăm meditaţia noastră cu aceste întrebări:

Ce situaţii mă tulbură şi mă umplu de teamă? În mijlocul mării agitate din această lume percep prezenţa lui Isus? Am experimentat pacea şi calmul spiritual pe care le aduce prezenţa lui Isus şi cuvintele mângâietoare: „Eu sunt, nu vă temeţi”? M-am aventurat să cer ca să fac lucruri care mă depăşesc bazându-mă pe ajutorul Domnului? Continui să mă abandonez Lui şi să menţin pacea în situaţiile dificile?

3. RUGĂCIUNEA: Ce-i răspund Domnului care îmi vorbeşte în text?

Şi eu?

Cred în tine, Doamne, ştiu că exişti şi eşti şi asta îmi este îndeajuns.

Mă abandonez ţie, sărac, dispreţuit, fiinţă infinit de mică în această lume pe care ai creat-o,

pe care o creezi în această clipă într-o manieră strălucitoare, nouă, proaspătă,

în fiecare clipă, aşa încât nu are sfârşit, fără a se repeta nimic, fără a obosi, fără te epuiza,

totul mereu nou, totul infinit de frumos,

încât fiinţa umană nu va termina niciodată să descopere.

Tu care eşti indivizibil, cel infinit ascuns.

Eu mă încredinţez ţie, eu mă abandonez ţie şi în tine, fără rezerve şi fără neîncrederi,

ţie, Domnul meu, creatorul meu, stăpânul meu iubit.

4. CONTEMPLAŢIA: Cum îmi însuşesc în viaţă învăţăturile din text?

„Doamne, salvează-mă!”

5. ACŢIUNEA: La ce mă angajez pentru a concretiza schimbarea?

Aleg numele unei persoane care mă chinuieşte sau o situaţie care se apropie şi mă terorizează şi în fiecare noapte în rugăciunea mea vizualizez că Isus este alături de mine înfruntând această persoană sau situaţie.

„Sfinţenia nu constă într-o practică sau alta, ci într-o dispoziţie a inimii care ne face umili şi mici în braţele lui Dumnezeu, conştienţi de nimicul nostru şi încrezători până la îndrăzneală în bunătatea Tatălui”

Sfânta Tereza de Lisieux

 

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.