Categorii

Duminica a XIV-a din Timpul de peste an – Ciclul C

Duminica-XIV-TPA-CIs 66,10-14c; Gal 6,14-18; Lc 10,1-12.17-20

      Evanghelia de astăzi împreună cu evangheliile din duminicile precedente formează un fel de trilogie pentru că sunt legate între ele şi dezvoltă o idee unitară. Evanghelia de acum două săptămâni (Duminica XII) ne-a prezentat Persoana lui Isus adică pe Acela de la care pleacă chemarea. Evanghelia din duminica trecută (Duminica XIII) ne-a prezentat însăşi chemarea lui Isus, acele cuvinte: «Urmează-mă!» (Lc 9,59), care ne-au învăţat să vedem viaţa creştină ca o vocaţie iar în cele din urmă, astăzi ni se descoperă încoronarea şi scopul vocaţiei care este misiunea.

      În timpul vieţii sale pământeşti, Isus a acordat o grijă deosebită în a-i pregăti pe apostoli. Ştia că are puţin timp la dispoziţie: „Nu sunt douăsprezece ceasuri în zi?… (In 11,9). El se gândea la cei care trebuiau să continue munca sa. Mai întâi i-a trimis în misiune pe cei doisprezece; acum grupul ajunge la şaptezeci şi doi de ucenici pe care îi trimite înaintea sa. Sfântul Luca vrea să arate astfel importanţa acestei misiuni în cadrul economiei mântuirii: ea prevesteşte marea misiune printre păgâni (Fap 8,1-6; 13,28), care, după o veche concepţie iudaică erau împrăştiaţi în lumea întreagă exact în şaptezeci şi doi de naţiuni (de aici valoarea simbolică a numărului şaptezeci şi doi). Reiese astfel o perspectivă teologică specială tipică sfântului Luca asupra dimensiunii universale a mântuirii în Cristos. În ajutorul acestei idei sfântul Luca s-a străduit să demonstreze în toată opera sa că mântuirea care vine de la iudei, este totuşi destinată tuturor oamenilor.

      În acest context putem situa şi prima lectură de astăzi. Unui popor descurajat datorită tristei experienţe a exilului dar încă şi mai descurajat pentru faptul că promisiunile divine întârzie să se realizeze, profetul Isaia reactualizează validitatea promisiunilor lui Dumnezeu. Israel va avea din nou tot ceea ce i-a fost luat şi va primi înapoi însutit, dar în modul hotărît de Dumnezeu. Într-adevăr, Iahve educă totdeauna poporul său chiar şi în circumstanţele istorice cele mai întunecoase, chiar dacă uneori permite unele momente de încercare. Israel va avea din nou o ţară, nu numai Palestina ci lumea întreagă va fi ţara lui pentru că Dumnezeu se lasă găsit pretutindeni. Israel va avea din nou un templu, nu numai pe cel al lui Solomon pentru a-l reconstrui, deoarece lui Dumnezeu nu-i place să locuiască într-o casă de piatră. Israel va avea din nou un rege, un conducător, nu numai Zorobabel (acela care a încercat să-i adune pe israeliţii din exil pentru a se reîntoarce la Ierusalim), pentru că Dumnezeu poate să se folosească şi de alţii (de exemplu Cirus – regele persan) pentru a-şi realiza planul său în istorie.

      În această perspectivă nouă „ceruri noi şi pământ nou” (Is 66,22) se încadrează prima lectură de astăzi, împreună cu frumuseţile imaginilor sale, cu bogăţia mesajului său, cu tinereţea promisiunilor sale, cu pacea pe care Dumnezeu o va revărsa asupra poporului său: „Voi veţi vedea şi inima voastră se va bucura şi veţi întineri ca iarba proaspătă” (v. 13). Iahve este şi va rămâne totdeauna fidel a ceea ce a promis. Profetul, fiecare profet, misionarii de ieri şi de azi, nu trebuie să facă altceva decât să întărească această fidelitate a lui Dumnezeu (pentru că însuşi Dumnezeu anunţă şi realizează Împărăţia sa pe pământ). Pentru a întări această fidelitate Dumnezeu ne încredinţează şi nouă această misiune.

      Evanghelia de astăzi conţine unele precizări importante în legătură cu misiunea. Am auzit că Isus de data aceasta nu a trimis numai doisprezece ci şaptezeci şi doi de ucenici adică pe toţi aceia care până în acel moment îl urmaseră cu o oarecare dorinţă şi statornicie. Sfântul Luca vorbeşte despre o misiune prin cetăţile şi satele apropiate, putem spune deci că este vorba despre o misiune internă. Nu este o chemare  a celor care sunt deja în ogorul Domnului, aşa cum am văzut „secerişul este mult dar lucrătorii sunt  puţini” (Lc 10,2) ci este o chemare adresată şi altora pentru a merge şi ei în ogorul Domnului. În Evanghelie sunt bine specificate condiţiile pentru ca o asemenea lucrare să aducă rod: o totală sărăcie însoţită de o încredere fidelă în Dumnezeu, nici o căutare de sprijin omenesc dar o încredere deplină în puterea lui Dumnezeu care trimite. Iată exigenţele pe care ni le cere Isus. Sunt uşoare, sunt grele? Depinde de generozitatea şi de credinţa noastră.

      Dar unde să mergem în misiune? Noi suntem creştini, îl cunoaştem pe Isus! Într-adevăr mulţi misionari şi-au părăsit ţările lor de baştină şi s-au dus în ţinuturi necunoscute pentru a răspândi credinţa în Cristos. Putem spune că astăzi lucrurile s-au schimbat în ceea ce priveşte misiunile: de exemplu pe vremea sfântului Francisc de Assisi exista o Europă creştină, iar tot restul era păgân. Obligaţia era deci clară: trebuia dusă Evanghelia la păgâni. Dar astăzi? Care sunt păgânii şi unde sunt ţările de misiuni? Le putem identifica cu cele din lumea a treia? Nu. Nu le putem identifica ca şi cum credinţa s-ar identifica cu bunăstarea şi civilizaţia occidentală. Unele din acele ţări sunt într-adevăr sărace în resurse materiale dar mult mai bogate în credinţă decât noi. Noi nu am observat la timp şi puţini sunt cei care au observat că situaţia s-a schimbat în ceea ce priveşte credinţa, părţile s-au inversat: credinţa se dezvolta în ţările unde fuseseră trimişi misionarii şi în acelaşi timp scădea printre popoarele de unde plecaseră misionarii. De aceea nu ar fi imposibil ca să ne vedem într-o reîncreştinaţi de aceste popoare!

      Prin urmare, ţara de misiuni este aici în mijlocul nostru. Noi toţi care suntem aici suntem misionari, pentru că cei şaptezeci şi doi de ucenici corespund întregului popor al lui Dumnezeu. Tot poporul aşadar trebuie să fie misionar, întreaga comunitate creştină, care prin inexplicabilul plan al lui Dumnezeu a biruit lumea şi se află aici de faţă pentru a asculta cuvântul Domnului şi a se hrăni cu Trupul lui Cristos. Însă aceasta nu este o situaţie întâmplătoare pe care o trăim astăzi ci însăşi Cristos a voit ca fiecare creştin care a primit învăţătura sa să o vestească şi altora, începând cu cei mai apropiaţi. Deci, noi toţi, trebuie să ne redescoperim ca toţi atâţia misionari trimişi în via Domnului. Aşa cum subliniază şi Conciliul Vatican II, „Evanghelia nu poate pătrunde în profunzime mentalitatea, viaţa, munca unui popor fără o prezenţă activă a laicilor” (AG 21), nu numai a preoţilor, a călugărilor, dar a întregului popor al lui Dumnezeu.

       Să presupunem că într-o zi ar ajunge la urechile noastre, mai înainte ca alţii s-o afle, o ştire de mare răsunet. Am reuşi noi oare să o reţinem numai pentru noi? Nicidecum, pentru că nu ne-ar lăsa inima să nu o spunem şi altora. Şi acum această noutate că Dumnezeu ne iubeşte, că Isus Cristos a murit şi a înviat pentru noi, că Împărăţia lui Dumnezeu este aproape să o păstrăm numai pentru noi? O ştire de felul acesta ar trebui să iasă chiar şi prin crăpăturile uşii unei familii creştine pentru a nu mai spune de cuvintele şi ochii credincioşilor. Iată de ce noi trebuie să fim misionari nu numai cu speranţa dar şi cu mărturia noastră. Iată un exemplu concludent în acest sens.

      Charles de Foucauld (1858-1916) pe când era necredincios, explorator şi ofiţer în Sahara (pe atunci încă puţin cunoscută) avea de călăuză un arab. La apusul soarelui, călăuza a îngenuncheat şi s-a rugat. Exploratorul îl luă în râs: „Cui te rogi tu? De unde ştii că există Dumnezeu?” Călăuza nu a răspuns şi a continuat rugăciunea, apoi şi-au fixat cortul pentru noapte. Dimineaţa, spre mirarea exploratorului, au văzut pe nisip în jurul cortului, urmele unui leu. Bucuroşi că au scăpat fără incidente, şi-au văzut de drum. Arabul a reluat discuţia din seara precedentă: „Aseară m-ai întrebat de unde ştiu că există Dumnezeu. Acum te întreb eu: de unde ştii că astă-noapte a dat târcoale cortului nostru un leu, când nu l-ai văzut?” „Foarte simplu, răspunde ofiţerul, după urme!” „Şi eu, tot după urme îl cunosc pe Dumnezeu; de la o pasăre, de la o floare, de la un fir de nisip, de la stelele de pe cer, în toate a lăsat Dumnezeu urme pentru cine ştie să citească şi vrea să-l mărturisească”. Exploratorul a rămas atât de impresionat de acest răspuns încât, după ce se converteşte la catolicism şi devine călugăr nu va căuta altceva decât să-l mărturisească pe Cristos printre arabi. Voia ca cine îl vede să-şi spună: dacă omul acesta e atât de bun, religia lui trebuie să fie şi mai bună. Iată de ce trebuie să ne străduim să ieşim şi noi din starea dezinteresului, a lenei şi a obişnuinţelor noastre, pentru că toţi suntem responsabilii credinţei.

      Această misiune este accesibilă tuturor pentru că nu se cere nici măcar să ştii să vorbeşti. Este de ajuns a-l face pe acela cu care vii în contact în timpul săptămânii să înţeleagă că Isus Cristos ne-a schimbat viaţa, că dacă suntem cu Isus ne merge bine chiar şi în suferinţă. Acest lucru a vrut să-l explice şi sfântul Paul în lectura a doua de astăzi galatenilor. Ceea ce am ascultat noi este de fapt concluzia scrisorii care are un pronunţat caracter autobiografic. Apostolul vrea să arate astfel nucleul central al Evangheliei sale: crucea unicul mijloc de mântuire şi de pace. El ştie acest lucru din ziua în care pe drumul Damascului l-a întâlnit pe Isus cel înviat. Depăşind astfel scandalul şi paradoxul crucii, Paul experimentează pacea interioară prin revărsarea darurilor îndurării divine. De acum înainte prin cuvintele sale, prin călătoriile şi scrierile sale, Paul nu va face altceva decât să predice iubirea îndurătoare a lui Dumnezeu ca izvor al adevăratei păci. El nu numai că l-a predicat pe Cristos cel răstignit, dar l-a imitat până acolo că „a purtat în trupul său stigmatele lui Cristos” (Gal 6,17). Ca el şi alţi adevăraţi creştini ca sfântul Francisc, Padre Pio, Tereza Newmann etc. au purtat în trupurile lor stigmatele lui Cristos. Sigur, nu tuturor ne e dat un dar atât de mare, dar toţi suntem chemaţi să purtăm în inimile noastre crucea lui Cristos.

      Misiunea la care ne îndeamnă Biserica astăzi recere aşadar din partea noastră angajare, renunţare, abnegaţie, imitarea lui Cristos. Adevăratul discipol al lui Cristos, fiecare creştin renăscut din apă şi Cuvânt este chemat în slujba Cuvântului. Nu ajunge să-l predicăm pe Cristos şi pe acesta răstignit dar trebuie să ne lăsăm răstigniţi în trupul nostru pentru a fi asemenea cu Cristos. Acesta este unicul mod pentru a învinge ispita autosuficienţei (tăierea împrejur) şi a păcatului (netăierea împrejur) şi astfel să putem experimenta în mod profund darul păcii cu Dumnezeu pentru a o putea predica şi transmite şi altora.

                                                                                                                         Daniel Ghitiu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.