Categorii

Duminica a XIV-a din Timpul de peste An – Ciclul B

Ez 2,2-5; 2Cor 12,7-10; Mc 6,1-6

Şi astăzi Dumnezeu ne cheamă din nou la inima sa de Tată, ne cheamă pentru a-i asculta cuvântul, pentru a ne conduce pe calea sa, pentru a ni se descoperi pe el însuşi, pentru a ne atrage la iubirea sa. Dumnezeu, în această duminică, vrea să ne vorbească şi să ne întărească în credinţă. Astăzi, în duminica a XIV-a de peste an, tema generală a liturgiei cuvântului este credinţa în opoziţie cu necredinţa sau, spus în mod concret, atitudinea de credinţă şi de necredinţă.

Atât evanghelia, cât şi prima lectură vorbesc despre atitudinea de necredinţă a poporului. În corelaţie cu necredinţa stă credinţa care provine de la mesager – Isus şi, respectiv, Ezechiel şi de la mesajul lor. Mesajul lor şi mărturia lor de credinţă ne conduc pe noi, creştinii de astăzi, la credinţă. Aceste lecturi ne mai vorbesc despre o situaţie cu totul deosebită care poate apărea în viaţa de credinţă: acea situaţie când noi, trăindu-ne credinţa şi dând mărturie despre Cristos în mijlocul lumii, suntem dispreţuiţi, luaţi în râs, prigoniţi pentru credinţa noastră. Însă lectura a doua vine în ajutorul credinţei noastre: apostolul Paul reprezintă pentru noi un model de credinţă şi de statornicie pe drumul credinţei; de dragul lui Cristos, el acceptă cu bucurie slăbiciunile, insultele, căci atunci când e slab, atunci e tare (cf. 2Cor 12,10).

Fragmentul evanghelic pe care l-am ascultat, din Evanghelia după sfântul Matei, ne relatează episodul când Isus, însoţit de ucenicii săi, revine la Nazaret în comunitatea unde a copilărit şi a trăit atâta timp. Dar iată că, după ce terminase de predicat în sinagogă într-o zi de sâmbătă, spre surprinderea lui, constată că este respins de către concetăţenii lui. Aceştia nu acceptau să întâlnească puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu într-un umil meşter, numindu-l tâmplarul ce trăia între ei şi căruia îi cunoşteau bine rudele şi părinţii. Înţelepciunea sa şi marile minuni nu i-au condus la credinţă, la descoperirea lui ca Mesia, ci, din contră, la necredinţă. Cum putea să fie un om simplu, chiar dacă nu i se putea reproşa nici un păcat, un mare profet sau chiar Mesia? – gândeau ei. Caracterul uman al lui Isus a devenit o pricină de poticnire pentru credinţă. Concetăţenii săi „erau profund scandalizaţi din cauza lui” (Mc 6,3). Acest „a se scandaliza” reprezintă, de fapt, necredinţa lor.

Să ne întrebăm şi noi: oare nu ne asemănăm şi noi de multe ori cu concetăţenii lui Isus poticnindu-ne în credinţă şi scandalizându-ne de caracterul uman al lui Isus, de diferitele moduri în care el este prezent şi ne cheamă astăzi? Isus ni se prezintă de multe ori în moduri simple, umile, nesemnificative sau chiar dezgustătoare. De exemplu: cum îl primim noi pe Isus ce se ascunde sub chipul unui coleg care ne cere ajutorul, al unui om în suferinţă şi care ne cere mila şi ajutorul, sau sub chipul preotului care ne vorbeşte în numele lui Cristos, sau sub chipul sublim al pâinii în Sfânta Împărtăşanie? Iar Isus are multe moduri prin care se apropie de noi. Să nu fim nepăsători, să nu fim reci, mai ales când este vorba de aproapele nostru, căci Isus este cel care vine la noi.

Isus, din cauza necredinţei concetăţenilor săi, a ajuns să le dea replica aceasta: „Un profet nu-i dispreţuit decât în locul natal, în familia lui şi în propria lui casă” (Mc 6,4).

Oare cei ce l-au respins nu au fost aceştia prietenii şi cunoscuţii lui, colegii, colaboratorii, prietenii din tinereţe, oamenii evlavioşi cu care a participat împreună la serviciile religioase de la sinagogă, oamenii pe care i-a ajutat în construirea caselor lor?

Isus, plecând de la Nazaret, a găsit credinţă în comunităţile din vecinătatea Nazaretului, unde au existat mai multă deschidere şi mai multă încredere în el.

Episodul evanghelic de astăzi ne invită să reflectăm la credinţa noastră. Nu este suficient să ştii multe despre Isus, nu este suficient să te minunezi despre Isus (şi concetăţenii săi erau uimiţi de el). Însă pentru a fi suficient şi pentru a avea o credinţă puternică, trebuie să i te încredinţezi lui Isus şi să crezi în el cu adevărat.

Renumitul filozof şi teolog protestant S. Kierkegaard spune: „Isus nu vrea admiratori, ci ucenici. Nu ştie ce să facă cu cei care-l laudă, vrea ca ei să-l urmeze”. Şi chiar astăzi trebuie să luăm decizia dacă vrem să-l urmăm, şi cu cine vrem să ne asemănăm: cu cei care s-au decis pentru Isus, sau cu cei care l-au respins.

În luminarea credinţei noastre ne vine în întâmpinare şi prima lectură, care, de fapt, prezintă o situaţie similară cu cea din evanghelie. Profetul Ezechiel îl prefigurează pe Cristos şi se constată, totodată, un paralelism evident între aceste două lecturi. Ni se pare că între Evanghelie şi prima lectură nu există nici o întrerupere de timp; poporul prezintă aceeaşi atitudine de necredinţă: de necredinţă faţă de mesageri şi faţă de mesajul lor.

Profetul Ezechiel, profetul exilului, este trimis de Domnul pentru a vesti mesajul său şi pentru a susţine credinţa şi speranţa în mijlocul poporului Israel care se afla în situaţia disperată a exilului babilonic. Poporul lui Israel, ne spune lectura întâi, este un „popor de răzvrătiţi” care s-au ridicat împotriva Domnului, „sunt foarte încăpăţânaţi şi cu inima împietrită” (Ez 2,3). Dar Dumnezeu îl întăreşte pe profet pentru a vesti cuvântul său; iar profetul ştie că are de luptat şi va fi dispreţuit din cauza necredinţei poporului. În această situaţie ne aflăm uneori şi noi, creştinii de azi. Atunci când vrem să ne trăim credinţa în mod autentic şi dăm mărturie despre Cristos, se întâmplă să fim dispreţuiţi, luaţi în râs de către alţii sau chiar prigoniţi.

Se povesteşte despre un martir dominican pe nume Petru, care, deşi era nevinovat, a avut de suferit tot felul de prigoane şi de calomnii. Într-o zi, îngenunche înaintea unui crucifix şi se plânse: „Doamne, ce-am făcut pentru a suferi atâta?” Ca răspuns auzi un glas ce venea dinspre crucifix: „Eu ce-am făcut pentru a suferi atâta pe cruce? Suferinţele tale nu pot fi asemănate cu ale mele: îndură-le cu răbdare”. Aceste cuvinte îl întăriră pe sfânt. La fiecare suferinţă nouă, el îşi îndrepta ochii spre crucifix şi se mângâia gândindu-se că Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, a suferit şi suferinţele lui au fost cu mult mai mari.

Atunci când şi noi suferim nedreptăţi, batjocuri, jigniri pentru credinţa noastră, să ne gândim la Cristos; să nu încercăm să înţelegem de ce şi pentru ce trebuie să suferim, ci trebuie să dăm un sens suferinţei noastre în lumina lui Cristos, trebuie să o oferim lui şi să ne încredinţăm lui. Papa Ioan Paul al II-lea spunea în enciclica Salvifici doloris la numărul 22:

Suferinţa este un apel pentru manifestarea măreţiei morale a omului, a maturităţii sale spirituale. Martirii şi mărturisitorii lui Cristos din diferite generaţii au dat dovadă prin fidelitatea lor faţă de aceste cuvinte: „Nu vă temeţi de acei care ucid trupul, dar nu pot ucide sufletul” (Lc 23,34).

Tocmai în acest sens al valorificării suferinţei în itinerarul credinţei noastre, ne vine în ajutor lectura a doua, aducându-ne răspuns la problema slăbiciunilor întâlnite în drumul credinţei noastre. Apostolul Paul ajunge la această concluzie: „Prefer să mă laud cu slăbiciunile mele: ca să locuiască în mine puterea lui Cristos” (2Cor 12,9). Paul acceptă: slăbiciuni, insulte, necazuri, persecuţii, stări de nelinişte, căci cu harul Domnului, atunci când se simte slab, atunci e tare (cf. 2Cor 12,10). Nu ştim la ce se referă atunci când vorbeşte despre ghimpele care-l chinuie şi care-l împiedică să se mândrească, însă atitudinea lui este fermă: de dragul lui Cristos acceptă cu bucurie totul.

Să privim şi noi la exemplul sfântului Paul şi să acceptăm de dragul lui Cristos toate slăbiciunile, insultele, suferinţele. Toate acestea nu trebuie să mă facă să-l judec pe Dumnezeu, ci trebuie să devină pentru mine instrument şi ocazie de mântuire.

Credinţa noastră, ca să se menţină şi să crească, are nevoie de harul lui Dumnezeu. Să ne rugăm lui Isus să ne dea credinţă, iar prin credinţă el să ne ajute să ne încredinţăm lui. Iar când, asemenea apostolului Paul, întâmpinăm slăbiciune în viaţa noastră de credinţă, să ne rugăm aşa cum s-a rugat sfântul Augustin: „Doamne, înaintea ta se află tăria şi slăbiciunea mea; sprijin-o pe cea dintâi şi vindec-o pe cea de-a doua”.

Emil-Ioan ROBU

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.