Categorii

Duminica a XIV-a din Timpul de peste An – Ciclul A

Zah 9,9-10; Rom 8,9.10-13; Mt 11,25-30

În marea sa grijă, sfânta Biserică ne oferă astăzi, prin liturgia cuvântului, o lecţie profundă despre viaţa adevăratului creştin, viaţă ce ar trebui să fie ca o continuare, o imitare a vieţii pământeşti a marelui nostru Învăţător, Domnul Isus Mântuitorul. Lecturile luate din Sfânta Scriptură ne ajută să înţelegem cât de importantă este în ochii lui Dumnezeu practicarea virtuţii umilinţei. Căci cu adevărat umilinţa este o virtute, deşi mulţi nu mai cred astăzi aşa ceva.

Cum se desfăşoară această lecţie? Mai întâi, prima lectură, luată din Cartea profetului Zaharia, expune profeţia acestuia despre venirea lui Mesia: „Regele vine, el este drept şi biruitor; vine modest, călare pe un asin, pe mânzul unei măgăriţe. El va face să dispară carele de război din Efraim şi caii de luptă din Ierusalim” (Zah 9,9-10).

Se ştie faptul că, în perioada Vechiului Testament, evreii aşteptau un eliberator, un salvator care să-i scape de prigoana păgână, care să reabiliteze statutul lor de popor ales de Dumnezeu. În concepţia multora, acest salvator, numit Mesia, era un rege viteaz. Ei credeau despre el că va fi un războinic ce va deţine o armată numeroasă, puternică, împreună cu care va reuşi să ocupe tot pământul şi să înfrângă toate popoarele, care, într-un final apocaliptic, aveau să i se supună, recunoscându-i puterea divină. Dar iată că profeţia lui Zaharia, inspirată de Dumnezeu, răstoarnă gândurile şi aşteptările lor, Mesia este vestit aici ca fiind blând şi modest.

Un rege smerit… Aşa ceva era inimaginabil pentru evrei. De aceea, cuvintele lui Zaharia, rostite cu mai bine de 500 de ani înainte de naşterea lui Isus, au stârnit tulburare în rândul evreilor, ele adâncind şi mai mult misterul venirii Salvatorului, mister ce avea să fie desluşit mult mai târziu.

Astăzi cunoaştem cu toţii scena intrării lui Cristos în Ierusalim, călare pe un măgar în aclamaţiile mulţimii: „Osana! Fiul lui David! Binecuvântat cel ce vine în numele Domnului!” (Mt 21,9) Avea cumva Isus sub conducerea sa vreo armată puternică şi numeroasă? Era el călare cumva pe vreun cal falnic, aşa cum erau regii acelor vremuri? Era el un războinic, un erou al luptelor militare? Nimic din toate acestea. Armele lui au fost şi sunt întotdeauna iubirea, blândeţea şi smerenia. Vedem aşadar cum, în istoria mântuirii, planul lui Dumnezeu, prezis de cuvintele profeţilor, se realizează fără ca o iotă să fie neglijată de evenimentele împlinirii sale. Aşa cum cuvintele profetului Zaharia au stârnit tulburare şi mister în sufletele evreilor dornici de răzbunare, tot la fel, tulburare şi mister stârnesc astăzi cuvintele rostite de Domnul Cristos. El ne îndeamnă: „Luaţi asupra voastră jugul meu şi învăţaţi de la mine, căci sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi găsi alinare pentru sufletele voastre. Căci jugul meu este lesne de purtat, iar povara mea este uşoară” (Mt 11,29).

Considerăm noi oare povara jertfei personale, povara umilinţei, o povară lesne de purtat? Este pentru noi jugul crucii lesne de purtat, aşa cum îl numeşte Cristos?

Tulburător este îndemnul Mântuitorului pentru oamenii zilelor noastre. Această dorinţă a sa este considerată de mulţi o absurditate, o blasfemie adusă demnităţii omului, demnitate înălţată în numele puterii şi raţiunii umane, în numele progresului şi descoperirilor sale. Pentru mulţi semeni de-ai noştri, crucea este o piedică în calea dezvoltării umane. De ce oare se gândeşte astfel?

Observăm cu toţii că pe zi ce trece tot mai mult parcă se impune ideea că omul este mai sus de orice, dorinţele sale trebuie să fie satisfăcute pe deplin, viaţa sa trebuie să fie cât mai comodă, cât mai fericită, fiecare moment al ei trebuie exploatat. „Trăieşte-ţi viaţa!” „Nu pierde clipa!” Astfel de lucruri auzim zilnic. O astfel de mentalitate suntem invitaţi să ne însuşim, fără să ne dăm seama că suntem ademeniţi pe un făgaş al iluzoriului, al minciunii.

Câţi oameni nu cad pradă disperării deziluziilor, pentru că au ignorat realităţile care trec dincolo de ceea ce este pământesc şi au luat în râs faptul că drumul omului nu se termină pe acest pământ, ci el este abia la început, şi n-au înţeles că viaţa ne este dăruită ca să experimentăm planul lui Dumnezeu cu noi, voinţa sa, iubirea şi milostivirea sa! Sunt tot mai puţini oameni care au conştiinţa umilinţei, care acceptă modestia ca regulă de viaţă.

De multe ori, chiar şi noi ne lăsăm implicaţi foarte uşor şi cedăm ademenirilor celor aşa-zişi puternici, celor corupţi de bogăţiile lumii, şi ne lăsăm orbiţi prea uşor de mirajul banilor. În funcţie de câştig, ne adaptăm adesea comportamentul, urmărind încăpăţânaţi ocazii de îmbogăţire.

Mie mi-a fost dat să aud un răspuns destul de categoric, în acest sens, de la un băieţel ce nu avea mai mult de cinci anişori. Întâlnindu-l întâmplător pe drum, am intrat în vorbă cu el şi l-am întrebat ce vrea să devină când va creşte mare. El mi-a zis mândru: „Am să mă fac bogat, pentru că toţi ascultă de oamenii bogaţi, ei au bani şi pot cumpăra tot ce vor, iar eu vreau să am de toate”.

Răspunsul inocent al acestui copil ne-ar putea spune multe nouă, celor maturi. Se pare că adesea nu numai că ne comportăm într-un mod nedemn de Evanghelia ce ne-a fost vestită, ci îi învăţăm şi pe cei mici să gândească astfel şi le facem un mare rău. Să nu avem impresia că modestia este o situaţie a „celor care nu au reuşit să se realizeze în viaţă”, aşa cum sunt unii înclinaţi să creadă; nu este deloc adevărat. Viaţa este o ocazie de a ne realiza mântuirea. Pentru Dumnezeu, fiecare persoană este la fel de importantă, indiferent de situaţia sa materială.

Un călugăr dominican erudit, pe nume Meister Eckhart, spunea într-o predică de-a sa că „omul cu adevărat umil nu trebuie să-l roage pe Dumnezeu, el îi poate porunci”. Omul smerit este cu adevărat drept în faţa lui Dumnezeu, el este aşa cum Dumnezeu îl vrea, cum l-a creat. De aceea, omului umil, Dumnezeu nu are nimic de reproşat.

Doar în umilinţă omul reuşeşte să se cunoască mai bine pe sine. Umilinţa ne este necesară. Prin umilinţă noi ne recunoaştem starea de fiinţe limitate, create de Dumnezeu cel atotputernic. Chiar şi psihologia, aşa-numita „ştiinţă a timpurilor moderne”, vede în modestie un fundament indispensabil, o condiţie fără de care echilibrul psihic şi maturitatea umană nu se pot atinge. Cei ce n-au un dram de umilinţă, de modestie, se comportă ca nişte nebuni. Fără o trăire personală a modestiei materiale, este foarte dificil să ajungem la umilinţa spiritului. Aceasta este şi ideea evidenţiată în textul luat din Scrisoarea sfântului Paul adresată comunităţii din Roma. A trăi după carne înseamnă, în mesajul său, a trăi în indiferenţă faţă de mântuirea adusă de Cristos, a trăi în păcat şi în mândrie, cel mai mare viciu. Contrară acestei stări este viaţa în spirit, viaţa dusă în atmosfera blândeţii, a iubirii, a umilinţei. A trăi în spirit este o condiţie de netăgăduit cerută creştinilor. Nu este ceva imposibil de îndeplinit, mai ales că însuşi Fiul lui Dumnezeu, cel care merită toată recunoştinţa noastră, ne-a arătat aceasta prin exemplul său; el a spus: „Învăţaţi de la mine” (Mt 11,29). Cu cât ne vom lăsa mai mult cuprinşi de mentalitatea lumii ce trăieşte după carne, cu atât ne va fi mai greu să învăţăm de la Domnul şi să înţelegem ce vrea el de la noi.

Trăim zile încărcate de nesiguranţă. Suntem şi noi în situaţia Larisei, o fetiţă care a trăit o experienţă de neuitat. Ea locuia împreună cu părinţii şi fraţii ei mai mari într-un oraş din Franţa. Într-o noapte, un incendiu puternic a cuprins parterul casei, toţi au reuşit să iasă, numai Larisa, mezina şi bucuria familiei, speriată de flăcări, în loc să iasă, a urcat la mansardă  şi aştepta plângând lângă o fereastră ca cineva să vină să o salveze. Tatăl, văzând-o de afară printre norii de fum ce se ridicau spre cer, a strigat îngrozit la copilă să se arunce pe fereastră ca el să o prindă. Larisa i-a răspuns disperată: „Tăticule, eu nu te văd! Mi-e frică să sar!” Norii de fum împiedicau vizibilitatea micuţei. Totuşi, tatăl ei ştia unde se afla şi era sigur că va reuşi să o prindă.

 Cam aşa ceva ne cere şi Cristos. El vrea să ne aruncăm din turnul mândriei noastre cuprins de flăcările lăcomiei, chiar dacă suntem orbiţi de ademenirile lumii acesteia. Ele sunt trecătoare precum fumul dispersat de vânt. Îndemnul tatălui şi încrederea totală în iubirea sa paternă au reuşit să o convingă pe Larisa să sară, iar braţele puternice ale tatălui său au salvat-o. În fiecare dintre noi se află un copil ce caută să se salveze de la pierzania lumii. Noi nu-l putem vedea pe Dumnezeu, dar el e acolo, ne aşteaptă cu braţele întinse, aşteaptă să ne aruncăm la pieptul său, aşa cum fac cei mici.

Doar ascultând de îndemnurile lui Cristos, vom fi şi noi printre acei mici ucenici cărora Tatăl le-a dezvăluit taina mântuirii. El va da mărturie pentru noi, spunând: „Te preamăresc pe tine, Părinte, stăpânul cerului şi al pământului, pentru că ai lăsat ascunse acestea celor înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit celor mici” (Mt 11,25). Merită oricât să luptăm să fim şi noi printre aceştia mici. Să stăruim în această luptă şi să-l rugăm pe Dumnezeu să ne ajute.

Marius ADAM

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.