Categorii

Duminica a XIII-a din Timpul de peste an – Ciclul C

Duminica-XIII-TPA-C2Rg 19,16b.19-21; Gal 5,1.13-18; Lc 9,51-62

      Tema centrală a duminicii de astăzi este cea a chemării şi, în mod special, a chemărilor extraordinare, după cum ne-am putut da seama din lecturile citite. Desigur fiecare om are o chemare specifică, fiecare este chemat să realizeze şi să ocupe un loc deosebit în societate şi în planul lui Dumnezeu. Persoana umană fiind irepetibilă, irepetibilă este şi  funcţia şi misiunea sa. Omul este chemat dar nu e forţat, el are posibilitatea de a răspunde sau nu chemării lui Dumnezeu pentru că este o creatură liberă.

      În prima lectură ne este prezentat un model de chemare specific Vechiului Testament. Dumnezeu îi poruncise profetului Ilie, pe muntele Tabor, să-l aleagă ca succesor pe Elizeu. Ilie îl caută pe acesta şi când îl găseşte, fără să-i spună vre-un cuvânt, îi pune mantia sa pe umeri – semnul investirii ca profet. Elizeu înţelege totul şi-i cere lui Ilie un singur lucru: „Lasă-mă să-mi iau rămas bun de la ai mei, şi apoi te voi urma” (2 Reg 19,20).

      Elizeu e prompt la chemarea lui Dumnezeu. El nu cere semne de la Ilie dar cere să-i dea voie să facă un gest de recunoştinţă faţă de părinţi, vrea să-şi ia rămas bun de la ai săi. Elizeu a înţeles că e chemat de Dumnezeu şi nu se dă înapoi. Nu refuză nobila chemare, dimpotrivă jertfeşte o pereche de boi pentru a face un banchet cu prietenii săi, apoi se întoarce după Ilie şi îi slujeşte.

      Aceiaşi temă a chemării o găsim şi în fragmentul Evangheliei de azi, dar mai întâi sfântul Luca ne invită să reflectăm la modul în care Isus îşi începe ultima sa călătorie spre Ierusalim, călătorie care devine o şcoală pentru discipolii săi. Fiind prin apropiere de Samaria, Isus vrea să le ofere şi samaritanilor darul prezenţei sale şi al cuvântului său. Însă nu este primit. Iacob şi Ioan, ofensaţi parcă de această respingere, îi zic lui Isus: „Doamne nu vrei să poruncim să cadă foc din cer?” (Lc 9,54) Isus însă îi ceartă pentru acest gând al lor care nu se potriveşte cu gândul lui Dumnezeu. Desigur Isus mai fusese respins odată chiar la începutul activităţii sale publice, iar acum este respins din nou. Această respingere este tocmai preludiul respingerii totale care va avea loc la Ierusalim şi care va culmina cu răstignirea şi abandonarea din partea tuturor. De altfel Cristos este şi astăzi refuzat de unii oameni. Unii nu vor să primească darul cuvântului său şi al prezenţei sale. Nu vor să-l recunoască în cei săraci şi părăsiţi.

      După această scenă sfântul Luca ne prezintă în continuare trei modele de chemare. Primul – un scrib foarte entuziasmat pentru doctrina lui Cristos, se oferă de la sine să-l urmeze oriunde şi-i spune: „Te voi urma oriunde vei merge” (Lc 9,57). Cu alte cuvinte vreau să fiu ucenicul tău, vreau să trăiesc în comunitatea ta, vreau să stau la dispoziţia ta. Isus însă nu-i dă nici un răspuns dar îi descrie traiul său care e nesigur şi mai puţin ocrotit decât al animalelor câmpului şi al păsărilor cerului: „Vulpile au vizuini, păsările cerului au cuiburi dar Fiul Omului nu are un loc unde să-şi plece capul” (Lc 9,58). Cristos lasă acestui aspirant să înţeleagă că a-l urma pe el nu înseamnă nimic altceva decât sacrificiu, jertfă. Angajarea pe drumul lui Cristos cere suferinţă, cere purtarea crucii de zi cu zi şi nu oferă celor chemaţi siguranţă ori avantaje.

      Cel de-al doilea însă este chemat de Isus prin cuvintele: „Urmează-mă!” (Lc 9,59). Acesta este dispus să-l urmeze dar, mai întâi, îi cere lui Isus o favoare. Aparent Isus nu-i îngăduie să săvârşească acest act de pietate faţă de tatăl său. Răspunsul lui Isus: „Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor, tu vino şi urmează-mă” (Lc 9,60), pare crud şi inuman dar, în realitate, exprimă exigenţa cea mai mare  a chemării vestitorului Împărăţiei.

      Cel de-al treilea este chemat şi el de Isus însă mai înainte ca să-l urmeze vrea să se întoarcă acasă pentru a-şi lua rămas bun de al ai săi. Isus însă  nu tolerează jumătăţi de măsură şi-i spune: „Cine pune mâna pe plug şi se uită înapoi nu este vrednic de Împărăţia cerurilor” (Lc 9,62).

      Avem aici o asemănare cu prima lectură, asemănare care constă în faptul că şi Elizeu şi acest aspirant discipol cer aceeaşi favoare. Dar pe cât de mare este asemănarea mai mare este neasemănarea. Primul primeşte învoirea, al doilea însă n-o primeşte. Ilie a fost îngăduitor cu Elizeu dar, pentru Cristos, nu există timp de pierdut. El îi spune celui chemat să-l urmeze, iar acesta trebuie să o facă fără să întârzie. Nu trebuie amânat nici măcar un minut. Vedem astfel că Isus este mult mai exigent decât cei din Vechiul Testament. Desigur că acest lucru Isus nu-l cere tuturor. E clar că astfel de exigenţe (de a nu îngropa morţii, de a nu-ţi lua rămas bun de la părinţi) sunt legate de vocaţii speciale, sacerdotale şi religioase. Asemenea exigenţe găsim şi în viaţa credincioşilor de rând, dar într-o altă formă. De exemplu vine ceasul când unei mame i se cere jertfa vieţii, mai degrabă să moară ea decât copilul pe care trebuie să-l nască; mai degrabă să trudească tata până la epuizare decât să sufere copii de foame; mai degrabă să se chinuie fiul sau fiica luni sau chiar ani cu un părinte bolnav şi neputincios decât să-l lase să moară.

      Isus cere celor chemaţi la viaţa de apostolat o libertate totală şi face din ei continuatorii misiunii sale: este o libertate care comportă dezrădăcinarea de pământ, de părinţi, de propria cultură, de propriile obişnuinţe. Cardinalul Roncalli vorbindu-le preoţilor le spunea: „Să lăsăm pământul şi familia noastră, nu pierzând iubirea pământului şi a familiei dar ridicând-o la o semnificaţie mai înaltă şi mai vastă”. Libertatea pe care Cristos o cere de la noi vine de la  Duhul Sfânt, după cum ne învaţă sfântul Paul în lectura a doua. El nu se gândeşte numai la prescrierile legii iudaice în care galatenii se lăsau seduşi, dar la acea situaţie mai profund umană în care păcatul caută să domine şi să împiedice omul de ai răspunde lui Dumnezeu.

      Lupta despre care vorbeşte Paul nu e o luptă între trup şi suflet. Pentru Paul carnea este omul întreg, ea (carnea) indică condiţia omului păcătos, redus la imposibilitate, fiind astfel aservit păcatului, imposibil de a domina tendinţa care e în el fruntea păcatelor, orgoliul. Libertatea despre care vorbeşte Paul nu trebuie să se confunde cu capriciile şi comoditatea noastră, dar trebuie să servească iubirii.

      Am văzut că Isus caută şi vrea discipoli curajoşi care urmează exemplul său pe drumul care duce la cruce şi înviere, fermi şi fideli în acea libertate care dă capacitate a de a iubi mereu pe toţi pentru că „preotul este şi trebuie să fie Vicarul iubirii lui Cristos” (sfântul Ioan Crizostom). Dar, să nu uităm că toţi creştinii sunt chemaţi în Biserică, nu pentru a sta pasivi ca nişte statui, ci pentru a realiza chemarea personală, chemare care însă nu se poate realiza cu puterile proprii. În această situaţie avem nevoie mereu de un sfătuitor care să ne încurajeze, iar acesta este Duhul Sfânt. De altfel Duhul Sfânt ne călăuzeşte, iar noi nu avem decât să nu-i punem piedici prin egoismul nostru. El ne va ajuta să trecem peste orice obstacol, chiar dacă alţii ne opresc sau încearcă să pună piedici chemării noastre.

      Un misionar a întâlnit într-o zi un copil pe care nu-l mai văzuse de mult timp la joacă şi la catehism. El îl întrebă:

      – De ce nu mai vii la noi?

      Copilul arătându-i braţele şi picioarele pline de vânătăi îi zise:

      – Priveşte părinte!

      – Ce-ai păţit?

      – Tatăl meu, lăsându-mă la voi, mi-a poruncit să nu mă intereseze „religia străină”. Ştiam că nu mă ameninţă în zadar. Însă dorinţa de a-l cunoaşte pe Isus era foarte mare. Şi iată că într-o zi un prieten m-a urmărit şi, ajungând acasă, tata m-a bătut până mi-a dat sângele.

      – Ai suferit mult?

      – Da, dar mă gândeam, în acelaşi timp, la Cristos cel răstignit.

      – Şi acum ce faci?

      – Acum, continuă copilul scoţând un catehism plin de sânge, în timp ce doarme tata mă ridic şi citesc şi recitesc acest caiet”.

      Urmarea lui Cristos aşadar cere şi aduce cu sine suferinţa. Acest copil a ştiut să îndure bătaia tatălui său pentru Cristos. Dar noi suntem în stare de aşa ceva? Suntem noi în stare să dăm mărturie în public despre Cristos? Desigur unii ar dori un creştinism fără pericole, fără mărturii în public, fără dimensiunea sa martirică. Dar atunci ce-ar mai rămâne din învăţătura şi exemplul lui Cristos.

      Prin evanghelia de astăzi şi nouă ne-a fost reînnoită chemarea: „Vino după mine”. Isus ne cheamă iar noi nu trebuie să-l facem să aştepte răspunsul nostru. A nu răspunde chemării lui Cristos înseamnă a renunţa la fericire.

      Să-l rugăm pe Isus să ne ajute să răspundem chemării, să ne trăim chemarea, să-l facem cunoscut în lume, să-l iubim pe el mai presus de toate chiar şi în cei săraci şi părăsiţi şi astfel la sfârşitul vieţii să putem cânta împreună cu psalmistul: „Doamne tu eşti fericirea şi bucuria mea”(Ps 15,5a).

                                                                                                                             Ionel Roşu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.