Categorii

Duminica a XIII-a din Timpul de peste An – Ciclul B

Înţ 1,13‑15; 2,23‑24; Ps 29; 2Cor 8,7.9.13-15; Mc 5,21-43

După ce am văzut duminica trecută manifestarea supremaţiei Creatorului asupra creaţiei, Cristos a potolit furtuna, liturgia cuvântului din această a XIII-a duminică din timpul de peste an ne invită să reflectăm asupra creaturii, a omului, mai exact, asupra celor două realităţi atât de strâns unite între ele: viaţa şi moartea, precum şi asupra răspunsului de credinţă pe care trebuie să-l dăm cu privire la acestea. Toţi oamenii sunt supuşi acestor realităţi ce constituie „enigma condiţiei umane”, aşa cum afirmă Conciliul al II-lea din Vatican în Constituţia pastorală despre Biserică Gaudium et spes, la numărul 18.

Tendinţa ştiinţifică actuală încearcă să ne facă să acceptăm moartea cu o seninătate raţională. Cu toate acestea, pe patul de moarte omul mai ţine cont de acest lucru? Oare nu mai uşor îi vine să se răzvrătească împotriva morţii, indiferent că este vorba de moartea sa sau a unui apropiat? Nu se tânguieşte? Nu îi cere mai degrabă socoteală lui Dumnezeu, afirmând: De ce eu?, sau De ce persoana aceasta dragă? Cu ce am greşit? De ce mă pedepseşte Dumnezeu aşa îngrozitor? Oare de unde provine această răzvrătire? Probabil din faptul că moartea nu reprezintă izvorul vieţii naturale, dimpotrivă, reprezintă tocmai sfârşitul. Chiar şi în perspectiva credinţei, moartea reprezintă un faliment al creaţiei, un eşec al vieţii.

Prima lectură de astăzi, luată din Cartea Înţelepciunii, afirmă: „Dumnezeu nu a creat moartea şi nu se bucură de prăbuşirea celor vii. Dumnezeu a creat omul pentru nemurire”. Germenul eternităţii pe care îl poartă în sine ca imagine a lui Dumnezeu se ridică împotriva morţii.

Moartea nu a făcut parte niciodată din planul lui Dumnezeu, ci a intrat în lume tocmai din invidia Diavolului, prin păcatul sugerat de el şi primit de bunăvoie de protopărinţii noştri. Astfel a fost distrusă armonia şi înlocuită cu răzvrătirea, a fost distrusă mângâierea şi înlocuită cu pedeapsa şi moartea.

Ei bine, am putea să ne întrebăm: şi atunci mai avem vreo şansă? Oare nu suntem condamnaţi la un viitor sinistru? Este o problemă actuală, dar peste care trecem cu uşurinţă, afirmând: „Azi mergem la praznic la tine, mâine găsim noi la cine”. Filozofii din vechime se consolau şi ei cum puteau. Epicur, de exemplu, afirma: „Nu trebuie să ne fie frică de moarte, pentru că, atât timp cât noi trăim, moartea nu există încă, iar când moartea vine noi nu mai suntem”. Chiar şi societatea contemporană încearcă să ne facă să uităm de moarte, transformând-o adesea în spectacole distractive: sunt atâtea filme care se încheie cu moartea personajului negativ. Abia atunci când suntem puşi în faţa morţii unei persoane dragi luăm în serios această realitate: ne simţim singuri, neputincioşi, plini de temeri şi întrebări.

Domnul vieţii, care vine în întâmpinarea dificultăţilor noastre şi le rezolvă, este vestit în Evanghelia ce tocmai am proclamat-o. Sfântul Marcu îl prezintă pe Isus ca fiind un profet puternic care, prin cuvintele şi faptele sale, învinge forţele răului şi ale morţii.

Sunt relatate două episoade legate între ele: două figuri feminine ce sunt marcate de perioada de timp de 12 ani: femeia suferindă de 12 ani de o boală pentru care este considerată vinovată, care o face necurată şi blestemată, deci exclusă din comunitate, singură şi săracă, pentru că a cheltuit totul pentru a se îngriji, şi fiica lui Iair, în vârstă de 12 ani, care reprezintă suferinţa nevinovată.

Aceste episoade ne cer să credem în viaţă chiar şi atunci când totul pare pierdut pentru totdeauna. Descoperirea răului, a morţii care se apropie şi a propriilor limite alimentează nevoia noastră de mântuire, iar conştientizarea acestui fapt ne face să-l întâlnim pe Cristos în drumul nostru. El a venit în lume pentru a-şi da viaţa şi pentru a răscumpăra creatura. În schimb, el cere credinţă.

Observăm cum în cele două cazuri credinţa are un rol important, deoarece provoacă intervenţia lui Isus. El o găseşte în rugămintea plină de încredere a lui Iair, în aşteptarea sa răbdătoare, în credinţa în viaţă chiar şi în faţa morţii. Isus descoperă credinţă chiar şi în gestul clandestin şi disperat al femeii care îndrăzneşte să-i atingă mantia cu preţul încălcării legii mozaice. Astfel, această femeie devine reprezentantul tuturor bolnavilor. Ce bine ar fi dacă am putea fi reprezentaţi şi în ceea ce priveşte credinţa ei! În credinţă, fiecare dintre noi este căutat de privirea binevoitoare a lui Isus, care doreşte întâlnirea personală pentru a ne elibera de orice rău sau teamă şi să ne dăruiască pacea adevărată şi viaţa nouă.

Însă cel care priveşte din afara credinţei, reprezentat de mulţimea curioasă şi necredincioasă, nu înţelege prea multe, nu înţelege puterea lui Isus şi îl ia în râs atunci când afirmă că fetiţa doarme şi nu a murit. Observaţi o lipsă clară de credinţă!

Am putea să ne întrebăm: noi de care parte ne situăm – de partea mulţimii care priveşte doar din exterior sau de partea celui care a crezut în el? Nouă ne revine această alegere.

Să luăm aminte în continuare la o întâmplare reală din Germania, povestită de părintele Richard Hardenberg în cartea sa intitulată Maria.

Era într-o duminică, într-un sătuc de munte. Un grup de tineri bine dispuşi se urcă în autobuz pentru a merge la o petrecere în oraşul Wendelstein. Era ora plecării, dar şoferul părea că mai aşteaptă pe cineva. Tinerii nerăbdători au început să vocifereze. Şoferul i-a îndemnat la răbdare, căci trebuia să mai sosească cineva. În cele din urmă, o bătrânică grăbită îşi face apariţia şi se scuză: „Am întârziat, am făcut un ceai unei vecine bolnave”. Un tânăr ironic i-a replicat: „Uite şi bunul samaritean!” În cele din urmă, autobuzul a plecat. După un timp, bătrâna a întrebat: „Vom putea opri undeva pentru a participa la sfânta Liturghie?” Acelaşi tânăr i-a răspuns cu obrăznicie: „Mamaie, ai greşit autobuzul. Noi mergem la o petrecere, nu în pelerinaj!” Bătrâna nu i-a răspuns. Şi-a scos liniştită rozariul şi a început să depene bobiţele, mişcându-şi buzele în rugăciunea şoptită. Tânărul avea însă chef să facă atmosferă pe seama ei. Amuzat peste măsură, i-a dat un ghiont vecinului şi i-a spus cu voce tare, ca să fie auzit de toţi: „Cum mai poate cineva să piardă timpul cu număratul boabelor de fasole?” În cele din urmă, văzând că bătrâna nu-l ia în seamă, a lăsat-o în pace.

Drumul fiind lung, i-a determinat pe tineri să ceară să se facă un popas şi au năvălit în primul bufet. Bătrâna, rămasă cu şoferul în autobuz, l-a întrebat dacă nu se poate face un popas în următorul oraş pentru a face măcar o vizită la biserică. Deşi nu era în itinerarul fixat, şoferul a acceptat, dar să fie o vizită scurtă, pentru a nu-i supăra pe ceilalţi călători. În cele din urmă, autobuzul a pornit din nou la drum. După un timp s-a auzit un zgomot ciudat la motor. Şoferul a vrut să oprească, să vadă despre ce e vorba, dar a constatat cu stupoare că frâna nu mai funcţiona. Maşina aluneca la vale, luând viteză tot mai mare pe drumul presărat cu viraje. Şoferul abia dacă mai avea controlul. În scurt timp, panica a cuprins călătorii. Bătrâna însă, dând dovadă de prezenţă de spirit, a sărit în picioare şi, ridicând rozariul deasupra capului, a strigat: „Nu vă temeţi, Maica Domnului ne va veni în ajutor!” Şi a continuat să se roage. În timpul acesta autobuzul se năpustea la vale. La un moment dat, a ieşit de pe şosea şi a intrat pe o fâşie de iarbă înaltă, care iniţial i-a redus viteza, apoi l-a oprit chiar în faţa unui hău adânc. Şoferul tremura din tot trupul. Acelaşi tânăr i-a spus: „Ce-ai păţit, tataie? Te-au lăsat nervii? Frumoasă cursă, n-am ce zice!” Şoferul a spus: „E o minune, o adevărată minune că am scăpat, o minune a bunului Dumnezeu”. „Ce tot spui acolo?”, a ripostat tânărul. „Nu există minuni, a fost o întâmplare şi nimic mai mult. Azi nimeni nu mai crede în minuni”.

Ceilalţi călători păreau să nu fie de acord cu el. După o reparaţie provizorie au reuşit să ajungă până în primul oraş la un atelier de reparaţii. Acolo, cei care doreau să meargă la petrecere, uitând parcă de ce s-a întâmplat, au găsit o altă maşină. Şoferul şi bătrâna au preferat să meargă la biserică şi să mulţumească pentru şansa ce le-a fost dăruită.

Aşadar, să ne întrebăm din nou: noi de care parte stăm – a tânărului ce refuză prezenţa salvatoare a lui Dumnezeu prin mijlocirea sfintei Fecioare sau a bătrânei care continuă să-şi păstreze credinţa chiar şi atunci când totul pare pierdut?

Cu toate acestea, credinţa singură nu este suficientă pentru a ne mântui, pentru că urmarea lui Cristos se desăvârşeşte în iubire. Vedem în comportamentul său din fragmentul evanghelic o solidaritate faţă de cei săraci, umiliţi şi marginalizaţi.

Tocmai acest model al lui Cristos ne este propus spre imitare de către sfântul apostol Paul în Scrisoarea a doua către Corinteni. Prezentând greutăţile economice ale unora din cadrul comunităţii, îi invită pe credincioşi să se deosebească prin caritatea concretă a faptelor, căci Cristos s-a făcut sărac pentru a-i îmbogăţi pe toţi. Sfântul Paul ne invită să facem alegeri concrete de împărtăşire cu cel sărac, pentru ca toţi să aibă şanse egale. Modalitatea pentru a ajunge la cel sărac, care este mai puţin norocos decât noi, trebuie să o aleagă fiecare dintre noi. Desigur, astăzi iniţiativele în acest sens nu lipsesc. Important este de a face acest lucru cu inima, cu bucurie şi generozitate. Astfel, devenim familiari cu Dumnezeu şi manifestăm asemănarea noastră cu el.

În concluzie, putem spune că viaţa este un dar sacru prin care se revelează misterul lui Dumnezeu. Sfântul Augustin afirma: „Dumnezeu nu a promis nimănui ziua de mâine, el o poate da sau refuza”. Aşadar, să trăim în credinţă şi speranţă, asemenea lui Iair, şeful sinagogii, şi a femeii bolnave şi, cerând mereu ajutorul pentru a învinge greutăţile vieţii, să ştim şi să-l oferim celor care au nevoie, pentru ca la sfârşit să cântăm ca psalmistul: „Te preamăresc, Doamne, pentru lucrările tale minunate!”

Gabriel TRIŞCĂ

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.