Categorii

Duminica a XIII-a din Timpul de peste An – Ciclul A

2Rg 4,8-11.14-16; Rom 6,3-4.8-11; Mt 10,37-42

La începutul acestei sfinte celebrări, am făcut cu toţii semnul sfintei cruci. Un creştin adevărat, la începutul muncii sau al unei călătorii, se încredinţează în grija Tatălui ceresc prin intermediul acestui sfânt semn. Primul lucru pe care l-am învăţat de la părinţii noştri a fost acelaşi semn; noi toţi, când ne adresăm Domnului în rugăciune, începem cu acest semn. Însă de multe ori facem acest gest din obişnuinţă, distraţi, sau, mai rău, facem o schimonoseală care numai a semn sfânt nu seamănă. Aşadar să ne întrebăm: ce înseamnă pentru noi semnul sfintei cruci?

Crucea este semnul lui Cristos, mântuitorul nostru; în acest semn am fost şi suntem mântuiţi. Este semnul apartenenţei noastre lui Dumnezeu, este semnul botezului nostru. Să ne reamintim ce înseamnă sacramentul Botezului pentru viaţa noastră. Ne vin în ajutor cuvintele sfântului Paul adresate romanilor şi expuse în cea de-a doua lectură de astăzi. Prin baia Botezului suntem morţi pentru păcat şi trăim pentru Dumnezeu. Suntem creştini, cel mai nobil titlu care i se poate atribui omului, să nu uităm niciodată! Am devenit copii ai lui Dumnezeu şi moştenitori ai împărăţiei cerurilor. Nici nu ne dăm bine seama la ce demnitate am fost ridicaţi din iubire de către Tatăl ceresc.

Iar noi cum răspundem la acest imens gest de iubire? Ne trăim viaţa conform Botezului pe care l-am primit? „Am fost înmormântaţi împreună cu Cristos prin botez în moartea lui, pentru ca, după cum Cristos a înviat din morţi prin gloria Tatălui, la fel, şi noi să umblăm într-o viaţă nouă” (Rom 6,4). Ce înseamnă „să umblăm într-o viaţă nouă”? Să mergem alături de Cristos, fără să-l trădăm prin păcat. „Isus nu opreşte nimic, el dă totul”, ne spune papa Benedict al XVI-lea. Dacă Isus ne dă totul, cum putem noi să nu îi dăm totul? Urmarea lui Cristos nu poate fi pe jumătate, trebuie să fie totală, fără compromisuri. Nimeni nu poate fi creştin dacă rămâne legat cu încăpăţânare de păcat sau păcatul este la el acasă în inima şi în sufletul său. Într-un aşa-numit creştin, Botezul nu poate da roade: dacă nu murim pentru păcat, nu putem să trăim pentru Dumnezeu. Cine a ajuns, din nefericire, în această stare, trebuie să cadă umil la picioarele Tatălui şi să-şi recunoască nevrednicia la confesional, pentru a se putea ridica la o viaţă nouă, o viaţă a harului. Numai atunci, cu sufletul curat, Botezul pe care l-a primit poate rodi, iar primul său fruct este iubirea, cea mai mare poruncă dată nouă de însuşi Cristos: „Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Lc 10,27).

La o oră de cateheză pentru candidaţii la Botez, catehetul, pentru a mai destinde atmosfera şi pentru a-i implica şi pe ei în discuţie, la un moment dat, a pus următoarea întrebare: „Curând veţi primi sfântul Botez; după care semn vor recunoaşte ceilalţi că sunteţi creştini?” S-a făcut o linişte şi mai profundă decât mai înainte. Nimeni nu avea curajul să spună ceva, se uitau unii la alţii nedumeriţi. Calm, catehetul a repetat întrebarea; acelaşi rezultat. Încrezător, a repetat întrebarea pentru a treia oară, făcând, în acelaşi timp, semnul sfintei cruci: „Hai, curaj! După ce semn vor cunoaşte ceilalţi cine sunteţi?” Din mulţimea încremenită, unul dintre ei s-a înseninat la faţă şi, fericit că el singur a găsit răspunsul, a exclamat: „Iubirea!” Catehetul a rămas blocat; nu se aştepta la un asemenea răspuns: el dorea ca cineva să spună: „Semnul sfintei cruci”. Ar fi vrut să-i zică: „Nu, ai greşit. Nu acesta este răspunsul”, însă s-a oprit la timp.

Da, suntem creştini dacă iubim. Însă nu orice. Cum trebuie să fie iubirea noastră? Cum trebuie să iubim şi pe cine? Să-l ascultăm pe Cristos, care, prin cuvinte radicale şi exigente, ne învaţă cum trebuie să fie iubirea noastră: „Cine îşi iubeşte tatăl sau mama mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine. Cine îşi iubeşte fiul sau fiica mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine” (Mt 10,37). „Nu este vrednic de mine”; cuvinte ce apasă greu pentru un creştin. Nu trebuie să-i iubim pe cei dragi ai noştri? Una dintre poruncile lui Dumnezeu despre această iubire vorbeşte: „Cinsteşte-i pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti mult pe pământ”. Oare Cristos elimină această poruncă? Nu şi-a iubit el familia mai mult decât orice om de pe acest pământ? Atunci, de ce ne cere acest lucru? Un prieten mi-a spus odată după sfânta Liturghie: „Ştii, eu urmez fidel cuvintele lui Isus de astăzi: nu îmi iubesc mama”. Nu, Cristos nu ne cere să nu iubim familia. El ne cere să-l iubim pe el, Mântuitorul nostru, mai mult decât pe oricine şi orice. Sfântul Benedict îi sfătuia pe călugării săi: „Nu preferaţi nici o persoană, nici un singur lucru iubirii lui Cristos”.

Este greu acest lucru? Să privim la Isus de pe cruce. Fiecare dintre noi avem un crucifix, acasă, pe perete sau legat de un lănţişor pe care îl purtăm la gât. Cristos, ţintuit pe cruce, parcă ne spune: „Nu este greu. Şi eu iubesc. Vă iubesc pe toţi, am murit din iubire pentru voi. Iubirea nu este niciodată prea multă, însă ea trebuie să fie îndreptată spre Tatăl meu şi spre Tatăl vostru din ceruri. Priviţi-mă pe această cruce: ea vă va spune ce trebuie făcut, vă va da măsura şi vă va indica drumul. Înţelegeţi şi fiţi demni de mine”.

„Cine nu-şi ia crucea şi nu mă urmează nu este vrednic de mine” (Mt 10,38). Parohul de Ars, sfântul Ioan Vianney, a ajuns la concluzia că „frica de cruce este marea noastră cruce”. Ne este frică de cruce, ne este frică să fim creştini cu adevărat. Pentru noi, discipolii lui Cristos, a ne duce crucea este esenţial; nimeni nu poate să îşi evite crucea, întrucât ar însemna să renunţe la mântuire. Crucea nu este aceeaşi pentru toţi; la unii este mai grea, la alţii mai uşoară, după capacităţile fiecăruia. Dar ea nu este un scop în sine. Domnul Isus nu este un dictator ce impune pedepse, crucificări; el ne iubeşte şi ne pune la proba iubirii, însă răsplata este imensă: „Cine îşi va pierde viaţa pentru mine, o va regăsi” (Mt 10,39).

„Cine vă primeşte pe voi, pe mine mă primeşte, iar cine mă primeşte pe mine îl primeşte pe acela care m-a trimis. Cine va da de băut, fie şi numai un pahar de apă rece, unuia dintre aceştia mici, pentru că este discipol, adevăr vă spun, nu-şi va pierde răsplata” (Mt 10,40.42). Ospitalitate şi solidaritate, două manifestări umane ale iubirii creştine, de care este atât de mare nevoie astăzi. Un exemplu îl avem în prima lectură, luată din Cartea a doua a Regilor. O femeie bogată din Şunem, o localitate lângă Muntele Tabor, în Galileea Vechiului Testament, îl primeşte în casa sa pe profetul Elizeu pentru că a văzut în el „un sfânt, un om al lui Dumnezeu”. Însă ea nu se opreşte doar la o primire în casă; îşi transformă casa, amenajându-i o cameră separată unde profetul să se poată retrage în linişte. Răsplata nu se lasă aşteptată şi ne surprinde: ea primeşte darul vieţii, un fiu, deşi era sterilă, iar bărbatul ei era bătrân. Cristos insistă asupra cauzei ce trebuie să determine aceste manifestări ale iubirii: credinţa. Acţiunile noastre devin iubire creştină când vedem în chipul aproapelui imaginea lui Cristos. Atunci, şi cea mai neînsemnată faptă a noastră, precum cea de a da un pahar cu apă proaspătă unui copil, îşi va avea răsplata.

Dar există un obstacol al ospitalităţii şi al solidarităţii: egoismul nostru şi nerecunoştinţa celor din jur. De ce trebuie să facem acest lucru, dacă nu avem o răsplată imediată, dacă nimeni nu ne apreciază, dacă nimeni nu ne spune „mulţumesc”? Urmând exemplul lui Cristos, sfinţii au ştiut să depăşească acest obstacol. Fericita Tereza de Calcutta ne învaţă şi pe noi, călători pe drumul spre sfinţenie, cum să procedăm: „Binele care îl faci ar putea fi uitat: nu contează, fă binele! Ceea ce construieşti ar putea fi distrus: nu contează, construieşte! Cei pe care îi ajuţi poate că nu ţi-ar spune „mulţumesc”: nu contează, ajută-i! Tu dai lumii tot ce e mai bun în tine şi ea îşi bate joc: nu contează, dă tot ce e mai bun în tine!”

Dăm tot ce este mai bun în noi? În familie, la locul de muncă, în societate, suntem noi urmaşi ai exemplului lui Cristos? Daţi totul pentru totul! „Nu vă temeţi! Deschideţi larg inimile lui Cristos!”, spunea neîncetat Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea, de fericită amintire. Cine intră în comuniune cu Cristos nu pierde nimic; absolut nimic din ceea ce face viaţa liberă şi frumoasă. Numai în această prietenie experimentăm ceea ce este frumos, ceea ce ne eliberează şi ne deschide larg poarta vieţii. Cristos ni se oferă cu totul. Dacă nu îi primim pe fraţii noştri, pe el nu îl primim. El ne primeşte însă numai împreună şi, primiţi de el, ne uneşte. Iar dacă suntem primiţi la masa euharistică şi suntem cu toţii fraţi, nu vom pierde niciodată răsplata noastră: împărăţia cerurilor. Să privim la Maria, mama lui Isus şi mama noastră. Ea trebuie să ne fie învăţătoarea în contemplarea chipului lui Cristos. Să ne lăsăm călăuziţi de către ea, „femeia euharistică”, pentru a rămâne mereu în Cristos şi să fim demni de titlul nostru de creştini.

Vincenţiu BALINT

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.