Categorii

Duminica a XII-a din Timpul de peste An – Nașterea sfântului Ioan Botezătorul

Deşi astăzi e zi de duminică, duminica este lăsată pe locul doi; are precedenţă solemnitatea sfântului Ioan Botezătorul. Biserica a ţinut cont de cel mai frumos elogiu pe care l-a făcut Isus în viaţă; elogiul la adresa sfântului Ioan Botezătorul: „Adevăr vă spun, dintre toţi cei născuţi din femeie, nu e nimeni mai mare ca Ioan Botezătorul”. Elogiu pe care Isus nu l-a făcut nici la adresa ucenicului său iubit, nici la adresa apostolului Petru pe care l-a pus ca temelie a Bisericii sale.

Ioan ocupă un loc unic în Evanghelie, putem spune că ocupă primul loc după Isus Cristos. Dacă celorlalţi sfinţi, inclusiv Sfintei Fecioare Maria în Evanghelie le sunt rezervate doar câteva cuvinte sau câteva fraze, lui Ioan îi sunt rezervate pagini întregi. Biserica i-a acordat lui Ioan locul de onoare cuvenit în rugăciunile liturgice. Cei mai învârstă dintre dumneavoastră vă amintiţi cum spuneam înainte de reforma liturgică: Mărturisesc lui Dumnezeu atotputernicul, Preasfintei Fecioare Maria, sfântului Mihail Arhanghelul, sfântului Ioan Botezătorul, sfinţilor apostoli Petru şi Pavel. Tuturor sfinţilor… Ioan Botezătorul înaintea celor mai mari dintre apostoli.

Sfântul Ioan Botezătorul a fost un personaj cu adevărat extraordinar. Despre el vorbesc nu numai autorii sacrii ai evangheliilor, dar a reţinut şi atenţia istoricilor profani ai timpului.

Despre Ioan Botezătorul scrie, de pildă, în cărţile sale, contemporanul său Iosif Flaviu, cel mai mare istoric al evreilor.

Chiar de la naşterea sa Ioan a uluit lumea datorită evenimentelor care au însoţit venirea sa pe lume, precum: lunga discuţie pe care tatăl său, Zaharia, l-a avut în templu cu îngerul, pierderea graiului ca pedeapsă pentru necredinţa sa, naşterea lui Ioan la o vârstă când părinţii săi trebuiau să fie de mult bunici, naşterea dintr-o mamă sterilă, punerea unui nume neobişnuit în familie, redobândirea graiului de către tatăl său lovit de afazie; toate aceste lucruri ieşite din comun l-au făcut pe sfântul Luca să consemneze în Evanghelia sa: „Pe toţi vecinii i-a cuprins frica (mai exact: i-a cuprins uimirea) şi în tot ţinutul acela muntos al Iudeii se vorbea despre aceste lucruri. Toţi cei care le auzeau, le păstrau în inima lor şi ziceau: „Oare ce va fi pruncul acesta?” Căci mâna Domnului era într-adevăr cu el” (Lc1,65-66).

Predicile lui înfocate cu care atrăgea mulţimile pe malul Iordanului, viaţa lui austeră, curajul cu care spunea adevărul fără a se uita la faţa omului, (Ce aţi ieşit să vedeţi în pustiu? O trestie bătută de vânt?), moartea lui eroică, toate acestea au făcut ca amintirea lui să rămână puternic imprimată în conştiinţele oamenilor chiar şi după decapitarea lui.

Nu a putut să-l uite până la moarte pe Ioan regele Irod care dăduse poruncă să i se taie capul în toiul unui chef cu dansuri, beţii şi orgii, deşi îl ştia nevinovat. Vedem în faţa ochilor pe tava adusă de fata Irodiadei capul tăiat şi sângele care se amesteca cu vinul vărsat pe tavă, cu psihicul zdruncinat din cauza tulburărilor şi remuşcărilor de conştiinţă pentru crima comisă, avea obsesii, halucinaţii, vedea în Isus fantoma, stafia lui Ioan Botezătorul. Auzind vorbind de Isus, de minunile şi de predicile lui, zicea descumpănit: „Ce se întâmplă? Cine e acesta? E Ioan Botezătorul care a înviat din morţi”.

Această capodoperă de sfinţenie care a fost sfântul Ioan Botezătorul, a fost în primul rând lucrarea atotputerniciei lui Dumnezeu: „Şi mâna Domnului era, într-adevăr cu el” – notează evanghelistul. El a fost sfinţit deja din sânul mamei sale în vederea misiunii de înainte-mergător care trebuia să-i pregătească lui Mesia calea. A fost sfinţit de Isus, purtat de Maria în sânul ei, atunci când a venit în vizită la verişoara sa.

Dar totodată, personalitatea sa remarcabilă este rodul colaborării sale cu harul lui Dumnezeu: asceza sa severă, sacrificiile sale, înfrânarea, posturile sale. Din copilărie s-a retras în pustiu, în singurătate, spre a duce o viaţă de rugăciune. Astfel s-a călit pentru luptă, pentru sacrificarea propriei vieţi: „Ce aţi ieşit să vedeţi în pustiu? – îi întreabă Isus pe ascultători lui Ioan. O trestie clătinată de vânt? Atunci ce aţi ieşit să vedeţi? Un om îmbrăcat în haine moi? Iată cei care poartă haine moi şi trăiesc în desfătări sunt în casele regilor” (Lc7,24-25). Îmbrăcămintea lui era o haină aspră din păr de cămilă. Hrana lui lăcuste şi miere sălbatică. Vin sau băutură ameţitoare nu a pus în gură toată viaţa. Iată marea lecţie pe care ne-o dă nouă sfântul Ioan Botezătorul. Nu ni se cere să ne retragem în pustiu, în singurătate pentru a trăi permanent în rugăciune, dar e necesar să ne retragem din agitaţia şi zgomotul vieţii obişnuite şi să petrecem câteva momente în rugăciune dimineaţa şi seara, să petrecem o oră în biserică duminica.

Nu ni se cere să ne îmbrăcăm cu haine de păr de cămilă, să mâncăm lăcuste şi miere sălbatică, dar o anumită asceză, o anumită disciplină, o anumită capacitate de renunţare, de înfrânare, a suferinţelor şi dificultăţilor, adică purtarea crucii, ţine de esenţa vieţii creştine. Omul care vrea să aibă toate plăcerile şi refuză orice neplăcere nu mai cunoaşte bucuria de a trăi: cade într-o stare de lehamite, de plictiseală, de moleşeală, de dezgust de viaţă. Aşa se explică numărul mare de sinucideri tocmai la popoarele bogate, la cei care au de toate. Puşi în faţa unor situaţii tragice, dureroase, nu rezistă, clachează. Aici greşesc acei părinţi care zic: lasă că am suferit noi destul în copilărie, măcar copiii noştri să aibă de toate. Şi le satisfac toate mofturile, nu le refuză nimic. Aceşti copii nu vor fi căliţi pentru viaţă, nu vor fi în stare să înfrunte dificultăţile vieţii.

Şi în sfârşit a mai fost ceva care a contribuit la modelarea şi formarea acestei personalităţi excepţionale care a fost Ioan Botezătorul. Ioan e cel mai mare dintre cei născuţi din femeie, tocmai datorită femeii care l-a născut şi l-a crescut. A fost familia, părinţii, în special mama.

Notează evanghelistul Luca: Zaharia şi nevasta sa Elisabeta „erau amândoi fără prihană înaintea lui Dumnezeu şi păzeau fără pată toate poruncile şi toate rânduielile Domnului” (Lc1,6).

Perioada intrauterină şi post natală marchează profund şi definitiv destinul şi viitorul unui om. Un copil care trăieşte primele faze ale vieţii într-un climat de pace, de bucurie, de armonie va cunoaşte o dezvoltare fizică şi mai ales psihică sănătoasă, echilibrată, optimistă. Un copil care trăieşte primele faze ale vieţii într-o atmosferă de tensiune, de vicii, de violenţă, lipsit de iubirea, de prezenţa mamei, de căldura inimii de mamă, traumatizat fizic şi psihic, căruia i se spune în faţă: tu nu trebuia să te naşti, eşti în plus, te-ai născut dintr-o greşeală, eşti o povară pentru familie are toate şansele să rămână un subdezvoltat fizic şi mai ales dezechilibrat psihic, un caracter pesimist, depresiv, schizofrenic, înclinat spre sinucidere. Aparatura modernă, ecograful ne arată că în sânul mamei, copilul, suferă, se bucură, plânge, râde, se sperie, se agită, în funcţie de stările şi sentimentele pe care le are mama: fumează cu mama, bea alcool cu mama, se ceartă împreună cu mama, iubeşte şi urăşte împreună cu mama, se roagă sau blestemă şi înjură cu mama.

Ioan a avut parte de părinţi sfinţi, de o familie ideală. A fost un copil dorit, aşteptat, iubit. Părinţii lui au dorit mult acest copil. Ei ştiau că un copil nu este doar rodul iubirii dintre soţi, cu atât mai puţin al instinctului sexual, ci în primul rând este rodul iubirii lui Dumnezeu. Au îmbătrânit şi copilul nu venea. Dar n-au forţat mâna lui Dumnezeu. Nu se cunoştea pe atunci tehnica fecundării in vitro. Dar n-ar fi recurs la o astfel de metodă. L-au lăsat pe Dumnezeu să hotărască dacă le dă un copil şi li-l dă. Când rămâne însărcinată bătrâna Elisabeta ca şi Zaharia se aştepta la vorbe, la ironiile şi glumele oamenilor: „Ia te uită nişte bătrâni care ar putea fi bunici şi străbunici au un plod. Aşa ceva nu s-a mai auzit de când e lumea şi pământul”. Dar au acceptat copilul ca pe un dar primit din mâinile lui Dumnezeu. Nu l-au avortat, nu le-a fost ruşine, nu s-au temut de gura lumii. Notează sfântul Luca: „Elisabetei i s-a împlinit vremea ca să nască. Vecinii şi rudele ei au auzit că Domnul şi-a arătat îndurarea faţă de ea şi se bucurau împreună cu ea” (Lc1,57-58). Elisabeta se bucura. Bucuria, fericirea a trăit-o Elisabeta şi până la naştere. Dar s-a bucurat şi Ioan în sânul ei, căci spuneam că tot ce simte mama, simte şi copilul în sânul ei. Elisabeta îi spunea Mariei venită în vizită la ea: „De îndată ce mi-a ajuns la urechi glasul salutului tău, a săltat în pântece pruncul de bucurie” (Lc1,44). A săltat: traducerea exactă a textului grecesc în care a fost scris Noul Testament este: „a dansat de bucurie pruncul în pântecele meu”.

Ne aflăm în anul dedicat familiei. În mod special să-l rugăm astăzi pe Sfântul Ioan Botezătorul pentru familiile creştine. Să ne dea familii sfinte aşa cum a fost familia în care el s-a născut, părinţi buni şi sfinţi, mame sfinte cum a avut el. Trăim într-o societate bolnavă, degradată sub toate aspectele. De vreo 20 de ani se tot vorbeşte şi se tot fac reforme. Ce reforme? Cuvântul reformă este o simplă lozincă politică. Societatea e bolnavă pentru că familia e bolnavă. Familia e celula societăţii. Dar nu poate fi un corp sănătos cu celule bolnave, canceroase. Familia trebuie reformată şi vindecată. Adevăraţii reformatori nu sunt şi nu vor fi niciodată politicienii. Mamele sfinte care respectă taina căsătoriei şi viaţa copiilor, îi iubesc, îi îngrijesc, îi educă în spiritul creştin, sunt singurele reformatoare. Viitorul şi destinul societăţii, al lumii, al Bisericii e în mâinile mamelor. Spunea Papa Pius al XII-lea: Mamele vor salva lumea.

Pr. Claudiu Dumea

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.