Categorii

Duminica a XII-a din Timpul de peste an – Ciclul C

Duminica-XII-TPA-CZah 12,10-11; Gal 3,26-29; Lc 9,18-24

      Nu numai această duminică prin textul evanghelic, dar adesea liturgia în ansamblul ei ne interpelează pe fiecare dintre noi asupra alegerii fundamentale şi întrebării decisive pe care Cristos a pus-o apostolilor: „Dar voi, cine spuneţi că sunt eu?” (Lc 9,20). Liturgia de astăzi, prin textele pe care ni le propune, vrea să ne ajute să-l acceptăm pe Cristos ca o persoană importantă, indispensabilă pentru noi, care a parcurs înaintea noastră calea de fidelitate faţă de Tatăl, cale care trece prin cruce şi care trebuie să fie şi calea Bisericii.

      Liturgia creştină reactualizează misterul central al credinţei noastre: misterul naşterii, al morţii, al învierii Domnului nostru Isus Cristos. Celebrarea euharistică este profesiunea de credinţă în Cristos mort şi înviat. Credinţa în Cristos, în mod necesar devine alegerea concretă, după care urmează calea crucii, pentru că drumul lui Cristos trebuie să devină drumul Bisericii şi al discipolilor săi.

      Ştim cu toţii că Vechiul Testament este o pregătire continuă la venirea lui Cristos. Cărţile profetice în general lasă să se întrevadă această venire a lui Cristos. Fragmentul de astăzi, luat din Vechiul Testament, din cartea profetului Zaharia, vorbeşte despre epoca mesianică în care Dumnezeu va trimite asupra lui Israel „un duh al harului şi al mângâierii” (Zah 12,10). Dar această mângâiere va fi tulburată de moartea violentă a acelui trimis şi pe care tot poporul îl va plânge amar.

      Despre cine vorbeşte profetul Zaharia? Pentru noi răspunsul este clar, cu atât mai mult cu cât din acest fragment este luată fraza cu care evanghelistul Ioan încheie relatarea patimilor lui Cristos: „… îşi vor îndrepta privirea spre acela pe care l-au străpuns” (In 19,37). Profetul Zaharia prevesteşte aici un trimis care va avea de suferit din partea poporului ales, respingerea şi moartea crudă. Asistând la moartea lui Isus, Ioan evanghelistul îşi va aminti cuvintele lui Zaharia şi mai târziu le va pune în evanghelia sa pentru a confirma că în Cristos răstignit şi străpuns cu suliţa, s-au împlinit Scripturile (cf. In 19,37).

      Isus din Nazaret a acceptat numele de Mesia cu toate implicaţiile sale, jertfa şi suferinţele pe care profeţii le intuiseră în mod mai mult sau mai puţin clar. Isus însuşi a voit să dea ucenicilor săi un concept exact despre persoana  şi misiunea sa, anunţându-i că va trebui să sufere. Această revelaţie din partea lui Isus, a identităţii sale adevărate de Mesia şi a dimensiunii sale pascale are loc la sfârşitul primului an al misiunii sale. Isus adunând ucenicii în jurul lui şi după un moment de rugăciune îi întreabă care este opinia mulţimii cu privire la el? Şi am auzit răspunsul în evanghelie: unii îl considerau un profet de altă dată, alţii spuneau că este Ioan Botezătorul sau Ilie. Dar Cristos merge mai departe şi îi întreabă pe apostoli: „Dar voi, cine spuneţi că sunt eu?…” (Lc 9,20). De la ei aştepta un răspuns concret, deoarece ei au fost alături de el, au fost martorii minunilor sale, ei fiind destinatarii privilegiaţi ai învăţăturii sale. Şi Petru răspunde în numele tuturor: „… Tu eşti Cristosul lui Dumnezeu” (Lc 9,18-20). Răspunsul este exact; este ecoul profeţiei lui Isaia despre „Unsul lui Dumnezeu” trimis „să anunţe vestea cea bună celor săraci” (Is 61,1).

      Isus completează vorbind pentru prima dată despre suferinţa sa. „Fiul Omului va trebui să sufere, să fie dat la moarte” (Lc 9,22). El se prezintă ca „Slujitorul lui Jahwe” care va fi dispreţuit de oameni, „… omul durerilor, obişnuit cu suferinţa” (Is 53,3), care va trebui să fie ucis pentru a îndeplini planul lui Dumnezeu, dar după trei zile el va învia.

      Connaţionalii şi chiar apostolii, aşteptau un „Mesia eliberator” de sub jugul roman şi de aceea Isus impune apostolilor tăcerea, deoarece această revelaţie era prea dură şi prea tulburătoare. Cristos nu se retrage, ci merge mai departe şi dă norma apostolilor „dacă vrea cineva să vină după mine să se lepede de sine să-şi ia crucea zilnic şi să mă urmeze” (Lc 9,23). Deci persoana sa şi drumul suferinţei şi al morţii, sunt norma supremă pentru toţi cei care cred în el şi-l iubesc. El va merge înainte pentru a da exemplu pentru ca noi să-l putem imita, nu o dată, dar în fiecare zi, lepădându-ne de noi înşine,  de voinţa, înclinaţiile, gusturile noastre, pentru a ne conforma „Slujitorului suferind”.

      Cum trebuie să ne purtăm crucea? Este o problemă pe care şi-o pune astăzi fiecare. Modelul unic este Cristos, chiar dacă uneori ni se pare că este mult prea complicat acest model, şi nu-l putem înţelege.

      O legendă spune despre un oarecare om că acesta se plângea mereu că nu-şi mai poate duce crucea. Şi l-a rugat pe Dumnezeu să-i taie din cruce. Dumenzeu l-a ascultat şi a tăiat o bucată din crucea sa. Dar după un anumit timp se plânge din nou şi tot aşa Dumnezeu îi mai taie o bucată din cruce. Peste un anumit timp omul moare şi ajungând în lumea cealaltă vede cum toţi se îndreptau cu crucea în spate către poarta Raiului. Merge şi el cu crucea sa în spinare dar când ajunge mai aproape, vede că între el şi poarta Raiului se deschide o prăpastie, peste care trebuia să treacă. Dar cum? Fiecare îşi folosea crucea ca punte de trecere spre Paradis. A încercat şi el dar crucea lui fiind ciopârţită a căzut în prăpastie împreună cu el.

      Iată unde a ajuns acest om nechibzuit, iată unde am putea ajunge şi noi, dacă nu vom purta şi noi crucea care ne este dată de Dumnezeu. Crucea este instrumentul de mântuire. Ea este alcătuită dintr-o mulţime de fapte obositoare, dureroase. Dar în Cristos şi prin Cristos ne este oferită posibilitatea de a le preschimba în fapte de iubire şi în elemente de creştere şi maturizare creştină. Acest lucru va fi posibil privind „Crucifixul” urmându-l pe Cristos pe calea pe care el a parcurs-o. Suferinţa lui Cristos trebuie să fie totdeauna punctul de sprijin, de întărire pentru suferinţa creştinului, deoarece la capătul ei ne aşteaptă stindardul victoriei, învierea.

      A lua crucea, vrea să spună că discipolul trebuie să-l urmeze pe maestrul său şi să fie dispus la orice destin de suferinţă şi la aceeaşi moarte, decât să renunţe la Evanghelie. Pentru că Cristos care este Maestrul nostru ne-a spus: „Cine-şi va pierde viaţa proprie pentru mine, o va salva” (Lc 9,24b). Aceste cuvinte sunt norma practică pentru a-l urma pe Cristos zi de zi, ele se  reduc la alegerea radicală între ceea ce va trece şi ceea ce va rămâne etern. Alegerea trebuie făcută cu inimă plină de credinţă şi cu privirea aţintită spre Cel care s-a jertfit pentru noi şi cu care „noi am fost îmbrăcaţi prin botez” (Gal 3,27), după cum ne spune şi sfântul Paul în a doua lectură de astăzi.

      Ce vrea să ne spună sfântul Paul prin această expresie? Cei care am fost botezaţi, am fost îmbrăcaţi cu suferinţa şi moartea lui Cristos. Botezat în moartea lui Cristos, creştinul trebuie să trăiască după imaginea lui, care înainte de a fi glorioasă a fost „omul durerilor”. Şi cum suferinţa lui Cristos este revărsată în bucuria învierii, astfel creştinul care-şi va purta crucea până la sfârşit, va găsi în ea „bucuria eternă”, va primi moştenirea pe care Dumnezeu i-a promis-o lui Avram – „viaţa cea veşnică”, căci cine moare pentru Cristos va trăi în veci. Şi avem exemplul milioanelor de martiri din istoria creştinismului, care au păşit pe urmele însângerate ale Regelui regilor, bine ştiind că vor pierde viaţa pământească, dar o vor câştiga pe cea viitoare.

      Iată învăţătura pe care trebuie să o tragem astăzi din Cuvântul lui Dumnezeu: cine îl urmează pe Cristos, trebuie să-l ia ca model pe Cristos şi de aceea, să fie dispus a lua pe spate crucea proprie şi a-l urma în fiecare zi fără frică. Nu ca un şcolar care vrea să înveţe o lecţie pentru a o transmite altora, dar ca un mărturisitor care a descoperit în Cristos raţiunea supremă a vieţii şi speranţei sale.

      Cristos, cel nevinovat, a voit să fie omul durerilor, pentru a face din suferinţă şi din moarte mijlocul mântuirii noastre. Crucea, după ce Cristos a fost răstignit pe ea, a devenit instrumentul victoriei; moartea, după ce Cristos s-a supus ei în mod liber şi apoi a învins-o, a devenit ziua glorificării, a vieţii veşnice în plinătatea ei.

      Crucea este cea mai frumoasă carte şi cine nu ştie să citească din ea este mai nefericit decât analfabeţii, care nu ştiu să citească, spune sfântul Iosif Cotolengo. Să ţinem deschisă această carte şi să citim din ea în fiecare clipă a existenţei noastre. Să nu ne lăsăm niciodată descurajaţi în momentele grele ale vieţii. Să avem tăria de a ne ridica ochii spre crucifix şi cel răstignit ne va arăta calea prin care vom putea da un sens suferinţei şi prin care vom putea transforma suferinţa într-un prilej de bucurie, aceea de a putea suferi împreună cu Cristos. Să nu ocolim crucea noastră, ci să o purtăm cu credinţa că într-o zi vom avea parte de răsplata cea nepieritoare, căci numai prin cruce există mântuire.

                                                                                                                       Valentin Ciceu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.