Categorii

Duminica a XII-a din Timpul de peste An – Ciclul A

Ier 20,10-13; Rom 5,12-15; Mt 10,26-33

„Nu vă temeţi de oameni… Ceea ce vă spun la întuneric vestiţi la lumină şi ceea ce vă spun la ureche predicaţi de pe acoperişuri” (Mt 10,26-27).

Poate părea ciudat ca în societatea noastră, în vremea noastră, să mai vorbim despre curajul cuvântului. Teme despre care până nu demult toţi vorbeau cu reţinere şi timiditate sunt acum la ordinea zilei. Şi totuşi, există o excepţie: pentru a vorbi despre Cristos avem nevoie de curaj. În societatea de astăzi, nu este nevoie de curaj pentru a spune „da” faptelor murdare, păcatului, ci, mai degrabă, pentru a face semnul crucii. Curajul cuvântului nu este o invenţie a retoricii moderne, ci este datoria fiecărui creştin, chemat să-şi afirme credinţa în Cristos, în viaţa veşnică, în principiile evanghelice, mai ales în iubire. A sosit ceasul în care creştinul să propună societăţii soluţii şi principii creştine. E timpul să luăm în mână bătrâna şi, în acelaşi timp, veşnic tânăra Evanghelie şi să descoperim între rândurile ei un răspuns la diversele probleme cu care ne confruntăm. Atâta nedreptate, atâta necinste, sub toate formele ei de manifestare, atâţia care profită de eticheta lor creştină ca să înainteze în viaţa publică, ca apoi să dea dovada goliciunii sufleteşti şi a sărăciei credinţei lor.

Profetul Ieremia, despre care ni se vorbeşte în prima lectură, este un model de curaj în vestirea cuvântului lui Dumnezeu. El este un iudeu ce a trăit în Palestina, în secolul al VII-lea î.C. Contemporanii săi trăiau într-o mizerie morală de nedescris. Pe când era încă tânăr a fost chemat de Domnul, după cum ne spune cartea ce îi poartă numele, ca să smulgă, să răstoarne, să demoleze (cf. Ier 1,10) şi să vestească nenorocirea (cf. Ier 20,8). Vestind acest mesaj, deşi în inima lui dorea mult pacea, Ieremia a trezit mânia contemporanilor săi, care nu-i acceptau mesajul. Aceasta era însă misiunea sa, iar el nu putea renunţa la ea. La un moment dat, cuprins de deznădejde, Ieremia îi reproşează Domnului că l-a chemat să fie profet pentru a-i da în schimb numeroşi duşmani. Prima lectură prezintă momentul final, extrem, al suferinţelor sale. În faţa sa profetul nu vede decât nonsensul vieţii. Dumnezeu ascultă protestul lui Ieremia şi intervine în favoarea sa, făcând să se reaprindă în inima lui flacăra credinţei şi a speranţei. Din gura profetului va răsuna apoi un imn de laudă şi de mulţumire adresat Domnului, apărătorul său puternic: „Cântaţi-i Domnului, lăudaţi-l pe Domnul! Căci el eliberează sufletul slujitorului său sărman din mâna celor răi” (Ier 20,13).

Primejdiile, suferinţele şi duşmăniile reprezintă o constantă în viaţa profeţilor Domnului. Ele nu-i vor ocoli nici măcar pe ucenicii lui Isus, aşa cum reiese din textul evanghelic. Fragmentul face parte dintr-un discurs mai amplu al lui Isus, intitulat discursul misionar. După ce Isus şi-a ales 12 ucenici, îi şi pregăteşte pentru misiunea ce le-o va încredinţa. El îi invită pe ucenici să abandoneze teama: „Nu vă temeţi de oameni” (Mt 10,26), „Temeţi-vă mai curând de acela care poate să piardă şi sufletul, şi trupul în Gheenă” (Mt 10,28). Primul motiv al acestei invitaţii este încrederea în lucrarea lui Dumnezeu, realizată de Cristos. Discipolul nu are voie să-şi piardă curajul, chiar dacă roadele nu vin prea curând. Al doilea motiv este dat de siguranţa că adevărata viaţă a omului este la adăpost de orice pericol: „Dacă cineva dă mărturie despre mine înaintea oamenilor, şi eu voi da mărturie despre el înaintea Tatălui meu, care este în ceruri” (Mt 10,32). Oamenii pot să lovească în viaţa trupească a mesagerului, dar nu au nici o putere asupra întregii sale vieţi, care este atât trup, cât şi suflet. Viaţa creştinului, a mesagerului, se înrădăcinează în Dumnezeu şi se împlineşte în el. Moartea, în sens creştin, din contră, este existenţa omului decăzut din relaţia sa vitală cu Dumnezeu.

Domnul ne cere în Evanghelia de astăzi să trăim fără teamă, ca fii ai lui Dumnezeu. Întâlnim însă, în viaţa noastră, atâtea şi atâtea persoane tulburate şi timorate din cauza problemelor cu care se confruntă. De asemenea, vedem deseori creştini cuprinşi de teamă şi de ruşine când se văd nevoiţi să vorbească limpede despre Dumnezeu, spunând „nu” minciunii, păcatului, şi dovedindu-şi condiţia de discipoli fideli ai lui Cristos. Ne temem de gura lumii, de comentariile nefavorabile, de înaintarea contra curentului, de atragerea atenţiei. Dar cum să nu atragă atenţia un discipol al lui Isus, în mijlocul unei lumi păgânizate, în care valorile economice sunt considerate supreme? Cel a cărui mărturie nu se ghidează după principiile creştine, cel care încurajează mai curând războiul şi moartea, cel care acţionează cu aroganţă împotriva demnităţii omului nu este un profet al lui Cristos.

 „Ceea ce vă spun la întuneric vestiţi la lumină şi ceea ce vă spun la ureche predicaţi de pe acoperişuri” (Mt 10,27). În lumea de astăzi, acoperişurile caselor sunt aproape peste tot invadate de o pădure de emiţătoare şi de antene, care transmit şi primesc mesaje de toate felurile şi din toate colţurile lumii. Este foarte important de a face să fie auzit, printre aceste numeroase mesaje, însuşi cuvântul lui Dumnezeu. A proclama astăzi credinţa de pe acoperişuri înseamnă şi a vesti cuvântul lui Isus în şi prin lumea dinamică a comunicaţiilor sociale. Un asemenea lucru l-a realizat şi actorul Jim Caviezel, cel care a interpretat rolul lui Isus în filmul lui Mel Gibson, The Passion of the Christ. După cum probabil ştiţi, filmul a provocat multă vâlvă în lumea cinematografică a ultimilor ani. Mass-media a exercitat o presiune constantă asupra sa, catalogându-l atunci când se ivea ocazia: „catolicul practicant Jim Caviezel”. „Dar de ce nu spun şi scientologul practicant Tom Cruise sau evreul practicant Adam Sandler?”, se întreba actorul într-un interviu acordat pentru Catholic News Agency. Tot el continua: „Nu mă îngrijorează ce spune lumea. De răspuns va trebui să îi răspund lui Dumnezeu. Îmi este frică, mai curând, să nu fac ceea ce trebuie să fac, deoarece într-o bună zi va trebui să îi dau socoteală lui Dumnezeu”.

Aceasta este mărturia plină de curaj a unui creştin al timpurilor de astăzi. Ce l-a determinat pe acest actor, în ciuda influenţei mediatice de care a avut parte, să dea o asemenea mărturie? Răspunsul e unul singur: Cristos – cale, adevăr şi viaţă -, singurul care îi poate aduce omului fericirea adevărată. Dar în ce măsură şi cum poate fi Cristos adevărata fericire a omului? Răspunsul îl găsim în cea de-a doua lectură de astăzi, luată din Scrisoarea către Romani: „Căci dacă prin greşeala unuia toţi au fost loviţi cu moartea, cu mult mai mult harul lui Dumnezeu şi darul lui au prisosit asupra celor mulţi, prin harul unui singur om, Isus Cristos” (Rom 5,15). Rezultatul păcatului este moartea, falimentul complet, care de la Adam s-a extins la toţi oamenii. Opera pozitivă a lui Cristos depăşeşte însă opera negativă a lui Adam şi a tuturor oamenilor, şi creează un om nou. Acesta este marele mesaj de speranţă în care au crezut şi cred atâţia, mesajul pe care Cristos îl face cadou omului din toate timpurile. Conciliul al II-lea din Vatican, în constituţia pastorală Gaudium et spes, spune, în aceeaşi ordine de idei: „Numai în misterul Cuvântului întrupat se luminează cu adevărat misterul omului. Cristos, noul Adam, îl dezvăluie pe deplin omului pe om şi îi descoperă măreţia chemării proprii” (GS 22). Cristos îi oferă omului adevărata viaţă, fericirea pe care acum o caută cu atâta perseverenţă; Cristos îi aduce omului adevărata pace, care astăzi pare să fugă din calea omului; Cristos îi dă omului adevăratele motive pentru a trăi. Acesta este conţinutul mesajului pe care avem datoria, asemenea profetului Ieremia, de a-l vesti, căci şi noi, prin botezul în Cristos, am devenit profeţi ai noii împărăţii, o împărăţie de dreptate şi pace.

„Ceea ce vă spun la întuneric vestiţi la lumină şi ceea ce vă spun la ureche predicaţi de pe acoperişuri” (Mt 10,27), ne spune şi nouă Cristos astăzi. Dacă vreodată vom păstra tăcerea, să fie doar din cauză că nu era momentul să vorbim, din prudenţă supranaturală sau din iubire, dar niciodată din teamă sau laşitate. Adevăraţii creştini nu sunt prieteni ai întunericului şi ai ungherelor, ci ai luminii şi ai limpezimii în vorbe şi fapte. Să nu ne temem că vom pierde luciul unui prestigiu aparent sau că vom ajunge obiect al cârtelii şi al calomniei din pricina refuzului de a fi în pas cu timpul sau cu moda. „Dacă cineva dă mărturie despre mine înaintea oamenilor, şi eu voi da mărturie despre el înaintea Tatălui meu, care este în ceruri” (Mt 10,32).

Petru-Sebastian TAMAŞ

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.