Categorii

Duminica a XII-a din Timpul de peste An – Ciclul A – Lectio divina

Nu vă fie teamă!
Sentimentele care domină conştiinţele oamenilor sunt neliniştea, nesiguranţa şi, nu în ultimul rând, teama. În societatea contemporană, omul nu mai are siguranţa zilei de mâine. Ne este frică să nu rămânem fără locul de muncă, să nu fim diagnosticaţi cu vreo boală incurabilă, să nu fim victima unei calamităţi naturale sau a unui accident. Dar de ce ne temem de pierderea locului de muncă, de boli, de catastrofe? Ne temem pentru că toate acestea pot duce la moarte. Moartea este izvorul şi cauza tuturor neliniştilor noastre cotidiene.
Cuvântul-cheie al lecturilor de astăzi este curajul. Avem nevoie de curaj pentru a înfrunta necinstirile şi batjocurile primite datorită faptului că suntem creştini, avem nevoie de curaj pentru a vesti cu propria viaţă evanghelia lui Cristos şi, nu în ultimul rând, avem nevoie de curaj şi speranţă pentru a ne încrede în milostivirea lui Dumnezeu. Într-o lume în care oamenii încearcă să uite de Dumnezeu, noi, creştinii, trăim experienţa profetului Ieremia.

Profetul, după cum am auzit în prima lectură, suferă o dramă interioară sfâşietoare. Este un om umilit, persecutat, fiind mereu în pericolul de a cădea într-una dintre capcanele pe care nu doar duşmanii, ci chiar prietenii săi i le-au pregătit. Ne întrebăm: de ce toate acestea? Pentru că devenise un om incomod. Cuvintele profetului provoacă nelinişte în conştiinţele oamenilor obişnuiţi să trăiască într-un mod libertin, fără frică de Dumnezeu, îndepărtând iminenţa pedepsei lui Dumnezeu ca răsplată pentru comportamentul lor. Întotdeauna trimişii Domnului au incomodat prin prezenţa şi vorbele lor.
În acest orizont de singurătate şi părăsire, se iveşte o rază de speranţă: „Domnul este alături de mine şi, de aceea, eu îi încredinţez cauza mea” (cf. Ier 20,12). Îi încredinţez cauza mea deoarece eu cred în iubirea lui care eliberează sufletul slujitorului său din mâna celor răi.
Psalmistul este şi el în aceeaşi situaţie ca şi profetul Ieremia, îşi plânge singurătatea, fiind abandonat chiar de fraţii săi şi dispreţuit de toată lumea pentru numele lui Dumnezeu. „Pentru tine suport ocara şi ruşinea îmi acoperă faţa; am ajuns un străin pentru fraţii mei… ocările celor care te insultă au căzut asupra mea” (Ps 68).
Cuvintele Evangheliei vin ca o mângâiere, mai ales prin îndemnul încurajator pe care îl rosteşte Mântuitorul: „Nu vă fie teamă!” Oare de ce fel de teamă vrea să ne ferească Cristos? Isus ne cheamă să fim apostolii lui şi ne trimite în lume pentru a predica prin viaţa noastră ceea ce am primit prin cuvânt.
Papa Francisc, la Ziua Mondială a Tinerilor de la Rio de Janeiro (2013), li s-a adresat astfel celor prezenţi: „Cristos nu ne întrebă dacă avem timp sau dacă vrem să mergem în misiune, el ne trimite”. Cristos ne cere să-i vestim evanghelia fără a ne gândi la consecinţele nefaste care s-ar putea abate asupra vieţii noastre, să ne mărturisim credinţa fără a ne teme de cei care ne-ar putea ucide trupul, gândindu-ne mai bine la sufletul nostru şi la faptul că doar încrezându-ne în providenţa divină vom reuşi.
Subiecte despre care, până nu demult, toţi vorbeau cu reţinere şi timiditate sunt acum la ordinea zilei. În societatea de astăzi nu este nevoie de curaj pentru a spune „da” faptelor murdare, păcatului, necinstirilor aduse celor nevinovaţi, ci, mai degrabă, pentru a face semnul sfintei cruci. Trăim într-o societate desacralizată, care vrea să elimine din viaţa sa orice simbol care aminteşte de Dumnezeu. Vrea să scoată orele de religie din programa şcolară, să scoată simbolurile creştine din spaţiile publice, dar, mai ales, să-i „cumpere” pe creştini.
De ce unii doresc acest lucru? Pentru că incomodează, zguduie conştiinţele oamenilor, existând astfel pericolul ca unii să se trezească din lâncezeală.
Întâlnim în viaţa noastră atâtea persoane tulburate de multitudinea problemelor cu care trebuie să se confrunte. De asemenea, vedem adesea creştini cuprinşi de teamă şi de ruşine când se văd nevoiţi să vorbească limpede despre Dumnezeu, spunând „nu” minciunii şi păcatului. Ne temem astăzi mai mult ca oricând de gura lumii, de comentariile nefavorabile, de înaintarea contra curentului. Sfântul Efrem Sirul ne scrie: „Adu-ţi aminte întotdeauna să-l mărturiseşti pe Dumnezeu şi mintea ta va fi umplută de cer”.
La sfârşitul Evangheliei, Cristos rosteşte o ameninţare destul de grea: „Dacă cineva se leapădă de Cristos şi nu-l mărturiseşte prin viaţa şi cuvintele sale aici, pe pământ, în faţa oamenilor, şi el se va lepăda de ei înaintea Tatălui” (cf. Mt 10,32).
Ce înseamnă a ne lepăda de Cristos? Ne lepădăm de Cristos atunci când nu respectăm sau nu reacţionăm în momentul în care observăm că sunt încălcate anumite principii morale grave, şi anume: când, în mod direct sau indirect, consimţim la săvârşirea delictului de avort; când aprobăm convieţuirea tinerilor înainte de căsătorie; sau atunci când suntem nepăsători în faţa degradării celulei de bază a societăţii, care este familia. Trebuie să ne ferim de cei care vor să ne transforme din oameni ai lui Dumnezeu în personaje decorative. Ceea ce trebuie să ne dea curaj este memoria înaintaşilor noştri. Ne gândim la primii creştini care au murit în arenele romane, sau la miile de creştini prigoniţi de torţionarii comunişti. Aceştia au încercat, prin diferite metode, să-i facă pe preoţi sau laici să se lepede de credinţa lor, să-l renege pe Cristos, dar n-au reuşit, pentru că aveau imprimate adânc în inimă cuvintele: „Când Domnul e cu noi, cine e împotriva noastră?”
Dom Helder Kamara s-a născut într-o familie numeroasă, la 7 februarie 1909, în nord-estul Braziliei. A fost arhiepiscop de Olinde şi Recife, devenind cel mai iubit, dar, în acelaşi timp, cel mai contestat om din Brazilia secolului al XX-lea. Era cunoscut pe plan internaţional ca „om al lui Dumnezeu şi apărător al săracilor”. Sub pretextul siguranţei naţionale şi personale, Dom Helder a fost supus de nenumărate ori interogatoriilor, ameninţărilor şi, nu în ultimul rând, torturilor. A refuzat protecţia personală, spunând: „Nu am nevoie de voi, eu am propriile mele gărzi de corp; ei sunt Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt”. Şi-a ridicat glasul când mulţi au păstrat tăcerea, iar din acest motiv a fost făcut să tacă. Începând cu 1970, timp de 13 ani, guvernul i-a interzis orice adresare în public şi chiar publicarea numelui său în presă. A fost exilat în propria ţară, însă persecuţiile şi calomniile nu l-au descurajat. A fost un avocat al săracilor şi un apărător al drepturilor omului.
Asemenea arhiepiscopului din Brazilia, să ne ridicăm mereu glasul împotriva nelegiuirilor acestei lumi. Dacă vreodată vom păstra tăcerea, să fie doar din cauză că nu era momentul să vorbim, din prudenţă supranaturală sau din iubire, dar niciodată din teamă şi laşitate.
Făcând o retrospectivă a perioadelor de persecuţie prin care a trecut Biserica, ne întrebăm: în ce măsură poate fi Cristos adevărata fericire a omului? Răspunsul îl găsim în cea de-a doua lectură de astăzi, luată din Scrisoarea către Romani: „Căci dacă prin greşeala unuia toţi au fost loviţi cu moartea, cu mult mai mult harul lui Dumnezeu şi darul lui au prisosit asupra celor mulţi prin harul unui singur om, Isus Cristos” (Rom 5,15). Deşi sfântul Paul vede clar puterea generală a păcatului, el nu-şi pierde optimismul.
Pe ce se bazează? Apostolul ştie că, pe lângă moştenirea primită de la Adam, noi avem o moştenire primită de la Cristos. Este adevărat că în om păcatul are resurse aproape inepuizabile, dar harul lui Dumnezeu este infinit mai mare. Dragostea lui Dumnezeu faţă de cei păcătoşi este mai puternică decât păcatele lor. Acesta este mesajul de speranţă cu care vrea să ne însufleţească Cristos.
Scriitorul polonez Henryk Sienkiewicz, în romanul său Quo vadis, descrie astfel acest mesaj:
Imaginează-ţi că stai pe malul unei mări şi arunci cu pietre în apă; crezi că vei putea umple abisul mării cu ele? Iar eu vă spun că iubirea lui Dumnezeu este asemenea mării, iar păcatele noastre, ca pietrele.
Conciliul al II-lea din Vatican, în Constituţia pastorală Gaudium et spes, afirmă:
Numai în misterul Cuvântului întrupat se luminează cu adevărat misterul omului. Cristos, noul Adam, îl dezvăluie pe deplin omului pe om şi îi descoperă măreţia chemării proprii (GS 22).
Să-i cerem lui Cristos harul de a ne face conştienţi că singura teamă pe care trebuie să o cultivăm în această viaţă este teama de păcat, căci prin el ne putem pierde şi sufletul şi trupul în gheenă.

Albert Babiaş

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.