Categorii

Duminica a XI-a din Timpul de peste an – Ciclul C

Duminica-XI-TPA-C2Sam 12,7-10.13; Gal 2,16.19-21; Lc 7,36.39-50; 8,1-3

      Liturgia Cuvântului de astăzi este o chemare la credinţă în Isus Cristos, care este Mântuitorul şi Răscumpărătorul nostru. El are puterea de a ierta păcatele, de a şterge trecutul nostru păcătos, deschizându-ne inima spre mântuire.

      Păcatul este jignirea adusă lui Dumnezeu şi deci numai Dumnezeu poate să ierte. Un exemplu de iertare avem în prima lectură de astăzi. Orbit de patimă, David păcătuieşte, luând-o de soţie pe Betsabeea, femeia lui Urie, şi apoi porunceşte ca Urie să fie expus morţii în luptă, pentru a avea cale liberă în păcatul său. Dumnezeu îl trimite pe profetul Natan care îl mustră cu asprime pe David. Regele nu porunceşte ca Natan să fie aruncat în închisoare, ci îşi recunoaşte greşeala, îşi bate pieptul, se căieşte. Pentru că s-a căit Dumnezeu i-a iertat vina „tu nu vei muri“ (2 Sam 12,13), dar i-a lăsat pedeapsa: „copilul ce ţi se va naşte va muri“ (2 Sam 12,14); scopul pedepsei este de a-l determina pe om să nu mai păcătuiască.

      Această duminică ne aminteşte de sărbătoarea Preasfintei Inimi a lui Isus. Evlavia faţă de Preasfânta Inimă a lui Isus este devoţiunea către iubirea dumnezeiască şi omenească a lui Cristos care arde în inima sa de carne şi care este cauza tuturor minunilor pe care le-a săvârşit pentru noi. A iubi înseamnă a voi binele persoanei iubite. Dacă persoana iubită se află în mizerie fizică (boală) sau morală (păcat), facem tot ce se poate pentru a o scoate din nenorocirea în care se află. Isus este prietenul nostru şi pentru că ne iubeşte, nu doreşte să rămânem în starea de păcat. Acest fapt este scos în evidenţă de evanghelia de astăzi, care ne vorbeşte despre o păcătoasă publică, pe care milostivirea divină o face să-şi schimbe calea, părăsind păcatul, scandalul, viaţa dezordonată, şi merge la Isus. Ea intră în casă plângând, poate după ce ascultase o predică a lui Isus care o mişcase până la lacrimi şi a condus-o la convertire. Femeia sfidează dispreţul unora şi poate compătimirea altora din cei prezenţi în casa fariseului Simon şi se îndreaptă spre Isus, îngenunchează la picioarele lui, le spală cu lacrimile sale, le unge cu parfum şi le şterge cu părul capului ei. Iată care este calea iertării: părăsirea păcatului şi căinţa, adică o sinceră părere de rău pentru faptele noastre rele, fapte prin care l-am ofensat pe Dumnezeu şi ne-am făcut vrednici de pedeapsa veşnică a iadului. Atunci când vede convertire şi părere de rău, Isus oferă iertarea sa. Cel păcătos este iertat imediat, redevenind fiul Tatălui, fratele lui Isus, moştenitor al cerului.

      Un soldat care nu se temea de Dumnezeu şi nu pregeta să-şi ucidă aproapele pentru a-l jefui, într-o încăierare o săgeată i-a străpuns platoşa şi puţin a lipsit să-i pună capăt zilelor. Într-o străfulgerare a întrezărit raiul, dar era aşa departe şi lui îi era cu neputinţă să ajungă acolo, în timp ce iadul era la doi paşi de el, gata să-l înghită. Cuprins de groază şi-a aruncat spada şi a luat drumul unui schit, aşezat în inima pădurii, unde trăia un pustnic vestit pentru cucernicia sa.

      – Părinte, spune soldatul, aş vrea să dobândesc iertare pentru păcatele mele. Voi îndeplini orice pocăinţă, oricât de grea ar fi!

      – Dacă-i aşa, a răspuns pustnicul, mergi şi umple cu apă butoiaşul acesta şi adu-mi-l înapoi.

      – Părinte, râzi de mine! Asta-i pocăinţă pentru un copil, a mârâit soldatul, nu tocmai convertit, ridicând un pumn ameninţător spre călugăr.

      Dar vedenia iadului îi revine brusc în minte. Ia butoiaşul sub braţ şi se îndreaptă spre râul care curgea în apropiere. Ajuns acolo, scufundă butoiaşul în apă, dar acesta rămâne gol. Se îndreaptă spre locul de unde izvora acel râu, pune butoiaşul la izvor, dar acesta rămâne gol. Aleargă la o fântână încearcă să pună apă în butoiaş, dar acesta tot nu se umple.

      După un an, apare la schit un sărman zdrenţăros, cu picioarele însângerate, purtând sub braţe un butoiaş gol.

      – Părinte, spune soldatul, am cutreierat râurile şi izvoarele dar n-am putut umple butoiaşul. Acum, de bună seamă, nu o să-mi ierţi păcatele. Nefericitul de mine, sunt blestemat pentru totdeauna!

      Şi din ochi încep să-i curgă lacrimi de căinţă. Şi iată că o picătură, alunecându-i pe chipul slăbit, cade în butoiaş şi dintr-o dată acesta se umple cu apa cea mai curată şi mai limpede de pe pământ.

      Da, cavalerul a primit iertare după ce s-a intors, după ce şi-a plâns păcatele, după ce s-a căit, asemenea femeii care s-a aruncat la picioarele lui Isus. Cei prezenţi s-au mirat că Isus a iertat-o şi murmurau: „Cine este acesta care iartă şi păcatele?“ (Lc 7,49). Isus a răspuns de atâtea ori la această întrebare când a afirmat că el este acela care trebuia să vină (cf. Mt 11,3-5), că el este „mai mult decât un simplu proroc“ (Mt 11,9), că el este Fiul lui Dumnezeu (cf. In 8,42).

      Este suficientă o singură lacrimă, este sufucientă o mişcare a inimii, este suficientă o privire, este suficient un sărut, este suficient un cuvânt şi Isus ne va spune şi nouă: „Păcatele îţi sunt iertate…Mergi în pace!“ (Lc 7,47.50). Recăderea în aceleaşi păcate este o insultă gravă adusă Răscumpărătorului nostru. Odată iertaţi, nu trebuie să mai păcătuim, nu trebuie să-l mai ofensăm pe Dumnezeu, ci să ne asemănăm cu păcătoasa căită despre care Evelyn (scriitor englez care a trăit între anii 1620-1706) zice că: „Putem fi siguri că nu a mai păcătuit. Cum să păcătuiască? Întotdeauna a simţit prezenţa lui Isus, întotdeauna a simţit prezenţa celui care o mântuire, întotdeauna s-a simţit căutată şi ajutată, amintindu-şi de bunătatea aceea atât de mare, nemaiavând nevoie să-şi umple sărmana-i viaţă cu păcate“.

      Putem spune că omul este legat de Dumnezeu printr-un fir. Când păcătuieşte, firul se rupe, dar când se căieşte, Dumnezeu reînnoadă firul, firul devenind mai scurt ca mai înainte, iar omul mai aproape de Dumnezeu, căci răscumpărarea adusă de Cristos este mult superioară stării lui Adam înainte de păcat.

      Observăm la Isus o artă deosebită de a se apropia de păcătoşi pentru a-i conduce la convertire, fără a-i jigni sau descuraja. Uneori face el primul pas pentru a stimula convertirea, ca în cazul samaritencei, al lui Petru şi al lui Iuda. În alte cazuri se foloseşte de buna dispoziţie sufletească a păcătosului pentru a-l conduce la mântuire, ca în cazul paraliticului, al lui Zaheu. Apoi, de fiecare dată când păcătosul căit se apropie de Isus pentru a obţine iertarea, este primit cu bunătate: cazul femeii păcătoase, al tâlharului cel bun. Nimeni nu este exclus de la iertare dacă este bine dispus pentru aceasta. Iertarea este imposibilă numai când este vorba de păcatul împotriva Duhului Sfânt (cf. Mt 12,31-32). Milostivirea lui Dumnezeu nu cunoaşte limite, căci Tatăl ne iartă totdeauna dacă şi noi iertăm pe fraţii noştri (cf. Mt 18,22-35). De la păcătos Isus cere căinţă, unită cu iubirea de Dumnezeu şi speranţa iertării. Cu cât mai mare este iubirea, cu atât mai eficace este căinţa. Femeii păcătoase i s-au iertat multe păcate pentru că a iubit mult (cf. Lc7,47). Căinţa este urmată de mărturisirea păcatelor. Căinţa sinceră duce la hotărârea separării totale de rău şi la întoarcerea la Dumnezeu, adică la faptele de iubire şi dreptate. Numai iubirea plină de căinţă ne face să recunoaştem abisul păcatului. Adevăratul penitent nu se mulţumeşte să-şi plângă trecutul vinovat, ci se ridică deasupra pentru a progresa în iubire, pentru ca porunca lui Cristos să strălucească mai limpede pe faţa Bisericii.

      Dar, ne întrebăm de ce Dumnezeu ne iartă totdeauna când îi cerem iertare? Judecătorii nu se mulţumesc numai cu mărturisirea şi căinţa vinovatului, dar îl şi pedepsesc. De ce Dumnezeu ne iartă imediat ce ne-am convertit şi nu porunceşte să fim daţi morţii, nu ne condamnă la pedeapsa veşnică a iadului? Răspunsul ni-l dă sfântul Paul în a doua lectură de astăzi: „Eu trăiesc în credinţa Fiului lui Dumnezeu care m-a iubit şi s-a dat la moarte pentru mine“(Gal 2,21). Păcatul merită moartea şi Isus a ales să moară pentru noi, pentru a ispăşi păcatele noastre. Acesta este motivul pentru care noi obţinem iertare imediat după convertire şi căinţă pentru păcatele săvârşite, pentru că Isus mijloceşte pentru noi, oferă Tatălui sângele său şi Tatăl nu poate să ne refuze iertarea.

      Dacă sângele lui Isus este la dispoziţia noastră la această Sfântă Liturghie, dacă ne poate curăţi şi spăla acum de toate păcatele noastre, de ce să amânăm întoarcerea, de ce să mai aşteptăm să fim iertaţi cu o altă ocazie? Dacă murim pe neaşteptate, vom fi pierduţi pentru totdeauna. Deci trebuie să ne hotărâm acum, să-i oferim lui Isus păcatele noastre, să ne schimbăm viaţa, să-i arătăm lui Dumnezeu iubirea şi căinţa noastră, pentru ca, iertaţi fiind, sa ne putem bucura împreună cu el în patria cerească.

                                                                                                                        Iosif Mărtinaş

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.