Categorii

Duminica a XI-a din Timpul de peste An – Ciclul A

Ex 19,2-6; Rom 5,6-11; Mt 9,36-38; 10,1-8

„Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie!” Acesta a fost subiectul principal al predicii lui Ioan Botezătorul, al lui Isus şi al apostolilor. Acesta este şi mesajul principal al liturgiei cuvântului din duminica aceasta, a unsprezecea de peste an, pentru noi, oamenii de astăzi, pentru că împărăţia cerurilor este o realitate de actualitate, o realitate vie, care ne interpelează pe noi toţi.

Renumitul teolog catolic de origine elveţiană Hans Urs von Balthasar, vorbind despre realităţile ultime ale omului, se exprima atât de profund şi frumos: „Dumnezeu este ultima realitate a creaturii. Ca dobândit este cer, ca pierdut este Iad, ca judecător este judecată, ca purificator este Purgatoriu”.

Omul, creat de Dumnezeu şi destinat de el încă de la început la viaţa şi fericirea veşnică, din cauza neascultării sale de porunca divină, a fost alungat din Paradis. În ciuda acestui fapt, Dumnezeu nu va renunţa la planul său de iubire cu privire la om şi îi promite un Mântuitor. Realizarea acestei promisiuni însă nu avea să fie o improvizaţie de moment, ci un eveniment pregătit timp de milenii. Istoria religiilor stă mărturie că, în tot acest răstimp, Dumnezeu a menţinut vie în inima oamenilor şi în conştiinţa tuturor popoarelor setea după Dumnezeul salvator.

Prima lectură, luată din Cartea Exodului, ne prezintă iniţiativa lui Dumnezeu de a-şi alege dintre toate neamurile pământului un întreg popor, care să-i fie „împărăţie preoţească şi neam sfânt”. Dacă primii oameni păcătuiseră prin neascultare de Dumnezeu, şi astfel, au fost alungaţi din Paradis, devenind, într-un fel, sclavi ai Satanei, iată că Dumnezeu vrea să reînnoade istoria mântuirii tocmai din acest punct critic pentru omenire. Ascultarea şi păzirea legământului sunt condiţiile impuse de Dumnezeu pentru ca Israel să se bucure de aceste prerogative de popor ales, de împărăţie preoţească şi neam sfânt. Dumnezeu a însoţit această alegere cu semnul minunat al eliberării din sclavia Egiptului şi trecerea Mării Roşii.

Câteva expresii din prima lectură merită să fie explicate mai bine. Dumnezeu şi-a exprimat preferinţa faţă de poporul evreu şi vrea să-l considere ca pe poporul său ales. Acest lucru însă nu trebuie privit ca pe o distincţie pentru o opoziţie faţă de celelalte popoare. Dimpotrivă, Dumnezeu vrea să descopere în acest popor, de-a lungul veacurilor, chipul Mântuitorului, al aceluia care îşi va da viaţa pentru răscumpărarea tuturor popoarelor. Faptul că izraeliţii se bucură de prerogativa de a fi „împărăţie de preoţi” nu înseamnă atât că ei sunt un neam de regi, ci obligaţia ca toţi să trăiască sub regalitatea lui Iahve, în ascultarea şi păzirea legământului. Studii recente tind să demonstreze că titlul de rege atribuit lui Dumnezeu nu desemnează atât o suveranitate glorioasă ca imagine a regalităţii pământeşti, cât, mai ales, funcţia de a conduce şi de a proteja poporul, ceea ce seamănă mai mult cu imaginea de mai târziu a lui Iahve, păstorul lui Israel, prezentată de profeţi. De asemenea, sfinţenia poporului ales nu se referă doar la separarea lui de celelalte popoare, ci, fiind un concept ce desemnează relaţia, se referă la chemarea poporului de a participa la plinătatea vieţii divine.

Câteva secole mai târziu, după încheierea legămân-tului dintre Dumnezeu şi poporul ales pe Muntele Sinai, poporul izraelit va face experienţa monarhiei, a regalităţii pământeşti ca formă de guvernare, dar va constata că împărăţia lui Dumnezeu nu coincide cu ambiţiile pământeşti ale regilor. Cauza profundă a prăbuşirii dinastiei lui David a fost tocmai ruperea legăturii dintre regii pământeşti şi regele ceresc, de la care îşi primiseră puterea prin ungere. În continuare, profeţii vor vesti că Israel îşi va regăsi trăsăturile teocraţiei originare în timpurile escatologice, în vremurile de pe urmă.

Ajungând momentul împlinirii timpurilor, Dumnezeu l-a trimis în lume pe Fiul său unic, Isus Cristos, pentru ca el să inaugureze împărăţia lui Dumnezeu, începând chiar de la poporul izraelit, primul căruia îi fusese adresată promisiunea. Evanghelia ni-l prezintă pe Isus Cristos însuşi, care străbătea cetăţile şi satele Palestinei, predica Evanghelia împărăţiei şi vindeca orice boală şi orice neputinţă. Văzând mulţimile istovite şi părăsite ca nişte oi care nu au păstori, inima lui Isus este adânc mişcată de iubire şi de milă. În faţa întinderii uriaşe a secerişului care este copt, el ia iniţiativa de a-i asocia pe cei doisprezece discipoli la misiunea sa profetică, regală şi, mai târziu, şi la cea preoţească. Ei primesc putere să alunge diavolii şi duhurile necurate, să-i vindece pe cei bolnavi şi să-i învie pe cei morţi. Aceste semne, cu care ucenicii trebuiau să-şi însoţească predica despre împărăţia cerurilor, sunt foarte asemănătoare cu semnele mesianice prezise de profetul Isaia, semne înfăptuite mai întâi de Isus însuşi, şi cu care Isus îl asigurase la începutul misiunii sale pe Ioan Botezătorul, că el este cel care trebuia să vină.

Ceea ce ne miră, citind cele două versete în care ne sunt prezentate numele celor doisprezece apostoli, este faptul că sunt nume greceşti lângă nume ebraice, oameni din Nordul şi din Sudul Palestinei, simpli pescari lângă membri ai partidului zeloţilor, ucenici ai lui Ioan Botezătorul şi foşti păcătoşi publici. Este un grup eterogen, format din oameni cu temperamente diferite, dar la care originea teritorială şi opţiunea ideologică trec pe planul secund. Ceea ce contează şi ceea ce dă unitate grupului este adeziunea la persoana lui Isus şi ascultarea de cuvântul său.

Isus Cristos spunea despre sine în Evanghelie: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa!” (In 13,6) „Învăţaţi de la mine… căci unul este Învăţătorul vostru: Cristos!” (Mt 23,8-10) De aici putem deduce că nici un om de pe pământ nu are dreptul să înveţe şi să călăuzească sufletele în nume propriu. Dar iată că Isus însuşi îi împuterniceşte pe cei doisprezece apostoli şi îi trimite să vestească împărăţia lui Dumnezeu în numele său. Originea divină a apostolatului lor îi obligă la ascultare pe cei cărora le este adresat mesajul şi îi îndreptăţeşte pe ei şi pe urmaşii lor, episcopii şi preoţii, în faţa societăţii şi a atâtor falşi păstori de peste veacuri, care ar fi vrut să conducă sufletele în nume propriu sau pentru câştiguri materiale nedemne.

Evanghelia şi istoria Bisericii dau mărturie că, din cadrul poporul izraelit, doar un mic număr de oameni l-au primit pe Isus Cristos ca rege al sufletelor lor. El a fost răstignit pe cruce, a murit, dar a înviat şi este viu. De aceea, împărăţia cerurilor este de actualitate. Ea are încă porţile deschise şi toate popoarele sunt invitate să intre în ea prin credinţa în Isus Cristos şi prin primirea sfintelor sacramente.

Ca şi acum două mii de ani, Cristos continuă şi astăzi să cheme sufletele la vestirea împărăţiei lui Dumnezeu. Fiecare membru al Bisericii trebuie să se simtă chemat şi să aibă conştiinţa că este trimis la lumea de astăzi pentru a da mărturie prin propria viaţă, prin cuvânt şi prin faptă. Nimeni dintre noi nu poate rămâne indiferent la scăderea numărului de vocaţii la viaţa de preoţie şi călugărie. Toţi trebuie să ne simţim responsabili prin crearea unui ambient creştin sănătos, din care să poată răsări, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, seminţele unor noi vocaţii la viaţa dedicată apostolatului. Sfânta Tereza de Lisieux ne poate fi un model în această privinţă: deşi nu a părăsit Carmelul, datorită zelului ei misionar, rugăciunilor şi jertfelor ei pentru misionari şi pentru ca toţi să intre în împărăţia lui Dumnezeu, chiar şi cei mai păcătoşi, a fost numită de către Biserică patroana misiunilor.

Se cuvine ca noi toţi, cei care facem parte din Biserică şi, totodată, din împărăţia lui Dumnezeu, să tresăltăm de o bucurie sfântă şi să-i înălţăm lui Dumnezeu, împreună cu sfântul apostol Paul, un imn de laudă şi de recunoştinţă, pentru că ne-a reconciliat cu el prin Isus Cristos.

Aş vrea să închei această omilie cu un exemplu de om sfânt, care a ştiut să aprecieze la adevărata ei valoare împărăţia lui Dumnezeu şi să asculte mai mult de regele ceresc decât de cel pământesc. Era în anul 1539, când Thomas Morus, cancelar al Angliei, a căzut în dizgraţia regelui Henric al VIII-lea, pentru că nu i-a aprobat despărţirea de prima sa soţie şi ruperea legăturii cu Biserica Catolică. Pentru acest fapt, a fost condamnat la moarte. Soţia, împreună cu copiii, a venit la el plângând şi l-a rugat în genunchi să facă voia regelui şi să-şi salveze viaţa. Sfântul a refuzat şi a rămas statornic până la sfârşit, argumentând că ar fi un schimb nebun să câştige douăzeci de ani de viaţă nesigură şi să piardă viaţa veşnică. „Căci ce i-ar folosi omului de ar câştiga lumea toată, iar sufletul şi l-ar pierde?” (Mt 16,26)

Peste câteva minute, sfânta Liturghie va continua cu liturgia euharistică. Să fim conştienţi că ancorarea cea mai profund-posibilă pe pământ în împărăţia lui Dumnezeu se realizează prin participarea la sfânta Liturghie şi la sfânta împărtăşanie. Să-i cerem lui Dumnezeu harul de a rămâne înrădăcinaţi până la moarte în această împărăţie, să trăim ca adevăraţi creştini în toată viaţa noastră şi să ajungem să vedem împlinirea împărăţiei în gloria Preasfintei Treimi.

Iosif BALINT

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.