Categorii

Duminica a X-a din Timpul de peste an – Ciclul C

Duminica-X-TPA-C1Rg 17,17-24; Gal 1,11-19; Lc 7,11-17

      Suntem încă marcaţi de timpul pascal pe care l-am încheiat cu puţin timp în urmă dar, aşa cum bine ştim, acest timp de bucurie continuă mereu căci fiecare Liturghie şi cu atât mai mult Liturghia duminicală este un mic Paşte, un Paşte în miniatură, deoarece este celebrarea Patimii, a morţii şi a Învierii glorioase a lui Isus Cristos.

      În această idee, Biserica ne-a propus spre meditare la Liturgia Cuvântului din această a X-a duminică de peste an lecturi în care, aşa cum am auzit, este vorba despre înviere: învierea de către profetul Ilie a fiului văduvei din Sarepta Sidonului, învierea de către Isus a fiului văduvei din Naim şi convertirea lui Paul la creştinism, care este tot o înviere – o înviere spirituală.

      Profetul Ilie, în timpul unei foamete din cauza secetei care are loc foarte des în Palestina, este trimis de Dumnezeu în ţinutul Sidonului, într-o localitate cu numele Sarepta. Aici găseşte găzduire în casa unei văduve. Ilie a cerut prima dată văduvei apă, apoi o bucată de pâine. Femeia, care rămăsese cu un pumn de făină şi cu câteva picături de ulei, acceptă să ofere omului lui Dumnezeu ceea ce trebuia să fie ultima masă pentru ea şi fiul ei. Răsplata pentru acest gest eroic vine la timp: făina şi uleiul nu se împuţinează până la sfârşitul foametei. Trecând această nenorocire, vine alta: copilul ei moare, şi sărmana femeie vede în acest eveniment un fel de bătaie de joc. Îşi pusese toată speranţa că va supravieţui foametei şi apoi se vede fără copil. De aici urmează şi protestul ei pe lângă omul lui Dumnezeu; Ilie pare să se simtă vinovat pentru cele ce s-au întâmplat, ia cadavrul şi îl duce în altă cameră, îl pune pe pat, îl invocă pe Dumnezeu şi iată minunea! Copilul revine la viaţă, iar Ilie îl redă viu mamei sale, care exclamă: „Acum cunosc şi eu că tu eşti omul lui Dumnezeu, şi cuvântul lui Dumnezeu e în gura ta!”

      În Evanghelie, Isus, Domnul însuşi, Stăpân asupra vieţii şi a morţii, se întâlneşte cu moartea. Moartea persoanei care a trăit deja, care şi-a desfăşurat rolul său şi aproximativ şi-a atins scopul anilor trăiţi nu ne mai miră, nu face impresie; e normal, ne naştem muritori. Dar moartea prematură ne tulbură, cu atât mai mult în cazul prezent când o altă viaţă rămâne trunchiată. Moartea care vine la timpul său ne face să ne gândim la o normală întoarcere în casa din care am plecat, la capătul călătoriei. Moartea tânărului este o călătorie trunchiată de un tragic şi nemilos incident.

      Tulbură, pune întrebări fără răspuns sensibilităţii omeneşti, consternează rudele şi prietenii, cum se întâmplă la moartea acestui fiu al văduvei: „Şi multă lume era în cetate cu ea”. Dumnezeu şi Om, Isus are aceleaşi sentimente ca şi noi, mila pe care el o simte nu e o slăbiciune ci e omenie. Nu trebuie să ne ruşinăm de lacrimi. Se spune că oamenii mari nu sunt văzuţi plângând. Isus Cristos însă nu şi-a ascuns lacrimile şi nici mila Sa. Ne amintim bineînţeles scena învierii lui Lazăr, când Isus, efectiv a plâns. Am putea spune deci că Isus e umanitatea lui Dumnezeu.

      Diferiţi factori provoacă acea milă colectivă: tânăr, fiu unic, mama văduvă. Omenitatea lui Isus, atinsă de toate acestea, la rândul ei atinge divinitatea şi declanşează minunea… Mai întâi cuvinte de încurajare adresate mamei, apoi semnul făcut celor ce-l duceau, apoi fraza adresată tânărului, şi în sfârşit redarea tânărului mamei sale, în timp ce mulţimea era entuziasmată.

      Isus îl învie pe fiul văduvei din Naim prin simpla rostire autoritară a cuvintelor: „Tinere, îţi poruncesc scoală-te!” Profetul Ilie se apleacă asupra copilului văduvei, ochi peste ochi, gură peste gură, căutând prin acest gest să se transpună total în fiinţa acestuia pentru a-i reda viaţa. Acelaşi lucru l-a făcut şi Isus prin Întruparea Sa, când şi-a asumat în totalitate omenitatea noastră, pentru ca apoi, prin puterea Sa divină să o elibereze de lanţurile morţii.

      Nu atât imaginea mortului l-a mişcat pe Isus cât vederea mamei acestuia, cu toate consecinţele dureroase care urmau pentru ea: sărăcie, izolare din partea cunoscuţilor dar ceea ce era cel mai dur era faptul că nu mai avea pentru cine să trăiască, pentru cine să muncească, pe cine să iubească pentru a se simţi şi ea la rândul ei iubită. Probabil, în acele momente Isus s-a gândit la mama sa, Maria, care peste câţiva ani, văduvă fiind, avea să ţină în braţe trupul mort al unicului ei fiu. Astfel că, de dragul mamei sale, de dragul tuturor mamelor din lume, Isus a anticipat învierea sa, înviindu-l pe tânărul mort din faţa sa.

      Această minune asupra tânărului, alta asupra fiicei lui Iair, a treia asupra lui Lazăr, şi el tânăr, sunt tot atâtea acte de iubire ale lui Cristos faţă de viaţă. Vârsta acestor beneficiari ai minunilor pare să ne arate că nici lui Isus nu-i plăcea să vadă retezate aceste plante tinere. O vorbă spune: „tânărul care moare este plăcut cerului…” sau: „Dumnezeu alege florile cele mai frumoase”. Sunt diferite păreri, de valoare îndoielnică care atribuie lui Dumnezeu sentimente ciudate. Isus Cristos s-a simţit atins de moartea tinerilor. Aici minunea nu a fost cerută; în cazul fiicei lui Iair, în cazul lui Lazăr, Isus a fost chemat, pe când acum, iniţiativa vine din partea lui, în mod gratuit.

      Prin această înviere aşadar, Cristos s-a pronunţat în favoarea vieţii. Astăzi însă, în secolul XX, câţi oameni „moderni” nu se pronunţă în favoarea morţii, prin războaiele pe care le provoacă şi le întreţin… Iar cel mai crud război este războiul împotriva celor lipsiţi de orice apărare, împotriva copiilor nenăscuţi. Plaga secolului XX este plaga avortului, iar noi, românii, cu amărăciune trebuie să o recunoaştem că deţinem primatul la numărul anual de avorturi, circa un milion. Un adevăr crud, dar totuşi real… O astfel de crimă, avortul, schimbă planul de mântuire al lui Dumnezeu faţă de omenire. Totuşi, cei care au recurs la avort sau au contribuit la realizarea acestuia, nu trebuie să cadă în disperare, dar să alerge cu speranţă şi credinţă la iubirea îndurătoare a lui Isus Cristos, care şi-a vărsat Sângele şi pentru păcatele lor. Referindu-se la aceasta, actualul papă Ioan Paul al II-lea, în enciclica „Evangelium Vitae”Vestea cea bună a vieţii, dată în anul 1995 la 25 martie, în sărbătoarea Bunei Vestiri a spus: „Dacă încă nu aţi făcut-o, căiţi-vă cu umilinţă şi încredere. Tatăl a toată îndurarea vă aşteaptă ca să vă dăruiască iertarea şi pacea Sa în Sacramentul Spovezii… cereţi iertare şi copilului vostru care acum trăieşte la Domnul”.

      De la începutul lumii şi până azi, milioane de tineri au murit fără să aibă parte de privilegiul avut de tânărul din Naim. Deşi poate, Dumnezeu nu schimbă decât ocazional legile naturale pe care El însuşi le-a stabilit pentru întreg universul. Mântuitorul lasă ca natura să-şi urmeze cursul; nu substituie ordinea naturală cu o ordine miraculoasă, dar din Evanghelie ies la iveală sentimente omeneşti ale inimii lui Isus Cristos. El este pentru viaţă, iubeşte viaţa, vrea ca omul să-şi trăiască viaţa între acele limite care sunt premisa şi garanţia unei bucurii profunde şi justificate.

      Doctorul Raymond Moody în cartea sa intitulată „Viaţa de după viaţă” expune mai multe cazuri de întoarcere la viaţă după o moarte aparentă. Persoane care în urma unor accidente sau a unor boli grave cădeau într-o comă profundă, la limita între viaţă şi moarte, după revenire, povestesc experienţa lor, faptul că simţeau în mod conştient desprinderea sufletului de trup şi intrarea lui într-o altă lume, de unde, apoi au fost rechemate pentru a-şi continua viaţa. După experienţa trăită în acele clipe, aproape toate aceste persoane parcă regretă întoarcerea, din cauza bucuriilor de dincolo pe care le-au pierdut.

      Prin analogie, am putea considera şi noi căderea în păcat ca o întoarcere la viaţa de dinainte. Şi noi simţim o nostalgie după viaţa în Dumnezeu pe care am trăit-o când eram în harul Său. În cazul în care l-am pierdut, să alergăm la Sacramentul Spovezii pentru a reprimi acest har şi a reveni în acea comuniune cu Dumnezeu de care simte atâta nevoie sufletul nostru.

      Învierea tânărului din Evanghelia de astăzi a avut rolul de a ne oferi nouă tuturor un semn excatologic, o speranţă a învierii noastre viitoare. Evanghelistul Luca reţine imnul de glorie pe care mulţimea entuziasmată la vederea minunii l-a ridicat lui Dumnezeu: „Un mare profet s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a vizitat pe poporul său”. O vizită aşadar e ceva temporar, scurt, şi deci, nu cu caracter permanent.

      Şi totuşi, Cristos şi-a prelungit vizita sa pe pământ, mai mult, şi-a stabilit cortul existenţei sale aici, între noi oamenii, în Sfânta Euharistie. E rândul nostru acum să-l vizităm, la Sfântul Altar, de unde El ne adresează mereu porunca: Tinere, îţi poruncesc scoală-te! Creştinule, îţi poruncesc scoală-te! Ridică-te din amorţeala spirituală în care zaci de atâta timp. Te-am eliberat pentru a fi liber, liber de orice patimă şi de orice atracţie pământească.

      Chemarea lui Cristos a primit-o şi apostolul Paul, care, aşa cum am auzit în a doua lectură, a acceptat mesajul lui Isus şi s-a convertit la creştinism. După cum el însuşi afirmă, el acţiona in bona fide, considera că acţiunile sale sunt în conformitate cu voinţa lui Dumnezeu, dar când Domnul i-a revelat planul său, el nu s-a opus şi a acceptat ca mai degrabă să-şi schimbe ideile şi planurile sale. Se poate spune că în el s-a schimbat totul şi nu s-a schimbat nimic; s-a schimbat prin excelenţă, dar nu s-a schimbat nimic pentru că e decis şi aprins de zel aşa cum mai înainte îşi urma şi îşi slujea idea.

      Evanghelia sfântului Paul este Evanghelia noastră şi trebuie să reprezinte pentru noi ceea ce a fost şi pentru el: ceva mare, absolut, încât să stăpânească şi să cuprindă viaţa, persoană şi suflet, şi trupul, fără a lăsa loc pentru altceva. E vorba aici tot de o înviere, o înviere în sens spiritual, la care practic ne cheamă Cristos prin lecturile de azi. Iar de această înviere putem beneficia, numai dacă ne apropiem cu suflet curat de masa euharistică, deoarece însuşi Cristos a spus: „Cine mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu, are viaţă veşnică”. Isus spune are nu va avea ceea ce înseamnă că şi noi putem beneficia încă de pe acest pământ de această înviere adusă de Cristos. Aşa să ne ajute Dumnezeu.

                                                                                                                     Cristian Văcaru

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.