Categorii

Duminica a X-a din Timpul de peste An – Ciclul B

Gen 3,9-15; 2Cor 4,13-5,1; Mc 3,20-35

Duminica trecută am meditat asupra demnităţii omului şi autorităţii pe care i le-a dăruit Dumnezeu asupra celorlalte lucruri create şi asupra răspunsului pe care îl dă Isus provocării adresate: „Sâmbăta a fost făcută pentru om, şi nu omul pentru sâmbătă”.

În această duminică, a X-a de peste an, Biserica, prin lecturile pe care ni le propune spre meditare, vrea să ne facă atenţi la existenţa „celui ce se opune”, a Diavolului, şi ne invită la o continuă veghere în rugăciune pentru a pune stavilă asalturilor Celui rău.

În lumea noastră secularizată, prezenţa personajului ca atare se doreşte a fi mai puţin simţită, însă o realitate rămâne certă: omul încearcă atracţia unei vieţi în a face binele, dar în acelaşi timp se simte atras în jos; vrea să dobândească stăpânirea de sine şi are impresia că suferă de o altă stăpânire, aşa cum afirmă Apostolul în Scrisoarea către Romani: „Văd o altă lege în mădularele mele, care luptă împotriva legii minţii mele şi mă ţine sclav prin legea păcatului care se află în mădularele mele” (Rom 7,23). Este drama omului! Dar tot aici se află şi măreţia sa! Lupta e punctul slab şi punctul de forţă, negativul şi pozitivul. Cucerirea apare astăzi ca o idee foarte atrăgătoare pentru toţi oamenii: de pământ, de descoperiri ştiinţifice, biologice, tehnologice şi am putea continua lista cu multe alte elemente ale cuceririi.

În peregrinarea noastră pe acest pământ întâlnim la tot pasul obstacole. Acestea, de cele mai multe ori, apar într-o lumină obscură, fapt ce ne derutează. Aceste obstacole, cu siguranţă, au un singur scop: de a-l pierde pe Dumnezeu din orizontul vieţii noastre.

Episodul din Cartea Genezei, ce tocmai l-am proclamat în prima lectură, este radiografia primului şi al tuturor păcatelor. Protopărinţii noştri au mâncat cu poftă din fructul oprit: frumos la vedere, plăcut la gust, desfătarea păcatului, dorinţa de noutate, iluzoria împărăţie propusă de Satana. Fiecare îmbucătură, înghiţitură, a atras cu sine automat deschiderea ochilor trupeşti, ceea ce a determinat ruşinarea faţă de Dumnezeu şi teama de pedeapsă.

Constatând gravitatea păcatului, orice om are impresia că ceva frumos şi bun s-a transformat în ţăndări, că nimic nu mai e ca înainte; se simte de-a dreptul josnic.

Egoismul şi laşitatea sunt doar două elemente după consumarea păcatului. Aceste două elemente tind să-l acapareze pe omul zilelor noastre şi întâlnim la tot pasul oameni plini de sine care au o „lume” a lor şi oameni care se scuză cu vehemenţă, acuzându-i pe cei din jurul lor. Despre acest mod de a ne scuza şi acuza ne vorbeşte şi exemplul următor:

Într-o zi foarte călduroasă de vară, un muncitor primise sarcina de a săpa grădina stăpânului. Se apucă de lucru fără chef şi începu să-l blesteme pe Adam, singurul vinovat, după părerea lui, pentru toate greutăţile. Blestemele şi insultele sale ajunseră la urechile stăpânului, care, apropiindu-se, îi spuse: „Dar de ce îl blestemi pe Adam? Pun pariu că şi tu ai fi făcut la fel în locul lui”. „Cu siguranţă nu!”, răspunse muncitorul. „Eu aş fi rezistat ispitei”. „Vom vedea!”, spuse stăpânul şi îl invită la masa de prânz. La ora fixată, lucrătorul se înfăţişă la casa stăpânului, iar acesta îl pofti într-o sală unde se afla o masă încărcată cu tot felul de bunătăţi. „Poţi mânca tot ce voieşti”, îi spuse stăpânul angajatului. „Doar de supiera din mijlocul mesei să nu te atingi, până mă voi întoarce”. Lucrătorul nu se lăsă rugat, se aşeză la masă şi cu o poftă de lup începu să înfulece una după alta delicatesele ce îi erau servite. La sfârşit, privirea-i fu atrasă irezistibil de supieră. Curiozitatea mai că-l înnebunea, nu mai rezistă şi, până la urmă, cu mare grijă, de abia apucă să ridice puţin capacul supierei, că din ea ieşi un şarpe. Lucrătorul se sperie şi începu să ţipe atât de puternic, încât îl determină pe stăpân să se întoarcă din drumul lui. „Ai văzut?”, îl întrebă stăpânul. Apoi îl mustră râzând: „Pe viitor, în locul tău, nu l-aş mai blestema pe Adam şi nici greşeala lui!”

Câte moduri de a-i acuza pe alţii există! Cine se scuză cu vehemenţă, dând vina pe altul, acela se acuză pe sine şi mai mult. Observăm intervenţia lui Dumnezeu, severă şi părintească în acelaşi timp. El nu-i lasă pe oameni în goliciunea lor, ci le creează pentru acoperirea trupurilor haine adecvate.

Fragmentul luat din Evanghelia după sfântul Marcu ni-l prezintă pe Cristos, noul Adam, care a acceptat de bunăvoie planul de mântuire al Tatălui, întrupându-se şi trăind printre oameni pentru a-l reconcilia pe om cu Dumnezeu. Cristos se află în centrul tuturor contestaţiilor. După o privire mai atentă, observăm că se disting câteva poziţii clare: discipolii obosiţi de înghesuială şi de acea popularitate sufocantă; lumea în culmea entuziasmului, ca urmare a minunilor săvârşite; din Ierusalim sosesc cărturarii care în grabă şi cu toată siguranţa recunosc în toate aceste lucruri intervenţia lui Belzebul; aşa-zişii „ai săi” neidentificaţi, care vor să-l reţină şi să-l răpească pentru a-l sustrage de la cine ştie ce soartă; pe acest fond se profilează faţa neliniştită a mamei împreună cu rudele şi cei mai apropiaţi.

Fariseii îi dau prilejul lui Isus să vorbească despre Satana. În acest moment, Cristos face un raţionament foarte simplu: „Cum poate Satana să-l scoată pe Satana? Dacă Satana s-a revoltat împotriva lui însuşi, s-a terminat cu împărăţia Satanei”.

Observăm cum Mântuitorul pronunţă o condamnare împotriva cărturarilor şi a fariseilor: sunt vinovaţi de păcat împotriva Duhului Sfânt şi, „dacă cineva rosteşte blasfemii împotriva Duhului Sfânt, nu va putea fi iertat niciodată, vinovăţia acestui păcat îl va apăsa veşnic”.

Totodată, este clar pentru Isus faptul că legăturile de rudenie nu sunt singurele şi nicidecum cele mai valide. Cel care împlineşte voinţa lui Dumnezeu, acela îi este frate, soră şi mamă. Iată una dintre noutăţile pe care le aduce Cristos. Noutatea respectă raporturile naturale, dar invită să privim în sus, luându-l pe Dumnezeu ca punct de referinţă: cu cât omul se adresează mai mult lui Dumnezeu, cu atât se îmbogăţeşte mai mult.

În Psalmul responsorial şi în cea de-a doua lectură luată din Scrisoarea a doua a sfântului Paul către Corinteni se reliefează două teme importante: suferinţa şi speranţa.

Am remarcat faptul că în Psalmul responsorial este exprimată atitudinea dreaptă a omului faţă de păcat, un psalm ce nu vrea să fie al morţilor, ci al celui păcătos.

Fragmentul din Scrisoarea a doua către Corinteni a Sfântului Paul, continuare a celui din duminica anterioară, ne vorbeşte despre apostoli şi despre viaţa lor paradoxală. În ciuda persecuţiilor timpurilor, apostolii nu se lasă descurajaţi şi, urmând Scriptura, susţin cu tărie: „Noi credem şi de aceea vorbim”. Îi susţine credinţa în mângâierea lui Isus şi această credinţă apare ca o stâncă în faţa tuturor încercărilor.

În această idee, Catehismul Bisericii Catolice, vorbind despre mărturisirea credinţei, ne învaţă:

Transmiterea credinţei creştine este, în primul rând, vestirea lui Isus Cristos, pentru a călăuzi la credinţa în el. De la început, primii ucenici au fost cuprinşi de dorinţa arzătoare de a-l vesti pe Cristos: „Noi nu putem să nu vorbim despre ce am văzut şi am auzit” (Fap 4,20) (425).

Păstrarea curajului apare ca un factor decisiv, în ciuda faptului că Apostolul era convins că „trupul merge spre ruină”. Îl încuraja însă faptul că „omul lăuntric se reînnoieşte zi de zi”. Cele pământeşti au pentru om o mare importanţă, dar nu sunt totul. Omul vede dincolo de pragul morţii un nou orizont. Suntem, dacă vreţi, asemenea nomazilor. Când va voi Dumnezeu să ne strămute din această lume, va trebui să fim pregătiţi şi şubrezenia vieţii fizice nu trebuie să ne înspăimânte: „Dumnezeu construieşte pentru noi în ceruri o locuinţă veşnică, locuinţă care nu este o lucrare făcută de mâna omului”.

Să ne gândim bine şi să scoatem învăţătură din căderea în păcat a celor doi – a lui Adam şi a Evei. Să fim conştienţi că suntem într-o continuă luptă cu ispitele, iar căderile nu lipsesc. E nevoie de o atenţie sporită pentru a nu cădea în josnicia lui Adam şi a Evei. Să nu ne scuzăm, ci să recunoaştem că am greşit, să nu căutăm să-i acuzăm pe alţii, ci pe noi înşine.

O, Sfântă Maică a Mântuitorului, fii alături de noi în momentele de grea încercare, mijloceşte la Fiul tău Isus Cristos iertare pentru toate momentele în care nu am conformat viaţa noastră planului de mântuire!

Lucian ADAM

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.