Categorii

Duminica a X-a din Timpul de peste An – Ciclul B – Lectio divina

PREGĂTIRE SPIRITUALĂ

Vino, Duhule Sfânt, şi fă-mă să fiu în sintonie cu Tine.

Vino, Duhule Sfânt, şi convoacă-ne în jurul Cuvântului.

Vino, Duhule Sfânt, pentru ca în comunitate să-l putem urma pe Isus.

Vino, Duhule Sfânt, şi fă ca această întâlnire cu Vestea Bună să ne mişte şi să ne impulsioneze la misiune.

Amin.

TEXTUL BIBLIC: Marcu 3,20-35

În acel timp, Isus a venit în casă, şi mulţimea s-a adunat din nou, încât nu mai puteau nici să mănânce pâine. 21 Când au auzit ai săi, au venit să-l ia, căci spuneau că şi-a ieşit din fire. 22 Iar cărturarii care coborâseră din Ierusalim spuneau:

– Îl are pe Beelzebul! şi: Cu ajutorul căpeteniei diavolilor îi scoate pe diavoli.

23 Dar el, chemându-i, le vorbea în parabole:

– Cum poate Satana să-l scoată pe Satana? 24 Dacă o împărăţie este dezbinată în sine, împărăţia aceea nu poate dăinui, 25 iar dacă o casă este dezbinată în sine, casa aceea nu va putea dăinui. 26 Deci, dacă Satana se ridică împotriva lui însuşi şi este dezbinat, nu poate să se menţină, ci s-a terminat cu el. 27 Nimeni nu poate să intre în casa unui om puternic şi să-i jefuiască lucrurile dacă, mai întâi, nu-l leagă pe cel puternic; atunci îi va jefui casa. 28 Adevăr vă spun că toate le vor fi iertate fiilor oamenilor: păcatele şi blasfemiile, oricâte blasfemii ar fi zis, 29 dar, dacă cineva ar zice blasfemii împotriva Duhului Sfânt, nu va avea iertare niciodată, ci va fi vinovat de un păcat veşnic.

30 Pentru că spuneau:

– Are un duh necurat!

31 Au venit mama şi fraţii lui şi, stând afară, au trimis la el ca să-l cheme. 32 Mulţimea era aşezată în jurul lui şi i-au spus:

– Iată, mama ta şi fraţii tăi te caută afară!

33 Iar el, răspunzând, le-a zis:

– Cine este mama mea şi cine sunt fraţii mei?

34 Şi, rotindu-şi privirea peste cei aşezaţi în jurul lui, a spus:

– Iată mama mea şi fraţii mei! 35 Oricine face voinţa lui Dumnezeu, acela îmi este frate şi soră şi mamă.

 

1. LECTURA: Ce spune textul? 

Câteva întrebări pentru a te ajuta la o lectură atentă…

  • Ce li se întâmplă lui Isus şi discipolilor săi când se întorc acasă?
  • Cum îl consideră pe Isus rudele sale când îl văd trăind şi acţionând în acest mod?
  • Cum interpretează cărturarii din Ierusalim alungarea diavolilor realizată de Isus?
  • Ce le spune Isus cărturarilor pentru a le demonstra interpretarea lor greşită?
  • Ce păcat nu are posibilitate de iertare şi pentru ce?
  • Care este condiţia esenţială pentru a fi „familie” a lui Isus?

Câteva piste pentru a înţelege textul

Pr. Damian Nannini

În această evanghelie putem distinge trei părţi. Prima (3,20-21) şi a treia (3,31-35), care încadrează textul, au ca temă comună relaţiile lui Isus cu familia sa. Şi în partea centrală (3,23-30) avem acuzaţia cărturarilor împotriva lui Isus că este posedat de un diavol şi răspunsul lui Isus însuşi în faţa acestei acuzaţii.

Textul începe situându-l pe Isus şi pe discipolii săi întorşi „acasă”, care ar fi casa pe care Petru o avea la Cafarnaum (cf. 1,29), cu intenţia de a se odihni şi a împărtăşi. Însă situaţia care se prezintă este alta pentru că vine aşa multă lume încât nu puteau nici să mănânce. Ai „săi”, adică „rudele” sale, intră în această situaţie şi merg să-l caute cu intenţia de a-l lua de acolo pentru că „şi-a ieşit din fire” sau „este exaltat”. Această evaluare cu privire la activitatea lui Isus din partea rudelor sale nu încetează să fie dură şi puternică. Probabil că simt că „agitaţia socială” pe care o provoacă această activitate a lui Isus dăunează onoarei familiei lor. La nivel teologic, trebuie să se interpreteze ca o manifestare în plus a neînţelegerii în faţa lucrării şi mesajului lui Isus care include nu numai autorităţile iudaice ci propria sa familie şi chiar pe discipoli (J. Gnilka).

Intră în scenă „cărturarii care coborâseră din Ierusalim” şi fac o evaluare cu privire la activitatea lui Isus încă şi mai rea: este posedat de un diavol şi acţionează mişcat de o putere diabolică (3,22). Puterea demoniacă avea o ierarhie şi tocmai prin „principele sau principalul dintre diavoli” îi alungă pe „diavoli”.

Atunci Isus îi cheamă pe cărturari şi prin intermediul „parabolelor” sau comparaţiilor încearcă să demonstreze absurditatea acuzaţiei lor (3,23-26). Dacă principele diavolilor, care este Satana, este cel care-i alungă pe diavolii înşişi indică o divizare internă care este drum sigur spre distrugere, aşa cum se întâmplă cu o împărăţie sau o familie divizată.

27 ne prezintă altă parabolă sau comparaţie scurtă care dă dreptate activităţii de exorcist a lui Isus în mod pozitiv spunând că pentru a jefui casa unui om puternic, mai întâi trebuie legat proprietarul său. Adică, Isus este cel care domină cu puterea lui Dumnezeu asupra omului puternic, care este Satana, şi îi eliberează pe oamenii pe care el îi ţine captivi în casa sa, în împărăţia răului.

În versetele 28-30 se reia tonul polemic aşa cum arată clar v. 30: „Pentru că spuneau: «Are un duh necurat!»”. Mai întâi stabileşte principiul iertării totale pe care Dumnezeu o oferă tuturor oamenilor, pentru că include „toate păcatele şi blasfemiile” pe care le-au comis (v. 28). Încă în continuare (v. 29) declară că există o excepţie la acest principiu general: nu se va ierta niciodată „blasfemia împotriva Duhului Sfânt”. Blasfemia este o vorbire ofensatoare şi nerespectuoasă împotriva lui Dumnezeu sau a trimişilor săi. Asta se iartă. Însă blasfemia împotriva Duhului Sfânt nu, pentru că este vorba despre respingerea mântuirii oferite de Isus, pentru că în loc de a recunoaşte că duce la capăt acţiunea mântuitoare a lui Dumnezeu prin intermediul Duhului Sfânt, atribuie asta unui duh necurat, adică unui diavol. „Un păcat împotriva Duhului Sfânt nu este pur şi simplu o faptă, ci o dispoziţie spirituală permanentă, o rezistenţă opusă acţiunii mântuitoare a lui Dumnezeu. Aşa încât un om persistă cu încăpăţânare în opoziţia sa faţă de Dumnezeu, se exclude pe sine însuşi de la mântuire. Şi asta este exact ce se întâmplă când cineva atribuie duhului satanic acţiunile Duhului divin care pot fi recunoscute în Isus” (R. Schnackenburg).

La sfârşitul textului se reia tema familiei lui Isus (3,31-35). Ne spune evanghelia că ei se apropie încă nu pot sau nu vor să intre în casă; şi trimit vorbă ca să-l cheme. Atunci Isus „respinge pretenţiile rudelor sale făcând aluzie la o nouă familie care începe să se constituie în jurul său” (J. Gnilka). Isus declară înlocuirea unei familii întemeiate pe legăturile de sânge (rudenie) cu o nouă familie a cărei legătură se află în împlinirea voinţei lui Dumnezeu.

În sinteză, textul ne arată că pentru a-l înţelege şi a-l accepta pe Isus şi lucrarea sa nu sunt suficiente nici privirea pur şi simplu umană, dintr-o logică socială, pe care o aveau rudele sale; nici cu atât mai puţin privirea de suspiciune sau bănuială a păzitorilor religiei oficiale, cărturarii de la Ierusalim. Pentru ei Isus apare ca unul nebun sau îndrăcit. Rămâne ca singură cale valabilă să se facă parte din familia sa, să aparţină casei sale, acceptând şi împlinind voinţa lui Dumnezeu pe care Isus o revelează şi care este oferirea iertării care eliberează de sclavia păcatului şi de stăpânirea răului. Cei care răspund la această chemare a lui Dumnezeu urmându-l pe Isus, crezând şi având încredere în El, vor putea înţelege „misterul împărăţiei lui Dumnezeu” (Mc 4,11).

 

2. MEDITAŢIA: Ce-mi spune Domnul în text?

Chiar dacă de multe ori nu ne dăm seama, viaţa este o bătălie continuă, o luptă între bine şi rău. Şi în fiecare zi trebuie să alegem de care parte ne situăm, a binelui sau a răului.

În Biblie, de la Geneză la Apocalips, de la început până la sfârşit, întâlnim reflectată această bătălie, această luptă între bine şi rău care are ca protagonişti, în diferitele niveluri de acţiune, pe Dumnezeu, pe omul liber şi pe Satana sau ispititorul. Şi în faţa triumfului răului şi a înfrângerii omului, Dumnezeu decide să se implice până la capăt în această luptă şi avem Întruparea, Dumnezeu se face om în Isus Cristos. Şi de atunci Domnul Isus stă alături de omenirea rănită şi rea; şi oferă iertarea şi eliberarea. De asemenea ne invită să fim protagonişti în această luptă, să-l urmăm pe drumul iubirii, al adevărului, al implicării pentru dreptate şi al dăruirii vieţii noastre căutând binele celorlalţi. Însă în acelaşi timp ispititorul continuă să fie activ şi vrea să ne ducă pe drumul egoismului, al mediocrităţii, al conformismului. Aşa cum bine spune papa Francisc: „Viaţa creştină este o luptă permanentă. Se cer forţă şi curaj pentru a rezista ispitelor diavolului şi a vesti Evanghelia. Această luptă este foarte frumoasă, pentru că ne permite să facem sărbătoare ori de câte ori Domnul învinge în viaţa noastră. Nu este vorba numai de o luptă împotriva lumii şi a mentalităţii lumeşti, care ne înşeală, ne zăpăceşte şi ne face mediocri, fără angajare şi fără bucurie. Nici nu se reduce la o luptă împotriva propriei fragilităţi şi a propriilor inclinaţii (fiecare o are pe a sa: lenea, senzualitatea, invidia, geloziile, şi aşa mai departe). Este şi o luptă constantă împotriva diavolului, care este principele răului. Isus însuşi sărbătoreşte victoriile noastre. Se bucura când discipolii săi reuşeau să înainteze în vestirea Evangheliei, depăşind opoziţia Celui Rău, şi tresălta de bucurie: «L-am văzut pe Satana căzând din cer ca un fulger» (Lc 10,18)” (Gaudete et exsultate, 158-159).

Pentru ca triumful binelui să fie posibil, trebuie să ne încorporăm în noua familie a lui Isus, căutând mereu să împlinim voinţa Tatălui. Este ceea ce a spus papa Benedict în discursul său inaugural la Aparecida: „Ce ne dă credinţa în acest Dumnezeu? Primul răspuns este: ne dă o familie, familia universală a lui Dumnezeu în Biserica catolică. Credinţa ne eliberează de izolarea eu-lui, pentru că ne duce la comuniune: întâlnirea cu Dumnezeu este, în ea însăşi şi ca atare, întâlnire cu fraţii, un act de convocare, de unificare, de responsabilitate faţă de celălalt şi faţă de alţii”.

Ca membrii ai acestei noi familii vom putea fi cu adevărat liberi pentru că Isus ne eliberează de păcat şi de egoism; şi ne învaţă să ne iubim cu adevărat. De fapt, „cei care se lasă mântuiţi de El sunt eliberaţi de păcat, de tristeţe, de golul interior, de izolare. Cu Isus Cristos mereu se naşte şi se renaşte bucuria” (EG 1). Cine acceptă stăpânirea lui Isus în viaţa sa experimentează o mare pace în interiorul său, pentru că totul se ordonează; şi această ordine interioară ne permite să înţelegem şi să discernem mai bine ceea ce ni se întâmplă în viaţă; şi să reacţionăm mereu din iubire.

În sfârşit, să urmăm exemplul lui Isus, care a trăit „ieşit din fire” şi nu centrat sau concentrat asupra sieşi. Nu s-a căutat pe sine însuşi; ci s-a uitat pe sine însuşi şi a trăit dăruindu-se altora purtat de iubire. Şi pentru că a trăit în acest mod aşa de radical, a fost catalogat ca nebun sau îndrăcit. Şi nouă cu siguranţă ni se va întâmpla acelaşi lucru dacă ne vom implica într-adevăr în urmarea lui Isus care ne duce la dăruirea pentru alţii, pentru că „în însăşi inima Evangheliei se află viaţa comunitară şi angajarea faţă de alţii” (Francisc).

Să continuăm meditaţia noastră cu aceste întrebări:

  • Vreodată m-au tratat ca nebun pentru că am dus o viaţă „ieşită din comun”?
  • Cum m-am simţit şi cum am reacţionat în faţa acestei critici? De la cine a venit?
  • Experimentez viaţa mea creştină ca o luptă între forţele binelui şi răului?
  • Descopăr acţiunea Duhului Sfânt în viaţa mea şi încerc s-o urmez?
  • Simt comunitatea mea ca o familie, în care domnesc iubirea şi libertatea?
  • Contribui la crearea acestui climat familial în comunitatea mea sau semăn dezbinare?

3. RUGĂCIUNEA: Ce-i răspund Domnului care îmi vorbeşte în text?

Mulţumesc, Isuse, pentru că îţi dai viaţa mereu,

chiar dacă ai tăi te tratează ca nebun.

Astăzi şi eu vreau să te urmez, trimite-mi-l pe Duhul tău.

Dă-mi să simt compania Ta în fiecare luptă, în fiecare lipsă de entuziasm.

Depărtează de la mine orice lipsă de angajare şi de bucurie.

Mereu să triumfe slujirea, gesturile de duioşie şi de comuniune.

Astfel în comunitatea mea, împlinind voinţa Tatălui,

Voi putea întâlni o nouă familie şi, împreună, numai împreună,

Trebuie să ieşim din noi, pentru toţi, pentru Împărăţie. Amin.

4. CONTEMPLAŢIA: Cum îmi însuşesc în viaţă învăţăturile din text?

„Isuse, dă-mi darul de a simţi acţiunea Duhului în viaţa mea şi în comunitatea mea”

5. ACŢIUNEA: La ce mă angajez pentru a concretiza schimbarea?

Aleg o zi din săptămână pentru a vizita un frate din comunitate şi a împărtăşi un răstimp împreună.

„Ştim că vom fi fraţii săi şi surorile sale dacă împlinim voinţa Tatălui său, pentru a deveni împreună moştenitori ai lui”

Sfântul Ieronim

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.