Categorii

Duminica a XI-a din Timpul de peste An – Ciclul B – Lectio divina

„Împărăţia lui Dumnezeu se aseamănă cu un om care aruncă sămânţa pe ogorul său.

Isus foloseşte aici o comparaţie foarte naturală, cunoscută de toţi auditorii săi. „A semăna!” Gest atât de obişnuit încât riscăm să nu‑i mai vedem misterul. Gest riscant. Ce  va deveni această sămânţă?

Zi şi noapte, fie că doarme, fie că este treaz, sămânţa încolţeşte şi creşte, dar el nu ştie cum. De la sine, pământul produce mai întâi paiul, apoi spicul şi în sfârşit bobul plin în spic.

Această parabolă este numită „grăuntele care creşte singur”. Efectiv, totul se petrece ca şi cum „nimeni” nu s-ar ocupa de acest bob aruncat în pământ… ca şi cum ţăranul nu s-ar interesa de acest grâu pe care l‑a semănat. Este una din parabolele cele mai optimiste pe care le avem. Marcu este singurul din cei patru evanghelişti care ne‑a relatat-o. Trebuie să ne folosim imaginaţia, şi să compunem din nou filmul acestei creşteri, imperceptibile, şi mereu la fel de „imposibil de înţeles”, astăzi ca şi pe vremea lui Isus. Savanţii noştri au progresat mult în descrierea şi analiza fenomenelor exterioare… dar nici unul nu ştie încă ce este viaţa. Îndată ce un bob a fost aruncat în pământ, începe, în taină, o fantastică alchimie a materiei, o serie de lucruri minunate invizibile. Puţin importă dacă omul se frământă pentru asta sau nu; în esenţa ei, „viaţa” nu depinde de el. Cultura ajută natura. Dar nu o înlocuieşte niciodată. Bobul… mica tijă verde… floarea minusculă… spicul… şi, la sfârşit, alte boabe, mai multe decât acela din care totul a pornit!

Doamne, ce vrei să ne spui prin această parabolă de speranţă? Ce invitaţie ne adresezi prin aceste cuvinte? Nimeni nu se poate pune în locul nostru pentru a răspunde la aceste întrebări. Care este situaţia „mea” la care  se adresează Isus în această clipă, astăzi? Care este situaţia Bisericii actuale, a lumii actuale, la care putem aplica această lecţie de speranţă?

Însă îndată ce rodul este copt, pune mâna pe seceră, căci a sosit timpul secerişului”.

Situaţia se schimbă dintr‑o dată. Textul grecesc al lui Marcu conţine două cuvinte care subliniază acest contrast: „Însă”… şi „îndată”. După lunga perioadă de inactivitate a ţăranului, iată ceasul febril al secerişului. Să nu uităm începutul acestei parabole. Este vorba de „împărăţia lui Dumnezeu”. Comportamentul acestui agricultor trebuie să ne ajute să înţelegem comportamentul lui Dumnezeu. Încă o dată, evanghelia nu este mai întâi „o lecţie de morală” şi nu trebuie să ne repezim  prea repede la „aplicaţiile practice pentru viaţa noastră”. Evanghelia este mai întâi „revelaţie” despre Dumnezeu, şi numai în raport cu acest adevăr de credinţă, descoperit mai bine, putem noi adopta, oarecum indirect, o atitudine concretă.

Care este deci revelaţia despre Dumnezeu din această parabolă?

Isus clarifică situaţia timpului său, manifestată limpede în decepţia lui Ioan Botezătorul: „Tu eşti cel care trebuie să vină, sau să aşteptăm un altul? (Mt 11,3). Dar aceasta este întrebarea şi pentru astăzi, ca în toate timpurile: cum se face că nu se vede mai mult împărăţia lui Dumnezeu? Pentru ce Dumnezeu dă impresia că nu se interesează de ceea ce se petrece în ogorul lumii? Isus răspunde: Dumnezeu nu se preocupă mai mult decât  ţăranul… aşteptaţi „vremea secerişului”… între timp, este o iluzie optică să ne gândim că nu se petrece nimic… voi nu vedeţi… dar nu vedeţi totul! O ştim, ce nu se vede nu este numaidecât inexistent, ci dimpotrivă. „Esenţialul este invizibil” spunea vulpea „Micului Prinţ”, în Saint – Exupéry. Un bob de grâu conţine miliarde de miliarde de atomi, formaţi dintr‑un nucleu în jurul căruia gravitează particule de ordinul milimetrului împărţit în miliarde de miliarde de părţi, şi care se rotesc cu o viteză de 297.000 de kilometri pe secundă! Tu nu vezi toate acestea. Însă acesta este adevărul despre bobul de grâu. Tot ce este „divin” în lume este de un alt ordin: putere ascunsă, imperceptibilă, activă… pe care nu o detectează decât inimile simple, inimi care acceptă să „creadă” în revelaţia pe care Isus ne‑o face despre Dumnezeu.

Care este deci „consecinţa practică” pentru cei care cred?

Descoper-o tu însuţi, prietene! Dumnezeu lucrează în taină. Este un Dumnezeu „ascuns”. Lasă ca sămânţa lui să se coacă. Nu dispera niciodată! Întreprinde. Seamănă. Universul nu merge spre moartea lui, ci spre „bucuria secerişului”. Secerătorule, ia‑ţi secera!

Isus a continuat: „Cu ce putem asemăna împărăţia lui Dumnezeu? Sau prin ce parabolă ne‑o vom putea reprezenta?

Două întrebări. Simplă formulă de stil pentru a reaminti tema? Sau întrebări ce vin de la Isus… ca pentru a sublinia dificultatea de a vorbi despre Împărăţia lui Dumnezeu? În orice caz, adesea, şi noi căutăm. Ce poate fi această Împărăţie. Încotro se îndreaptă? Ce formă ia? Cu ce se aseamănă?

Ea este asemenea unui grăunte de muştar: când îl semeni în pământ este cel mai mic dintre toate seminţele din lume, dar după ce l-ai semănat, creşte şi depăşeşte toate plantele.

Încă o imagine. Isus este un „maestru al înţelepciunii”, un bun pedagog, un povestitor care ştie să găsească maxime ce trezesc curiozitatea.

Grăuntele de „muştar negru”, sau „muştar”, era cunoscut proverbial ca fiind foarte mic. Isus a mai făcut aluzie la aceasta când a zis: „Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar…” (Lc 17,6). Deci această parabolă pune accentul pe disproporţia între începuturi, „cel mai mic”… şi sfârşitul, „foarte mare”…

În această comparaţie, ca şi în cea de mai înainte, Isus răspundea la scandalul contemporanilor săi, care, probabil, i-a fost adus ca obiecţie de mai multe ori în timpul ministerului său: intervenţia lui Mesia, trimisul lui Dumnezeu, era aşteptată ca triumfală şi rapidă… iar „seara cea mare” a lui Dumnezeu nu venea. În faţa răsturnărilor spectaculoase a speranţelor iudaice, ministerul lui Isus părea atât de neînsemnat!

Însă Marcu răspundea şi la scandalul timpului său: în epoca în care îşi redacta evanghelia, un fapt indiscutabil tulbura spiritele… cum se făcea că poporul ales, Israel, în ansamblul său nu primise evanghelia lui Isus?… Nu era oare acest fapt falimentul planului lui Dumnezeu?

În final, această pagină este minunat în acord cu cea mai redutabilă întrebare a timpului nostru: dacă Dumnezeu ar exista, ar fi mai clar acest lucru… de ce există atâţia oameni drepţi şi cinstiţi care sunt necredincioşi sau agnostici?… Dumnezeu există într‑adevăr?… Nu este oare o fantasmă subiectivă… iluzie a câtorva iluminaţi?

Isus însuşi, oricât de genial predicator era, oricât de sfânt, de perfect… nu a reuşit să‑i convertească pe contemporanii săi, nici propria lui familie (cum ne revelează evanghelia din duminica trecută). Totuşi, cu o îndrăzneală nebună, el credea că nu‑şi pierduse timpul semănând „mica lui sămânţă”. Iar istoria i‑a dat dreptate. De atunci, oricine a „semănat” un germene într‑un suflet, oricine s‑a angajat în slujirea unei opere pentru a-i ajuta pe fraţii săi, oricine încearcă să semene vestea cea bună… se poate sprijini pe acest cuvânt al lui Isus pentru a depăşi propriile descurajări, eşecurile momentane. Părinţi şi bunici, care aveţi impresia că aţi ratat o educaţie, luaţi un mic bob de muştar în mână: sunteţi, chiar prin micimea rezultatelor aparente, „invitaţi la speranţă”. Mica aventură a lui Isus a fost verificată, acum este deja „mare”. Iar la sfârşit, veţi vedea!

El face ramuri aşa de mari, încât păsările cerului îşi pot face cuiburi la umbra lui”.

Iată deci ce a devenit cea mai mică sămânţă… un copac frumos. Copacul care dă adăpost „păsărilor cerului” era o imagine clasică în Biblie (Dan 4,9; Ez 31,6; 17,22,23; Jud 9,15). Isus este situat perfect în mediul său cultural. Şi să notăm că

atunci, cel care îndrăznea să prezică această reuşită finală nu era decât modestul galileean din Nazaret, înconjurat de 12 oameni săraci, fără cultură şi fără influenţă.

Doamne, Isuse, recitesc promisiunea ta şi o pun în aplicare în toate descurajările mele. Dă‑ne speranţa şi credinţa.

Prin multe parabole de acest fel, Isus le vestea cuvântul, în măsura în care ei puteau să‑l înţeleagă. Nu le spunea nimic fără să se folosească de parabole, dar în particular, le explica pe toate ucenicilor săi.

Da, Isus ţinea cont de capacitatea de a crede a auditorilor săi. Mister al libertăţii! Celor care erau mai bine dispuşi faţă de el, prietenilor săi, Isus le dădea în particular explicaţii suplimentare. Credinţa este o „viaţă”, o „relaţie vie”. Fiecare rugăciune o pregăteşte pe  următoarea. Fiecare meditaţie o pregăteşte pe următoarea. Fiecare pas spre Dumnezeu, pregăteşte pasul următor. Fapt este că ceea ce rămâne obscur pentru mulţi devine tot mai evident pentru alţii. Dacă  vrei să‑l cunoşti mai mult pe Dumnezeu, începe prin a face un prim  pas spre El… un singur pas, pentru moment. Ce pas ar trebui să faci… pentru ca să urmeze o creştere de viaţă?

NOËL QUESSON

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.