Categorii

Duminica a XI-a din Timpul de peste An – Ciclul B

Ez 17,22-24; Ps 92(91); 2Cor 5,6-10; Mc 4,26-34

Ne aflăm în Duminica a XI-a de peste an şi ne-am adunat în Biserică, de altfel, ca în fiecare duminică, pentru a împlini porunca lui Dumnezeu de a sfinţi Ziua Domnului. Dacă împlinirea acestei porunci se reduce doar la a ajunge în clădirea Bisericii, atunci ne asemănăm cu nişte slujitori care împlinesc porunca stăpânului lor doar din frica de a nu fi pedepsiţi, dar noi suntem fiii lui Dumnezeu şi suntem datori să împlinim poruncile lui, nu din frică de pedeapsă, ci din iubire faţă de el. Aceasta înseamnă să participăm activ la Liturgia cuvântului care să ne conducă la o adevărată jertfă Euharistică, la care să participăm cu toţii, aşa cum se cuvine, adică să-l primim pe Isus în sfânta Euharistie.

Pentru această duminică, sfânta Biserică, parcă pentru a fi în sintonie cu timpul în care ne aflăm, acum, când cei ce au grâu se gândesc la recoltatul lui, ne prezintă în Evanghelia după sfântul Marcu două parabole din mediul agrar, prin care este prezentată creşterea Împărăţiei lui Dumnezeu.

Tema legată de Împărăţia lui Dumnezeu a ocupat un loc foarte important în predica lui Isus. El are misiunea de a instaura Împărăţia lui Dumnezeu, pe care o vesteşte deja din primele cuvinte ale vieţii sale publice: „Timpul s-a împlinit; Împărăţia lui Dumnezeu este aproape! Convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie!” (Mc 1,15). Împărăţia lui Dumnezeu înseamnă instaurarea domniei lui Dumnezeu pe pământ, fapt care va fi recunoscut de întreaga creaţie la sfârşitul lumii.

Împărăţia lui Dumnezeu în Noul Testament pare să semnifice suveranitatea deplină a lui Dumnezeu atât în prezent, cât şi în viitor. Un mare exeget german, Rudolf Schnackenburg (1914-2002), afirma că

această concepţie dinamică a istoriei mântuirii vede evenimentul viitor şi realitatea prezentă nu ca separate, ci legate una de alta: deoarece în Cristos şi în activitatea sa este prezentă suveranitatea divină cu forţa sa salvifică; manifestarea sa apropiată într-un mod desăvârşit este sigură, dar aceasta rămâne încă un bun sperat în prezent, urmând în ambientul mântuirii; este numai presimţire şi început, semn şi anticipare a ceea ce se va întâmpla.

Prin parabola seminţei care creşte de la sine, proprie Evangheliei după sfântul Marcu, Isus ne adresează o invitaţie la credinţă şi speranţă. În situaţia istorică a lui Isus probabil reprezenta un răspuns la dificultatea pe care o întâlnea anunţul său despre Împărăţia lui Dumnezeu.

Explicarea acestei parabole este dată de versetul aleluiatic: „Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu, iar semănătorul este Cristos”; astfel se formează şi Împărăţia lui Dumnezeu cu ajutorul seminţelor aruncate de semănător.

Isus Cristos a venit în lume, ca să-l glorifice pe Dumnezeu, împlinind lucrarea pe care i-a dat-o Tatăl (cf. In 17,4), ca să ne transmită cuvântul lui Dumnezeu. El a aruncat sămânţa – cuvântul lui Dumnezeu – pe ogorul său, în întreaga lume prin apostolii săi. Noi, primind cuvântul lui Dumnezeu, avem datoria de a-l face să aducă rod. Dar, după cum ne spune Isus în această parabolă, rodul nu apare imediat, peste noapte, ci în mod treptat; mai întâi paiul, apoi spicul şi într-un târziu bobul plin în spic. Tot aşa, şi noi suntem nevoiţi să fim răbdători şi să depunem eforturi continue pentru ca la timpul cuvenit să aducem roade îmbelşugate.

Despre încredere în puterea lui Dumnezeu ne vorbeşte şi parabola seminţei de muştar, care în Evanghelia după sfântul Marcu este mai vivace. Muştarul este o plantă comună în Palestina, mai ales muştarul negru, şi poate ajunge la o înălţime de patru metri. Chiar dacă astăzi se cunosc seminţe mai mici (de exemplu, sămânţa de mac de grădină), în Antichitate micimea seminţei de muştar era proverbială (Mt 17,20; Lc 17,6). Accentul este pus pe disproporţia dintre sămânţă, foarte mică, şi planta în deplina ei dezvoltare (poate să găzduiască chiar şi cuiburile păsărilor). Asemenea este şi împărăţia lui Dumnezeu: începuturilor umile le corespunde o creştere extraordinară.

În prima lectură, profetul Ezechiel ne prezintă o promisiune de-a lui Dumnezeu prin care dovedeşte că Dumnezeu nu-şi uită niciodată poporul. Prin simboluri, Ezechiel arată că Dumnezeu va reconstitui poporul din restul sfânt, dintre cei deportaţi în Babilon. Dar cuvântul lui Dumnezeu nu este veleitate; această profeţie s-a împlinit prin edictul lui Cirus din anul 538 î.C., care le-a permis evreilor întoarcerea în ţara lor. Însă nu toţi evreii s-au întors în ţara lor, ci doar o mică parte, care a fost simbolizată de profetul Ezechiel prin imaginea ramurii fragede, luată de pe vârful cedrului înalt.

Prin această acţiune a lui Dumnezeu se poate observa atotputernicia sa, deoarece „el doboară arborele înalt şi înalţă arborele doborât”, dar, mai ales, „el face să se usuce arborele cel verde şi să înverzească cel uscat”. Astfel, Dumnezeu doreşte, prin profetul Ezechiel, să menţină speranţa poporului în restaurarea dinastiei davidice, simbolizată de cedru.

După cum erau evreii în exilul babilonian, la fel ne spune sfântul Paul, în lectura a doua luată din Scrisoarea a doua către Corinteni, că şi noi în momentul de faţă, atâta vreme cât locuim în acest trup, suntem în exil, departe de Domnul. Dar ce înseamnă acest exil? Şi, mai ales, care trebuie să fie atitudinea noastră în acest exil? Apostolul Neamurilor ne spune că exilul constă, mai ales, în faptul că nu ne bucurăm pe deplin de vederea lui Dumnezeu, dar, călăuziţi de credinţă pe drumul vieţii, trebuie să trăim în aşa fel încât să-i fim plăcuţi lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, să fim mereu pregătiţi de a intra în Împărăţia lui Dumnezeu.

Se povesteşte despre un rege că avea un bufon vestit şi inteligent. Odată, dorind să-şi bată joc de el, l-a chemat şi i-a dat un baston, zicându-i: „Ţine acest baston şi poartă-l cu tine, oriunde te-ai duce, până voi găsi un altul mai prost decât tine, căruia să i-l poţi da”. Dar nu după mult timp, regele s-a îmbolnăvit şi pentru că medicii i-au spus că nu mai este nici o speranţă, a chemat bufonul, ca măcar să moară în veselie, şi nu în necaz. Bufonul, văzându-l îngândurat, l-a întrebat: „Ce este cu maiestatea sa regele?” Acesta i-a răspuns: „Trebuie să plec într-o călătorie lungă”. Bufonul a continuat: „Şi eşti pregătit pentru o asemenea călătorie lungă şi importantă despre care vorbeşti?” La care regele i-a răspuns: „Lucrul cel mai tragic este că nu sunt pregătit chiar deloc”. „Atunci, zise bufonul, ţine bastonul acesta, maiestate! Am găsit nu un om mai prost decât mine, ci cel mai prost om din lume”.

Din exemplul acestui rege trebuie să învăţăm că oamenii cei mai fără de minte nu sunt cei care nu au o anumită capacitate de a memora cât mai multe lucruri, de a pătrunde tainele cele mai adânci ale ştiinţei, ci sunt cei care au avut timp în această lume ca să se pregătească pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu şi l-au neglijat.

Să avem grijă să nu ne asemănăm şi noi cu acest rege care trebuia să plece din lumea aceasta şi nu era pregătit. Ţinând cont de timpul pe care ni l-a lăsat la dispoziţie, pentru a aduce rod la vremea potrivită şi pentru a ne pregăti intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu, să-l folosim aşa cum se cuvine, ca ajungând în Împărăţia lui Dumnezeu să putem spune împreună cu psalmistul: „Cu mare bucurie te lăudăm pe tine, Doamne”. Aşa să ne ajute Dumnezeu.

Ciprian LASLĂU

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.