Categorii

Duminica a VII-a din Timpul Pascal – Lectio divina – Anul B

Fap 1,15-17;20a,20c.26; 1In 4,11-16; In 17,11b-19

„…bucuria mea în ei să fie deplină”

Aceste cuvinte, pe care tocmai le-am auzit la sfânta evanghelie, vor să ne reamintească de caracterul acestui timp de har în care ne aflăm. Chiar dacă Cristos s-a înălţat la cer, bucuria învierii sale, bucuria pascală, nu se termină aici. Ea continuă şi astăzi şi trebuie să continue pe tot parcursul vieţii noastre creştine. De aceea, Biserica ne îndeamnă să celebrăm şi această zi cu multă bucurie. Nu este vorba de o bucurie exterioară şi zgomotoasă, ci de o bucurie născută din motive interioare profunde. Dar avem oare astfel de motive? Desigur, avem.

Trebuie într-adevăr să ne bucurăm pentru că, prin Cristos, firea noastră omenească a trecut de la moarte la viaţă, de la întuneric la lumină, adică la viaţa cea nouă a harului în care nu mai putem trăi ca nişte fiinţe statice; la o viaţă care ne stimulează din interior, care ne face dinamici. Şi dinamismul acestei noi vieţi îl vom vedea cu adevărat peste câteva zile, când Duhul Sfânt, prin darurile sale, ne asociază pe fiecare în parte la lucrarea sa, ne face apţi de a coopera la mântuirea  altora şi la creşterea şi edificarea Trupului lui Cristos, care este Biserica.

Un alt motiv de bucurie este faptul că Cristos a rămas cu noi în Euharistie; şi numai colaborând cu El vom putea face faţă misiunii la care fiecare dintre noi este chemat, pentru că ne spune Isus: „Fără mine nimic nu puteţi face” (In15,5). Ce avem de făcut? Ce anume cere Cristos de la noi astăzi? Primul lucru pe care trebuie să-l facem este acela de a nu mai continua vechile noastre obiceiuri şi păcate, ci, dimpotrivă, prin toate acţiunile noastre să-l arătăm tuturor pe Cristos, să arătăm tuturor că învierea lui Cristos a însemnat ceva pentru noi.

Am văzut că adevărata semnificaţie a înălţării lui Cristos  a fost pentru apostoli aceasta: să fie ei înşişi, să iasă de sub tutela lui Cristos pentru a-l mărturisi la toate popoarele şi pentru a construi un timp nou care este timpul Bisericii.

Cu toţii ştim şi vom vedea peste câteva zile că ţinta Rusaliilor este ca toată lumea să poată avea dovada învierii lui Cristos. Iată, aşadar, ce avem de făcut: să dăm mărturie despre Cristos cel Înviat. De altfel, aceasta este şi tema ce transpare din liturgia cuvântului de astăzi.

Sfânta Evanghelie ni-l prezintă pe Isus în rugăciune. Fragmentul pe care l-am auzit face parte din acea rugăciune de adio pe care a făcut-o Isus la Cina cea de Taină. În această rugăciune, Isus se adresează Tatălui căruia îi încredinţează comunitatea apostolilor, comunitate pe care El o descrie prin câteva trăsături care constituie inima Bisericii. Această comunitate trebuie să fie „una”, unită cu Dumnezeu şi cu fraţii în iubire. Trebuie să proclame Cuvântul pe care Cristos i l-a încredinţat. Trebuie să fie în lume fără să fie din lume acţionând în ea ca un ferment (cf. Lumen gentium 31). Trebuie să accepte suferinţa pe care ura lumii o presupune, continuând să anunţe lumii evenimentul pascal, izvor de mântuire universală.

 Isus se roagă pentru ucenicii săi ca Tatăl să-i păstreze în unitatea credinţei şi a dragostei. Însă semnul neschimbător al comunităţii trebuie să fie bucuria, pentru că fără ea nu există credinţă şi dragoste adevărată. Bucuria despre care vorbeşte Isus este expresia plinătăţii vieţii pe care El o are prin unitatea cu Tatăl şi în această unitate a Fiului cu Tatăl trebuie să se caracterizeze şi comunitatea ucenicilor care rămâne în lume, într-o lume care gândeşte şi lucrează cu totul altfel. Aici, aşadar, îi trimite Cristos pe ucenici, aici ne cheamă pe fiecare dintre noi ca să dăm mărturie despre adevărul şi bucuria lui Dumnezeu.

„Sfinţeşte-i pentru a sluji adevărul; cuvântul tău este adevărul”se roagă Cristos. Rugăciunea lui, însă, nu se referă numai la grupul apostolilor care au împărtăşit experienţa sa, ci şi la mulţimea celor care în decursul secolelor vor crede prin intermediul mărturisirii lor. Prin urmare, Cristos se roagă ca toate aceste persoane să fie unite, unitate care nu înseamnă că toţi trebuie să fie egali, chiar dacă Biserica este alcătuită din persoane cu diferite caracteristici: preoţi, călugări şi laici. Acestea sunt daruri ale lui Dumnezeu, însă ceea ce îl uneşte şi îl caracterizează pe fiecare  creştin este unicul mesaj de iubire: Cristos. Fiind „una” cu Cristos, devenim mărturisitori, pentru că „nu putem să nu spunem ceea ce am văzut şi am auzit” (Fap 4,20).

Cerând Tatălui să-i păstreze în numele său pe apostoli şi pe cei care vor crede prin mărturia lor, Cristos nu cere pentru ei o siguranţă fizică, nu cere  să fie eliberaţi de suferinţă şi de moarte, ci de tot ceea ce ar putea să-i constrângă spre a renunţa la credinţa lor şi să părăsească viaţa cea nouă.

Apostolii sunt conştienţi că îi aşteaptă „lanţuri şi încercări”, dar sunt mai conştienţi de ceea ce trebuie să facă. „Pentru mine nu contează viaţa” – spune apostolul Paul – „numai să-mi împlinesc până la capăt misiunea şi slujba pe care am primit-o de la Domnul Isus, aceea de a da mărturie despre vestea cea bună a harului lui Dumnezeu”(cf. Fap 20,24).

Pentru aceasta a fost ales şi Matia, aşa cum am auzit în lectura întâi de astăzi: „ca să devină martor al învierii lui Cristos”. El este apostolul care a primit în dar marele privilegiu de a fi numărat în rândul celor doisprezece, luând locul rămas liber prin dezertarea lui Iuda. Tot prima lectură ne descrie şi condiţia pentru a putea fi martori ai învierii lui Cristos: aceea de a trăi în prezenţa lui Cristos, de a fi tot timpul alături de Cristos, aşa cum a făcut-o odinioară Matia, „de la botezul lui Ioan şi până la înălţare”.

Întregirea numărului apostolilor vrea să ne arate că Biserica a fost şi rămâne zidită pe temelia a doisprezece apostoli, martori aleşi şi trimişi în misiune de Cristos  însuşi, „pentru a face discipoli din toate naţiunile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt” (Mt 28,19).

Totodată, alegerea lui Matia în rândul apostolilor trebuie să trezească în noi conştiinţa că şi astăzi Biserica este alcătuită de fiecare dintre noi şi că toţi suntem chemaţi să dăm mărturie despre Cristos mort şi înviat. Constituţia dogmatică despre Biserică, Lumen gentium ne aminteşte că fiecare creştin, „prin Botez, şi mai ales prin sacramentul Mirului, este întărit cu o putere specială de către Duhul Sfânt şi, prin aceasta, are obligaţia mai strictă de a apăra prin cuvânt şi faptă, credinţa, ca adevăraţi martori ai lui Cristos”(Lumen Gentium 31). Nu trebuie să uităm că mărturisirea credinţei în Isus Cristos este un dar al lui Dumnezeu, dar care cere un mare spirit de responsabilitate  în creştin.

Într-o zi, un ofiţer a zis în faţa plutonului său: „Să iasă în faţă toţi croitorii”. Imediat au păşit în faţă câţiva soldaţi. Ofiţerul a început să-i întrebe unde au învăţat croitoria şi cât se pricep. Ajungând la un soldat, l-a întrebat: „Şi tu eşti croitor, băiete?”. „Eu nu sunt croitor”– a răspuns soldatul. „Atunci de ce ai ieşit în faţă?”. „Pe mine mă cheamă Croitoru, dar nu sunt croitor”.

Comparând aceste cuvinte cu adevărata viaţă creştină, putem constata şi noi asemenea acelui ofiţer: că şi astăzi sunt mulţi creştini doar cu numele, creştini care se comportă cu totul altfel. De aceea,  trebuie să ne străduim să devenim tot mai mult ceea ce suntem,  creştini adevăraţi, martori ai lui Cristos. Să nu devenim şi noi asemenea lui Iuda: dezertori, şi astfel „locul nostru să îl ia altul”.

Urmarea chemării noastre este un har dintre cele mai alese, har pe care fiecare trebuie să îl cerem de la Dumnezeu prin rugăciune. Cristos din evanghelie ne este model. Pentru ca rugăciunea noastră să fie asemenea cu cea a lui Isus, ea trebuie făcută cu evlavie, umilinţă, încredere, lăsare în voia lui Dumnezeu şi statornicie. „Rugaţi-vă neâncetat” – ne îndeamnă apostolul Paul (1Tes 5,17). Mai mult decât atât, nu vom simţi niciodată „bucuria” lui Cristos dacă nu ne vom aduna în jurul mesei Cuvântului şi a Euharistiei asemenea primilor creştini (cf. Fap 2,46). Euharistia ne uneşte cu Cristos care s-a rugat aşa cum am auzit la evanghelie: „ca ei să fie una ca şi noi”. Al doilea lucru care ne uneşte cu Cristos ni-l arată sfântul Ioan în lectura a doua: „Cine mărturiseşte că Isus este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu rămâne în el şi el în Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el”. 

Costel ŢĂRANU

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.